Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Drama intelectualului mercenar

Drama intelectualului mercenar

Un semn de întrebare stă agăţat aproape existenţial de subconştientul meu cartezian, atârnând acolo de ceva vreme, actualizat constant de întâlnirile mediatice cu o serie de intelectuali autohtoni şi virilizat recent de câteva lecturi săţioase. Credeam până de curând că sunt singurul nevrozat de ceea ce percepeam tot mai pregnant a fi o tentativă grosolană de îndobitocire a naţiei, dar constat cu bucurie că mai sunt şi alţii, intelectuali reali, de calibru, ce stau, la rândul lor, sub zodia mirării. Această stare personală de perplexă dubitaţie este generată de  implicarea, în arena politică, a unui grup de „intelectuali”, într-o alianţă depersonalizantă cu „geniile” penibile ale vremelniciei politice dâmboviţene. Numele lor nu mai contează, ei fiind deja nominalizaţi la „Căpşuna de Aur” a ridicolului de către vrednici mânuitori ai condeiului. Ceea ce contează, gândesc eu, este identificarea resorturilor ce declanşează o pernicioasă şi arogantă obsesie a „înţelepţilor de serviciu ai naţiunii” fixaţi pe iluminarea  celor mai săraci cu duhul social-politic. În propria lor viziune ar mai fi nevoie şi de distilarea altruistă a propriilor umori spre uzul unui popor de retardaţi, însetat, cred ei, de picurarea gnostică a nectarului de înţelepciune al Maeştrilor înşişi. Vai nouă ! Ce-i face, oare, să creadă că sunt ceea ce nu sunt? Ce-i determină pe aceşti trişti epigoni să se considere indispensabili? Ce „Michiduţă” le gâdilă Eul până-ntr-acolo încât îşi compromit lamentabil, în muncă de partid,  bruma de credibilitate agonisită cu greu, de altfel, într-o societate ce preţuieşte mai ales impostura? Acestea şi multe alte asemenea întrebări îşi caută răspunsul, ciclic si persistent, spuneam, în subconştientul meu.

Asta până zilele trecute când, de nevoie, expus fiind la o doză de teorie socială niebuhriană am dat de următorul pasaj, intitulat “Transvaluarea Valorilor” extras din volumul de eseuri sermonice Beyond Tragedy, publicat in 1937, pasaj ce vizează explicarea afirmaţiei pauline “…uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii“ (1Cor. 1,26) şi pe care, cu permisiunea Dvs. îl voi traduce, oarecum aproximativ, dar sper eu inteligibil:

„Uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii”. Această judecată pare mai perversă decât celelalte. Cei înţelepţi vor considera, inevitabil, o astfel de judecată drept o revelaţie a obscurantismului natural al profetului religios. N-ar fi oare toate problemele societăţii rezolvate dacă visul lui Platon s-ar adeveri şi cei înţelepţi ar fi făcuţi conducătorii societăţii? Nu sunt tocmai înţelepţii cei ce ne salvează de capriciul ignorant al celor puternici? Nu sunt tocmai ei văzătorii ce ne descoperă secretele ascunse ale naturii şi istoriei? De ce să nu fie şi cei înţelepţi chemaţi? Probabil pentru că nu sunt suficient de înţelepţi. Ei nu sunt întotdeauna suficient de înţelepţi pentru a discerne şi demasca făţărnicia celor puternici şi de neam ales. În consecinţă ei tind să devină nişte lachei servili ai celor puternici. Cei puternici fac istorie iar „înţelepţii în felul lumii” nu fac altceva decât să le prezinte faptele de vitejie în culori cât mai măgulitoare. Tocmai pentru că se bucură de prestigiul imparţialităţii ei devin cei mai mari mincinoşi. 

O analiză atât de pertinentă şi necruţătoare, în acelaşi timp, din partea unei personalităţi de o dimensiune extraterestră în comparaţie cu vălătucii de fum intelectual ce afumă de câţiva ani încoace creierele ostenite ale acestei naţiuni, transformă indubitabil angoasa aproape existenţială ce mă stăpânea de o vreme într-o imagine clară şi verosimilă a dramei intelectualului mercenar, aflat  în solda puternicilor veacului acestuia. Evrika ! Problema lui este genetică. Este, va să zică, un defect cromozomial originar, minciuna definitorie transmutată alchimic într-un adevăr pe care vor să-l absolutizeze şi să ni-l inoculeze forţat şi caritabil în acelaşi timp, sublimată pervers într-o manie a grandorii, a suficienţei de sine nemăsurate, a unui mesianism kitschos dar, din fericire, de istorie degrabă-uitătoriu.

Concluzionând, îl voi cita pe acelaşi Reinhold Niebuhr care, în acelaşi mesaj, desenează în tuşe de un pregnant tragism portretul intelectualului ce trăieşte drama dialectic-buridaniană a virilităţii impotente: Uneori înţelepţii sunt prea înţelepţi pentru a face ceva. În înţelepciunea lor ei văd adevăr şi valoare în fiecare alternativă posibilă de gândire şi acţiune. Aşa că ei îşi petrec timpul cântărind permanent o idee sau alta, incapabili de a evada vreodată în dinamism.

Asta explică totul, nu-i aşa?

Latest posts by Sergiu Dobre (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *