Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Drumul la zid sau Cinica

Drumul la zid sau Cinica

Pe la 1810, cu prilejul săpăturilor pentru extinderea felinarelor de noapte în Bucureşti, lopata unuia dintre zilieri se împiedică, cu un zgomot dogit, în carcasa unei cutiuţe din tablă. În afara împrejurării şi a locului în care o aflase nu se remarca prin nimic.

Era o cutiuţă cu capacul boltit, asemănător cuferelor, numai că la o scară mult mai mică, cu o încuietoare identică cu a lor. Avea pe mediana  capacului trei bumbi cât nasturii de la cămaşă, ce păreau din argint, iar în rest urmele verzui ale oxidării şi trecerii timpului.

Omul o desprinse cu grijă de pe fundul gropii, o scutură de ţărână şi cum nu era nimeni prin preajmă, o băgă în sân cu gândul ascuns de a prelungi momentul deschiderii până ce ar ajunge acasă. Până atunci, îşi zicea, avea destul timp să se obişnuiască cu ideea că, cine  ştie, norocul îi surâsese de-acolo de unde se aştepta mai puţin.

Pe drumul spre casă, aproape că uită de existenţa cutiuţei şi doar răceala metalului pe pielea zgribulită a pieptului îi aminti, într-un târziu, de ea. Acum, gândul parcă i se sucise şi nu ştia bine de ce. Îl cuprinse o buimăceală  ca atunci când îţi dai seama că ceva îţi scapă dintr-o anume întâmplare dar mergând găsi acel lucru: greutatea cutiuţei. Era atât de uşoară că, dintr-odată, omul începu să se îndoiască, ba chiar să excludă cu totul ipoteza că înăuntru s-ar fi putut afla vreun obiect de preţ de felul bijuteriilor sau al altor podoabe, afară doar dacă nu cumva ea însăşi ar fi avut vreo valoare.

Acasă, o deschise cu multă precauţie şi pe dată se resemnă:  înăuntru se afla un sul de hârtie care, în pofida faptului că fusese cerată cândva, avea acum numeroase şi pronunţate pete de mucegai pe ea. Derulă sulul, nu mai lung de treizeci de centimetri. Pe suprafaţa lui se distingeau, într-o succesiune aiuritoare, de neînţeles, bastonaşe aşezate când vertical, când grupate câte două sau trei, când întrerupte de forma unor figuri geometrice, de la triunghi la romburi şi cercuri, toate pe durata a zece rânduri, în felul acesta:

│♦↕ ││●│││▲↨●│▲││↨●│││↨

,,Halal noroc căzuse pe capul lui!” se gândea odată cu întrebarea cam ce ar fi vrut să spună ori să însemne înşiruirea aia fără cap şi coadă de pe urma căreia presimţea că n-o să aibă nici un folos. Ceva chirilică ştia şi omul, dar nici pe departe nu semăna cu chirilica. Avea un prieten armean, îi arătă şi lui pergamentul dar, după ochii mari, miraţi, ieşiţi din orbite, şi după înjurătura trasă pe limba lui, înţelese că nici cu literele armeneşti nu avea legătură hârtia.

Dar cel puţin, armeanul îi deschise ochii. De ce, spuse el, să-şi bată capul cu ceva mai presus de înţelegerea, de priceperea şi puterile lui când ar fi fost mai lesne să arate hârtia cuiva priceput în astfel de treburi şi cu carte mai multă? Oricum, n-ar fi avut nimic de pierdut. Omul făcu întocmai. După ce mai mulţi funcţionari îl plimbară pe la diverse instituţii fără legătură cu  chestiunea lui, ajunse cu cutiuţa şi pergamentul în mână la uşa Societăţii de Ştiinţe Istorice din acea vreme. Un domn elegant şi amabil, îmbrăcat într-o redingotă cu guler înalt, cu fruntea brăzdată de o reţea deasă de cute, îi luă hârtia cerată, o pipăi, o privi cu vădit interes de dinapoia unui monoclu din baga şi din aur, o întoarse pe toate feţele, apoi o apropie de fereastră ridicând-o la lumina zilei, acolo unde mulţimea de semne aducea cu buluceala peştilor dintr-un acvariu cu apă tulbure, tânjind după aer.

Domnul amabil trase concluzia că pergamentul era de bună seamă purtătorul unui mesaj secret ce putea fi descâlcit doar în urma unei atente cercetări. Numai că asta cerea timp, mult timp şi tot atât de multă răbdare, zise el, cu o privire dintr-odată cam sceptică. Dacă credea că le-ar avea pe amândouă, îl sfătuia să lase pergamentul pentru studiu. Cum răbdare avusese toată viaţa iar timp numai Dumnezeu ştia cât mai avea înainte, omul se învoi pe dată. Semnă într-un registru că lăsase pergamentul acolo, opri cutiuţa ce avea să-i amintească de el şi se făcu nevăzut.

Ca şi până atunci, valul vieţii continuă să-l izbească fără preget şi fără îndurare cu toate că tocmai el îl tăbăcise şi-l întărise destul cât să reziste capriciilor lui. Când îl scufunda cu capul până aproape de fund de credea că-i sosise sorocul, când îl scotea la lumină dându-i răgazul unei guri binefăcătoare de aer, numai pentru a-l împinge înainte şi a o lua de la capăt.

De fiecare dată când credea că uitarea şi neajunsurile sunt pe cale să înăbuşe în el curiozitatea, un vierme de foc îl rodea, îi ardea sufletul şi în faţa ochilor îi apărea pergamentul. Se repezea atunci până la domnul acela elegant şi amabil, îl întreba ce se mai întâmplase cu petecul lui de hârtie, dar de fiecare dată primea acelaşi răspuns: nu, nimeni nu reuşise, deocamdată, să descifreze mesajul! Tot aşa, douăzeci de ani încheiaţi.

Muri cu întrebarea pe buze şi printre puţinele lucruri ce avea de lăsat moştenire era şi acesta: un pergament, o bucată neînsemnată de hârtie, cum se dovedise până atunci, dar poate venită din negura timpului, iar omul sau  civilizaţia, aflată cândva la capătul firului acesta înnodat mai rău chiar şi decât gordianul, poate avusese ceva important, definitoriu de transmis, de lăsat, nu degeaba o făcuse sub forma care dădea atâta bătaie de cap urmaşilor şi urmaşilor lor.

Încă trei generaţii preluară povara descifrării pergamentului aflat acum în arhiva Academiei, dar toate sfârşiră cu gândul neîmpăcat, cu gustul amar al neîmplinirii, al regretului de a nu fi putut afla în timpul vieţii ce vroia să spună caligrafia semnelor lui.

Între timp, Champollion dezlegă enigma pietrei de la Rosetta, lumea descoperi cinematograful, motorul cu reacţie şi energia atomică, se căsăpi metodic în câteva conflagraţii, aşa cum numai ea ştia să o facă, omul păşi pe Lună, dar petecul acela cerat de hârtie se dovedea mai tare decât cele mai ascuţite şi mai pătrunzătoare minţi ale vremii, din cale afară de îndărătnic.

Al cincilea descendent preluă şi el cutiuţa şi odată cu ea întreaga încărcătură de neprevăzut şi aşteptare ce măcinase nervii şi mai apoi viaţa predecesorilor săi.

O preluă, însă într-un fel oarecum diferit de a lor, mai detaşat, ba încă şi mai nepăsător devreme ce se născuse într-o lume mai raţională, mai rece şi mai pragmatică, aşa cum era şi viaţa omului modern. Era un influent om de afaceri. În pofida credinţei că timpul înseamnă bani, nu era lipsit de oarecare sensibilitate şi de conştiinţa că, vrem, nu vrem, suntem guvernaţi de puterea unei mâini nevăzute ce dirijează toate întâmplările de pe cuprinsul întortocheatelor căi  ale sorţii. El însuşi simţise de multe ori asta pe propria-i piele.

Călătorea mult, mânat de proiecte, de întâlniri de pe urma cărora avea de câştigat sau de pierdut, nici nu se mai întreba de ce o făcea cu atâta ardoare şi aplicaţie de vreme ce îi intrase în sânge felul acesta de viaţă, bună, rea, nu avea timp să o judece.

Aşa încât, cutiuţa şi pergamentul său ocupau un locşor destul de neînsemnat în păienjenişul preocupărilor sale. Da, îi reveneau uneori în memorie, dar nu ca şi când ar fi reprezentat pentru el un lucru presant, de viaţă şi de moarte.

Se înţelege de ce telefonul primit într-o dimineaţă de la Academie, chemându-l acolo cât putea de repede, îl luă pe nepregătite. Îl descumpăni, îl tulbură mai mult decât s-ar fi aşteptat şi decât orice pe lume. Mai întâi, că luase eventualitatea decriptării mesajului ca pe o variantă pe cât de probabilă, pe atât de îndepărtată dacă nu imposibilă. Şi apoi, vestea venită ca din senin, nici nu ştia prea bine cum s-o privească: ca pe un semn de noroc că îl apucase în viaţă sau ca pe o obligaţie, o datorie care începea să-l apese ?

Unde mai pui că decriptarea pergamentului îl trimitea pe posesorul lui tocmai în îndepărtatul Samarkand, mai precis, la douăzeci de kilometri în împrejurimile oraşului unde trebuia să găsească ruinele unei vechi cetăţi. Acolo, la picioarele unui zid prăbuşit în paragină, nu mai înalt de un metru, dar izolat de restul ruinelor, spunea traducerea textului,trebuia să sape. Atât.

Se urcă în avion rememorând poveştile cu casapi sângeroşi şi comori fabuloase ca preţ al răsplăţii, ori, dimpotrivă, sortite să fie plătite cu viaţa, întregul drum contrariat că toate lucrurile i se întâmplau când se aştepta mai puţin.

De cum ateriză, încă din uşa avionului, îl izbi aerul neclintit, parcă expulzat dintr-un cuptor încins cu pietre până la incandescenţă şi lumina flambând ochii, dureros de vie şi orbitoare. Autobuzul îl lăsă în centru şi, privind pe deasupra clădirilor şi copacilor rari, schilodiţi de dogoare, văzu cum suluri vălurite de foc veneau dinspre deşert prefăcute într-o perdea lipicioasă, aşezată treptat, ca un plasture, pe feţe şi acoperişuri, pe asfaltul aproape fluid şi pe cupolele aurite ale oraşului legendar. Nu mai fusese într-o fostă republică sovietică şi, odată dezmeticit de impactul cu solul şi atmosfera încinsă ale unui tărâm neştiut, observă mai întâi că auzea foarte puţin vorbindu-se ruseşte. Era în primii ani de după căderea Uniunii şi acesta părea primul semn de schimbare. Mai erau şi altele; se înmulţiseră reclamele, traficul, tarabele aşezate direct pe trotuar sau în stradă, pitoreşti, viu colorate. Oraşul îşi recăpăta amprenta distinct arăbească, cu timide ecouri venite din lumea largă.

În drum spre hotel, îşi cumpără o hartă detaliată a regiunii, o lopată  tip Lienemann şi o busolă pe care le îndesă în rucsac, surprins de cât de repede intră în pielea expediţionarului.

Toată seara, repetă indicaţiile pergamentului dar numai ca să îşi umple timpul şi să-şi apropie, psihologic vorbind, momentul pentru care venise, pentru că altfel le ştia pe de rost. Cu ochii în tavan, gândea că, dacă cineva i-ar fi spus cu doar trei zile în urmă că astăzi se va afla la Samarkand după cai verzi pe pereţi, sigur l-ar fi trimis, elegant, la plimbare. Adormi chiar cu caii cei verzi în pupile şi nu visă nimic.

Dimineaţă, hotelierul, după ce îi arătă maşina închiriată parcată în faţa intrării, îi spuse: ,,Noroc!” şi el se uită la hotelier întrebător şi curios, dar ar fi fost prea de tot să creadă că se referea tocmai la ce se gândise şi el. Îi zâmbi recunoscător de urare şi se urcă în maşină.

Ieşirea din oraş îl trimise pe o centură de macadam amestecat cu nisip, cu mici dune îngrămădite până în marginea ei, dincolo de care se zărea tipsia largă, arămie a câmpiei acoperite de ierburi ţepoase periate de un abur fierbinte. Centura era dublată de o altă şosea, mult mai rea şi, după kilometraj, într-adevăr, se afla cam la douăzeci de kilometri de marginea oraşului. De-acum  n-avea decât să se învârte în cerc, atent la repere şi la detalii. Din cer cădeau nu raze ci cascade de apă clocotită, iar pe drum nu trecea ţipenie de om sau maşină.

Numai urmele caprelor şi, mult depărtate, acoperişurile din ţiglă, aglomerate într-o linie roşie cum se vede apusul de soare, îi arătau că nu trecuse hotarul pustiului.

Se uită la ceas şi cele cinci ore de când plecase i se părură un veac. Mai trecu pe lângă un puţ de sondă abandonat, astupat cu un cub de beton pe care scria ca o ironie târzie: ,,Slavă  URSS!” şi imediat după curba strânsă, la stânga, în spatele câtorva arbuşti de grozamă, priveliştea îi arătă locul descris de descifrarea pergamentului: un rest de ruine care în deceniile din urmă, cu puţine modificări, făcute de vreun colhoz, slujiseră drept saivan pentru animale, acum şi el părăsit. La cincizeci de metri depărtare, un zid îngust, prăbuşit, singuratic, nu mai înalt de un metru, se zărea năpădit de vegetaţia săracă a locului.

Începuse să-i vâjâie capul, se dezbrăcă până la brâu şi acolo, la picioarele zidului, cum spunea pergamentul, săpă cu o furie de care nu se crezuse vreodată în stare; îi sângerau palmele şi buricele degetelor, îşi înfipse unghiile în pământul ca zgura, de unde ridică un port-hart zdrenţuit şi în el, într-un tub metalic ca un penal de armată, mesajul pe aceeaşi hârtie cerată: ,,Zece paşi pe direcţia Nord. Sapă acolo!”. Scria, culmea, în româneşte de data asta şi cât se poate de clar, de citeţ, pe pergamentul găsit.

Credea că visează. Prins de efortul şi tensiunea momentului, de insolaţia care începea să-şi facă efectul, nu i se păru nimic curios, anormal. Nu mai era mirat, contrariat de nimic, mintea i se desprinse de trup, levitând gata să o ia razna. Era atât de aproape de dezlegarea enigmei ce rezistase două sute de ani că simţea cum se învârte pământul cu el, că era în al nouălea cer ori chiar că pluteşte pe apă.

Fixă busola, numără zece paşi şi, după ce trase o gură fierbinte de aer în piept, reîncepu să sape şi să sape cu o furie şi o forţă sporite, de parcă mâinilor lui li s-ar fi alăturat şi mâinile predecesorilor, curioşi, nerăbdători să dezlege, odată pentru totdeauna, misterul.

Scormoni iarăşi cu unghiile fără să mai simtă durere şi pe pergamentul aflat într-o cutiuţă identică cu cea găsită la 1810, scria, din nou în româneşte, la fel de clar, cu litere mari, de o şchioapă, lizibile ca şi când ar fi fost scrise cu o oră în urmă, un cuvânt, unul singur, izbăvitor şi la fel de ironic ca înscrisul de pe cubul din beton: „BRAVO!!” Atât.

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *