Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Duhovnicii Securităţii între sacrament şi sacrilegiu – partea a doua

Duhovnicii Securităţii între sacrament şi sacrilegiu – partea a doua

În anul 1999, cotidianul Evenimentul Zilei a anunţat că unii preoţi foşti informatori ar fi încercat să se reactiveze ca agenţi SRI pentru a nu fi deconspiraţi (deoarece Legea 187 nu permite demascarea agenţilor secreţi activi).

    Surse anonime au declarat că unii preoţii ortodocşi care au activat ca informatori şi-ar fi contactat foştii ofiţeri de legătură. Ziarul l-a citat pe un fost ofiţer de Securitate din Timişoara, care pretindea că peste 80% dintre preoţii ortodocşi de acolo colaboraseră cu Securitatea (Evenimentul Zilei, 10 iulie 1999). Câteva zile mai târziu, identitatea ofiţerului a fost dezvăluită de cotidian prin publicarea unui amplu material detaliind legăturile preoţilor ortodocşi cu Securitatea. Fostul ofiţer de Securitate Roland Vasilievici (responsabil cu recrutarea preoţilor în judeţul Timiş în perioada 1976-1986) a explicat modul în care poliţia politică se folosea de preoţi pentru colectarea informaţiilor. El a dezvăluit că recrutarea, care afectase toate grupurile religioase deopotrivă, a fost lansată în anii ’60 la ordinul unui lider al Securităţii, care ar fi dorit „să nu mai aud că a rămas vreun popă ortodox nerecrutat ca informator. Am băgat în ei atâţia bani, i-am şcolarizat, i-am pregătit, cunosc şi ceva materialism dialectic şi istorie, şi nu fac nimic! Măcar să colaboreze cu noi în favoarea socialismului, să-şi servească ţărişoara şi să nu mai taie frunză la câini, să nu mai umble după fustele CAP-istelor, să nu mai facă atâtea beţii. Tovarăşi ofiţeri, puneţi-i la treabă pe puturoşii ăştia, că au timp destul să culeagă informaţii. Ei trebuie să devină organismul care să sondeze opinia publică” (Idem, 14 iunie 1999). După anul 1989, acest ofiţer ar fi devenit un lider de partid extremist şi un prosper om de afaceri. „Mai toată preoţimea ortodoxă a fost trecută, cu angajament scris, în categoria informatorilor recrutaţi pe bază de sentimente patriotice” (Idem). Vasilievici a estimat că informatorii au reprezentat între 80 şi 90% din totalul preoţilor ortodocşi: „Această reţea informativă a fost treptat educată în spirit naţionalist-şovin şi xenofob, după formula promovată de fostul dictator. Vârfurile clericale au beneficiat de un statut privilegiat, ele intrând în atenţia compartimentelor profilate pe spionaj şi contraspionaj” (Idem). Ierarhii „au beneficiat de instructaje complexe… au început să fie instruiţi în ideea de a fi trimişi în străinătate, adică în termenii consacraţi să fie marşrutizaţi în lumea capitalistă, pentru a-şi servi patria socialistă, spre a culege informaţii, a desfăşura activităţi de propagandă naţional-comunistă, a realiza misiuni de dezinformare, a intoxica diverse personalităţi din emigraţie cu date false, a se infiltra la postul de radio Europa Liberă, în conformitate cu programul Eterul, şi pentru a cosmetiza imaginea şifonată a României şi a protipendadei comuniste de la conducere” (Idem).

    Acest articol este important datorită detaliilor pe care le furnizează despre relaţia dintre ofiţerii de Securitate şi informatori, criteriile pentru menţinerea unei bune legături cu poliţia politică, metodele prin care verifica Securitatea acurateţea informaţiilor furnizate de reţeaua informativă şi treptele succesive ale procesului de recrutare. Prin aceasta, articolul prezintă o rară imagine a resorturilor interne ale organizaţiei secrete care i-a ţinut pe români sub controlul Partidului Comunist timp de 45 de ani. Conform lui Vasilievici, „fostul Departament al Cultelor din România a fost, până în decembrie ’89, un gen de anexă a Securităţii, un compartiment conspirat al acestei instituţii după modelul oferit de KGB. Din aceste motive…oricine susţine astăzi că a fost trimis până în decembrie ’89 de statul român la vreo parohie din Occident şi nu a colaborat cu Securitatea minte cu neruşinare necreştină şi aduce un afront adevărului şi cinstei” (Idem). Doctori, profesori, ingineri, jurnalişti, critici literari şi de artă, preoţi au primit permisiunea de a călători în străinătate în cadrul programului secret Atlas. Conform aceluiaşi ofiţer, „toţi au scris note informative la fiecare revenire în ţară. Ei au fost supuşi unor verificări draconice pentru a li se cunoaşte conduita politică, intenţiile viitoare şi gradul de ataşament faţă de regimul comunist din România. În acest scop s-au folosit următoarele mijloace: interceptarea convorbirilor telefonice, a corespondenţei, filajul, microfoanele la domiciliu şi la locul de muncă. Pregătirea agenturii a avut două componente distincte: una generală, având drept scop pregătirea naţionalist-şovină, xenofobă, comunistă, şi alta specială, de strictă specialitate securistă. În acest fel, s-au format în acea epocă de somnolenţă impusă raţiunii indivizi îndoctrinaţi cu precepte comuniste şi naţional-şovine… Acolo unde se manifestă un naţionalism desuet şi paranoic în societatea noastră de azi, originea acestuia trebuie căutată în aşa-zisa activitate de educare şi instruire a reţelei informative a fostei Securităţi. Acolo se menţin încă sechelele instruirii secrete, care se simt pregnant şi în patriotismul excesiv, penibil, al clerului ortodox. Aceşti oameni au refuzat să mai gândească, să mai raţioneze, li s-a atrofiat această capacitate vitală şi nu au mai admis nici un contraargument logic, susţinând la infinit valoarea tezelor lui Marx sau Ceauşescu… ajungând la o gândire paralogică” (Idem). Aşa cum a explicat Vasilievici, odată ce se realiza primul contact şi era obţinut acceptul de colaborare, fiecărui preot informator i se deschideau două dosare. Ambele purtau acelaşi număr, însă unul se referea strict la informator, în timp ce al doilea conţinea rapoartele preotului despre alte persoane. Agenţii de Securitate încercau să se întâlnească cu fiecare preot în parte cel puţin o dată pe lună, pentru a lua pulsul societăţii şi a primi notele informative (Idem).

     În ultimele două decenii, destui de mulţi ierarhi şi preoţi ortodocşi au fost puşi în mare dificultate de dezvăluirea publică a trecutului lor pătat. Deşi după unii români colaborarea în rândurile clerului ar fi fost regula, nu excepţia, per total aceste dezvăluiri au vizat mai mult cazuri izolate, care nu înfăţişează întreaga Biserică Ortodoxă drept o instituţie coruptă, servită de o masă indiscriminată de preoţi informatori. Estimările oferite de Vasilievici, cum că aproape patru din cinci preoţi ar fi colaborat cu Securitatea, rămân importante, dar vagi, neoferind nume, locuri, date şi fapte concrete şi neputând fi verificate din alte surse independente. Dacă vreodată întreaga arhivă secretă a Securităţii va fi catalogată şi analizată, în urma unui proces care ar putea dura zeci de ani de zile, este posibil ca alţi preoţi ortodocşi să se afle în centrul unor scandaluri publice larg mediatizate. S-ar putea ca între timp mulţi clerici să-şi recunoască trecutul pătat, însă este la fel de probabil că, dacă o vor face, majoritatea lor vor insista asupra faptului că acţiunile lor au fost benigne şi, prin urmare, nu au distrus alte vieţi.

   În pofida unor dezvoltări pozitive în ceea ce priveşte procesul de asumare a trecutului comunist, publicul român nu are încă acces la unele documente cheie privind activitatea fostei Securităţi, vasta ei reţea de agenţi şi informatori şi relaţia ei cu Biserica Ortodoxă şi alte grupuri religioase reprezentate în România. Pe baza nou-deschiselor arhive secrete, ştim că Biserica Ortodoxă a fost atât o victimă cât şi un beneficiar al politicilor comuniste. Este timpul să-i omagiem pe numeroşii preoţi care au fost aruncaţi în inchisoare sau omorâţi în anii ’40 şi ’50 şi să denunţăm servilismul altor ierarhi şi preoţi faţă de un regim autodeclarat ateist. Fără îndoială, curajul unora nu-i absolvă de păcat pe ceilalţi, care devin poate chiar mai odioşi în comparaţie cu mulţii clerici care au ales să demonstreze că rezistenţa făţişă era posibilă. Însă, într-o ţară ca România, în care abundă teoriile conspirative, amânarea asumării trecutului nu a putut decât să nască o serie întreagă de scenarii convolute şi o mulţime de „revelaţii” contradictorii care au reuşit să înceţoşeze linia de demarcaţie care le desparte pe victime de agenţii care le urmăreau şi să transforme ruşinea vinovăţiei individuale într-o nefericită indiferenţă colectivă.

   Mulţi intelectuali români au crezut că Biserica Ortodoxă, ca principal grup religios al ţării, ar fi trebuit să se găsească în primele rânduri ale efortului de renaştere morală şi de asumare onestă a trecutului recent. Au fost dezamăgiţi atunci când ierarhii şi-au apărat colaborarea cu autorităţile comuniste, explicând-o drept o simplă slăbiciune omenească sau o strategie bine pusă la punct pentru garantarea supravieţuirii Bisericii ca instituţie. Colaborarea profană pe care a practicat-o cu un regim politic cunoscut pentru desele sale încălcări ale drepturilor omului va urmări probabil Biserica Ortodoxă cât timp cât ierarhii şi preoţii săi vor refuza să-şi asume în mod onest propriile greşeli.

   Spre surprinderea multora, deschiderea dosarelor secrete ar putea conduce la aflarea adevărului şi despre colaborarea cu organele represiunii comuniste a membrilor minorităţilor religioase din România. Documentele care au ieşit la iveală până în prezent au dezvăluit o faţă nevăzută şi nebănuită a colaborării acestora. Multe dintre revelaţiile publice privind grupurile neortodoxe au apărut foarte recent însă, mulţumită credincioşilor mai tineri aparţinând acestor religii care doresc clarificarea trecutului comunist al ierarhilor care le conduc destinele. La data de 17 ianuarie 2007, pastorul baptist Iosif Ţon a admis că a fost informator secret al Securităţii pentru o lungă perioadă de timp şi a spus că majoritatea baptiştilor din România ar fi colaborat cu autorităţile comuniste într-o formă sau alta. Mai târziu, Ţon a devenit unul dintre cei mai vehemenţi critici ai regimului Ceauşescu şi, ca urmare, a fost forţat să emigreze în străinătate. Într-un articol recent, un alt pastor baptist, Marius Cruceru, a comentat cu mult curaj activitatea secretă din anii ’70 pusă în slujba Securităţii de propriul său tată, avansând ipoteza că acesta ar fi fost omorât de către organele de Securitate într-un accident rutier regizat, după ce ar fi decis să întrerupă colaborarea (Cf. Marius David Cruceru, „Despre Dumnezeu, numai de bine: exerciţiu de trăire în adevăr”, Creştinul azi: Revista Bisericilor Creştine Baptiste din România, nr. 4-5, 2006, pp. 6-11).

  Încă şi mai recent, după ce pastorul baptist Petre Dugulescu (care a reprezentat PNŢCD în Camera Deputaţilor după alegerile din 1992 şi 1996) a murit la data de 3 ianuarie 2008, numeroase discuţii au început să se poarte în presă şi pe blogurile de discuţii baptiste româneşti privind colaborarea atât a lui Dugulescu cu Securitatea în perioada 1980-1982, cât şi a altor lideri baptişti şi penticostali. Reflectând asupra morţii „fratelui Petrică Dugulescu”, un alt lider baptist şi cunoscut dizident anti-comunist, pastorul Vasile Alexandru Taloş, a scris că în perioada comunistă „Uniunea Baptistă a devenit un instrument de teroare în loc de organ central de reprezentare a intereselor bisericilor locale baptiste, asa cum prevedea statutul Cultului. Prin arondarea bisericilor, impusă de Departamentul Cultelor şi acceptată de conducerea Uniunii Baptiste, au fost desfiinţate circa 700 de biserici baptiste” (Vasile Alexandru Taloş, „Biserica şi Securitatea”. De asemenea, Taloş a dezvăluit presiunile enorme făcute asupra lui pentru a-l determina să colaboreze cu Securitatea. În ultimul timp, un alt blog intitulat „Centrul de istorie şi apologetică” a publicat documente scanate şi note informative către Securitate despre cultul baptist şi membrii marcanţi ai lui în perioada comunistă, obţinute de la CNSAS (disponibil electronic la http://centruldeistoriesiapologetica.wordpress.com).

Fragment din volumul Religie si Politică în Romania postcomunistă
în curs de apariţie la editura Curtea Veche, Bucureşti.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *