Duhovnicii Securităţii

După căderea comunismului, deschiderea unor arhive, secrete pană atunci, un număr de probe certe au demonstrat că numeroşi clerici şi ierarhi ortodocşi au colaborat activ cu Securitatea.

În general, dezbaterea publică s-a concentrat asupra revelaţiilor care pretindeau că unii preoţi ortodocşi ar fi încălcat secretul spovedaniei, oferind poliţiei politice comuniste informaţii obţinute pe această cale. În stilul lor caracteristic, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române au respins aceste acuzaţii ca fiind complet nefondate, însă atitudinea lor a sporit şi mai mult neîncrederea publicului şi i-a determinat pe mulţi jurnalişti, intelectuali, oameni politici, istorici şi teologi să încerce să analizeze consecinţele politice şi teologice ale unei asemenea greşeli spirituale.

Ştirea că anumite informaţii obţinute prin spovedanie ar fi putut ajunge pe masa autorităţilor comuniste a fost lansată iniţial la mijlocul anului 1998, provocând un scandal public la care o contribuţie însemnată a avut-o mass-media locală, deşi nu au fost prezentate nici un fel de dovezi concrete în sprijinul acestor grave acuzaţii. Senatorul creştin-democrat Ioan Moisin (membru al Bisericii Greco-Catolice) a vorbit în numele multor români atunci când a cerut să i se spună „în al cărui serviciu se aflau preoţii care au relatat Securităţii ceea ce au aflat la confesiune, al lui Hristos sau al Securităţii? Patriarhul şi episcopii ar trebui să ne spună pedeapsa pe care canonul bisericesc o prevede pentru divulgarea secretului confesiunii şi dacă această pedeapsă a fost aplicată!” În acelaşi timp, Ziarul de Iaşi a remarcat că „rămâne însă o realitate faptul că mulţi preoţi au fost constrânşi de Securitate să fie informatori, datorită faptului că aceştia aveau contacte foarte apropiate cu enoriaşii. Prin taina confesiunii preoţii aflau aproape totul despre viaţa personală a credincioşilor” (3 iulie 2001). Ticu Dumitrescu, la rândul său, a arătat că şi el aflase, din dosarul lui de Securitate, că doi preoţi dăduseră informaţii despre tatăl său (7 iulie 2001).

Deşi legăturile dintre clerul ortodox şi Securitate vor rămâne învăluite în mister câtă vreme o analiză detaliată a tuturor cazurilor nu va fi finalizată, putem distinge patru tipuri de asociere cu poliţia politică. Primele două se referă la acei clerici care nu au divulgat secretele confesiunii: 1) o primă categorie sunt clericii care au evitat colaborarea, fără a lua poziţie deschisă împotriva regimului comunist; 2) a doua categorie sunt clericii care s-au opus în mod deschis regimului comunist. Alte două categorii cuprind clericii care au acţionat la comanda Securităţii şi şi-au denunţat credincioşii, colegii şi superiorii din varii motive. Ambele aceste din urmă grupuri includ informatori secreţi, dar ele pot fi divizate în: 3) clericii informatori care niciodată nu au recunoscut fosta colaborare (şi au depus eforturi să şi-o ascundă); 4) clericii care au avut curajul să se destăinuiască public şi să ceară iertare.

Unii comentatori cred că marea majoritate a preoţilor s-ar încadra în prima categorie, însă alţi analişti consideră că o asemenea neutralitate nu putea fi menţinută pe timp îndelungat. În cartea sa S-au risipit făcătorii de basme, Arhiepiscopul de Alba-Iulia Andrei Andreicuţ şi-a rememorat viaţa, „amintirile care dor”, pe baza dosarului său de Securitate, obţinut prin intermediul CNSAS-ului. Volumul include cópii a nu mai puţin de 25 de memorii şi rapoarte întocmite de ofiţeri secreţi şi note informative semnate de informatori. Elevii care participau la cursurile sale de catehism, cunoştinţele sale ocazionale, colegii preoţi şi profesorii de la Facultatea de Teologie s-au numărat printre cei care îl urmăreau îndeaproape. Andreicuţ a fost luat în colimator de Securitate după ce a abandonat o carieră de inginer pentru a studia teologia, decizie considerată suspectă în acele vremuri. O notă explica că Andreicuţ a continuat să studieze teologia şi după ce a fost „avertizat” de organele secrete, menţionând şi faptul că intensa lui activitate religioasă era „menită să contracareze educaţia ateistă oficială făcută cetăţenilor. Se manifestă ca un bun român, un bun patriot, însă nu este pentru o patrie socialistă sau comunistă, deoarece este hotărât, chiar până la sacrificiu, să acţioneze în direcţia scoaterii cetăţenilor de sub influenţa ideologiei statului nostru socialist” (Andreicuţ, S-au risipit făcătorii de basme, p. 74). Fără să fi fost un dizident activ, Andreicuţ a fost urmărit pentru convingerile sale religioase şi pentru prietenia sa cu persoane care au criticat regimul şi politicile comuniste. El a încercat de patru ori înainte ca Securitatea şi Departamentul de Stat al Cultelor să-i permită să se înscrie într-un program de doctorat în teologie. Numirea sa ca preot-misionar în străinătate şi transferul său la Cluj-Napoca au fost blocate. Microfoanele plantate în locuinţa viitorului episcop i-au permis unui agent de Securitate cu numele de cod „Nicu” să-i asculte toate conversaţiile, chiar şi spovedaniile. Cazul Andreicuţ este folosit aici doar ca exemplu, deoarece el arată volatilitatea cadrului legislativ românesc şi confirmă afirmaţia noastră anterioară că o persoană putea fi şi victimă şi torţionar în timpul comunismului. El trebuie însă privit cu rezerve din următorul motiv. Deşi în cartea publicată de el însuşi Andreicuţ este înfăţişat drept o victimă a Securităţii, conform deciziei CNSAS nr. 2809 din 13 septembrie 2007 (reexaminată în decizia 3360 din 9 octombrie 2007), ierarhul ar fi făcut poliţie politică. Însă în data de 15 februarie 2008 Andreicuţ a contestat decizia CNSAS la Curtea de Apel din Alba Iulia, aceasta din urmă dându-i dreptate. Decizia Curţii de Apel este definitivă în actualul cadru legislativ românesc, invalidând decizia CNSAS iniţială de colaborare.

O a doua categorie îi include pe acei preoţi sau ierarhi care s-au opus în mod deschis regimului comunist. În ultimii ani, o seamă de ierarhi ortodocşi au reamintit de nenumărate ori că aproape o mie de preoţi au fost aruncaţi în inchisoare la începutul perioadei comuniste. Majoritatea arestărilor au avut loc între anii 1945 şi 1948, atunci când Partidul Comunist a preluat controlul asupra ţării prin eradicarea opoziţiei şi prin îndepărtarea vechii birocraţii şi elite politice. Metodele folosite au fost brutale, adesea ducând la deces sau invaliditate pe viaţă, când victimelor nu le-a fost oferită alternativa colaborării. Persecuţia a avut loc şi aleatoriu, pentru a inspira frică şi a distruge fibra socială. Liderul comunist Vasile Luca a justificat teroarea prin aceea că „este mai bine să arestăm zece nevinovaţi decât să ne scape un singur bandit” („Stenograma şedinţei Biroului Politic al Partidului Comunist Român”, 10 martie 1945). În luna mai 1947, de exemplu, autorităţile ştiau că „clerul este îngrijorat de arestările de preoţi care s-au făcut în ultimul timp, după afirmaţiile făcute de unii din rândurile lui. Se spune că la Ministerul de Interne se află închişi un număr de 80 de preoţi, care trăiesc în condiţiuni grele, atât din punct de vedere alimentar, cât şi igienic” (Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist, Curtea Veche, Bucureşti, 2005, p. 236). În timp ce era internat în lagărul de la Caracal, în luna iunie 1945, profesorul Onisifor Ghibu a identificat „circa 80 de preoţi, în majoritatea lor ortodocşi, şi şapte greco-catolici”, colegi de temniţă cu el. În primele zile detenţie, Ghibu a remarcat cu tristeţe că, dintre cei 57 de preoţi ortodocşi întemniţaţi, pe care îi suspecta că s-ar fi convertit la „democraţia comunistă”, „nici măcar unul nu simţise nevoia să spună liturghia” (Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr: Caracal, 1945, Albatros, Bucureşti, 1991, p. 14). În acelaşi an, preotul ortodox Ioan Bardaş a numărat „o sută de preoţi ortodocşi, trei catolici şi trei pastori luterani” în închisoarea din Aiud (Ioan Bardaş, Calvarul Aiudului: Din suferinţele unui preot ortodox, Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 13).

Situaţia de la Sighet era oarecum diferită. Acolo se găseau 27 de preoţi şi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, dar niciun prelat ortodox. Părintele Stelică Popovici a petrecut 13 ani în cele mai grele închisori comuniste pentru păcatul de a fi sprijinit mişcarea de rezistenţă anticomunistă din judeţul Constanţa şi pentru a fi refuzat să divulge secretul spovedaniei. Părintele Alecsandru Capotă, fost prizonier politic între anii 1958 şi 1962, constituie un alt exemplu de rectitudine morală. Repovestindu-şi anii petrecuţi în închisorile comuniste, Capotă a dezvăluit că „în închisoare, [anchetatorii] m-au chemat odată la anchetă şi mi-au spus că mă eliberează, cu condiţia să le dau informaţii de la Episcopie. Le-am zis că nu văd rostul acestei propuneri, din moment ce aveau deja destui oameni. «Da, dar noi vrem să ne dai informaţii despre dânşii», mi-au răspuns ei” (Monitorul, 29 iulie 1998). Fără a da nume, cartea lui Andreicuţ a dezvăluit şi ea că Departamentul de Stat al Cultelor a cooperat strâns cu organele de securitate, solicitând note informative despre membrii Episcopiei de Alba Iulia.

Numărul dizidenţilor activi existenţi în rândurile preoţimii s-a micşorat simţitor în anii ’80. Un cunoscut dizident a fost Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ale cărui Şapte cuvinte pentru tineri, rostite la Seminarul Teologic din Bucureşti, citite la postul de radio Europa Liberă şi diseminate în mod ilegal sub formă de samizdat, descriau ateismul drept o filosofie a disperării. Ca răspuns, Securitatea l-a arestat pe Calciu-Dumitreasa în anul 1979, iar Sinodul l-a caterisit doi ani mai târziu, aparent în conformitate cu Canonul apostolic 84, conform căruia „cine insultă regele sau conducătorul în contra a ce este drept, va fi pedepsit. Dacă acesta este un preot, să fie caterisit; dacă este mirean, să fie excomunicat” (Cf. Philip Schaff şi Henry Wace (coord.) The Seven Ecumenical Councils, Hendrickson, Peabody, 1994, p. 599).

Două episoade descrise în dosarul de Securitate al lui Andreicuţ revelează credinţa lui Calciu-Dumitreasa şi condiţiile în care a făcut acesta puşcărie. Securitatea raporta că, la data de 24 decembrie 1980, profesorul Tudor Petre i-a relatat lui Andreicuţ că preotul Calciu-Dumitreasa „ar fi spus că este vai de poporul care dărâmă biserici şi în locul lor construieşte cârciumi. S-a referit la biserica Enei, în locul căreia s-a construit un restaurant. [Petre] îl îndemna [pe Andreicuţ] să devină un bun slujitor al bisericii, afirmând că mulţi deservenţi ai cultului sunt imorali, chiar şi în institutele teologice sunt cadre imorale şi situaţia este greu de redresat întrucât actuala stăpânire încurajează imoralitatea viitorilor preoţi cu gândul de a distruge biserica prin deservenţii săi” (Andreicuţ, S-au risipit făcătorii…, pp. 66-67). Mai târziu, preotul Aurel Olteanu i-a spus lui Andreicuţ că ştia de la soţia lui Calciu-Dumitreasa că acestuia „i s-a redus raţia de alimente, i se dă pâine foarte puţină, pentru că vor să-l omoare. I s-a spus că dacă îi trebuie mai multe alimente să meargă la muncă. Dar zice că nu se duce, că atunci vor găsi un pretext, cum că vrea să fugă, şi îl împuşcă. Aşa s-a întâmplat cu profesorul Liviu Munteanu … închis la Aiud, era mare fumător şi odată când l-au scos la plimbare s-a aplecat după un capăt de ţigară şi l-au împuşcat, cum că ar fi vrut să fugă” (Ibid., pp. 67-68). La insistenţa guvernelor occidentale, lui Calciu-Dumitreasa i s-a permis să emigreze. După 1989, Sinodul a revocat decizia de caterisire.

Celelalte două categorii cuprind preoţii şi ierarhi care au acţionat la comanda Securităţii şi şi-au denunţat credincioşii, colegii şi superiorii. Ambele grupuri includ informatori secreţi, unii care nu au recunoscut niciodată fosta colaborare (şi au depus eforturi pentru a şi-o ascunde), alţii care au avut curajul să se confeseze public şi să ceară iertare. Categoria a treia e mult prea largă pentru a fi prezentată aici (mai ales că mulţi dintre membrii ei sunt identificaţi doar pe bază de alegaţii neconfirmate oficial de CNSAS sau din alte surse), iar cei care au fost ulterior identificaţi tot de CNSAS, precum Episcopul Calinic Argatu al Argeşului şi Arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei sau Ieromonahul preot Iustin Marchiş, au negat vehement că ar fi colaborat. Pimen Zainea, de pildă, conform unor surse din CNSAS, era cunoscut atât de Departamentul Securităţii Statului cât şi de Departamentul de Informaţii Externe cu numele conspirative „Sidorovici” şi, respectiv, „Petru”. Din dosarele sale reiese ca înaltul ierarh a turnat colegi de-ai săi şi membri ai exilului românesc pe vremea când s-a aflat în misiune în Occident, trimis de Biserică şi Securitate.

Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului şi preotul Eugen Jurcă fac parte din a patra categorie. Uns ca episcop în anul 1961, Corneanu a făcut compromisuri cu guvernul comunist, însă în 1997 a admis că a sprijinit caterisirea unor preoţi dizidenţi cu şaisprezece ani înainte, la presiunea Securităţii. Unul dintre aceşti cinci preoţi a fost Calciu-Dumitreasa. După căderea regimului comunist, Biserica Ortodoxă a revenit asupra acelor pedepse. În cadrul unei mese rotunde festive organizate la sfârşitul anului 1998, Grupul de Dialog Social l-a lăudat pe Corneanu pentru că era „unul dintre puţinii ierarhi ai Bisericii Ortodoxe care reuşise, cu vorba, fapta şi prezenţa sa publică să ne arate cum putea biserica să fie prezentă în societate pentru a ne aduce împreună” (Gabriela Adameşteanu şi Rodica Palade, „Limita dintre toleranţă şi intransigenţă”, 22, 3-9 martie 1998, şi „Msgr. Nicolae Corneanu, metropolite du Banat, reconnaît avoir cede aux pressions du pouvoir pendant la periode communiste”, Istina, anul 42, nr. 2, 1997, pp. 203-209). În replică, Corneanu a insistat cu modestie că „pe lîngă câteva mici gesturi, am facut multe concesii” şi a spus că nevoia pe care o simţise de a dezvălui publicului fosta sa colaborare pornea dintr-un „sentiment de culpă şi din nevoia de a recupera trecutul” (Idem).

În luna august 2007, prin Decizia nr. 2410/28.08.2007, CNSAS-ul a confirmat colaborarea Mitropolitului Corneanu cu Securitatea ca poliţie politică. Din păcate pentru Corneanu, care nu a contestat decizia în limita de timp legală permisă de lege, colaborarea lui a fost mult mai extinsă şi mult mai dramatică decât a oricărui ierarh sau preot cunoscut până în prezent (vezi informaţiile şi decizia referitoare la Corneanu, disponibile pe situl CNSAS: www.cnsas.ro). Numele lui conspirative au fost multiple: „Munteanu”, „Popa Vasile”, „Popescu Ion sau Popescu Ioan”, „Munteanu Ioan”. Dosarul predat CNSAS-ului de către SRI (fond de reţea R 315) cuprinde nu mai puţin de zece volume şi acoperă întreaga perioadă 1950-1988, adică aproape patru decenii. De pildă, Corneanu este descris încă din 1953 ca fiind o sursă care „a dat dovadă de sinceritate şi voinţă de muncă… şi ca având o atitudine serioasă în faţă de sarcinile ce i se cer”, ca obţinându-şi postul de Episcop al Aradului datorită unei vorbe bune puse de Securitate. „Recompensele” financiare acordate de Securitate lui Corneanu numai în perioada 1951-1957 însumează o valoare totală de 44.375 lei pentru activitate desfăşurată atât în interiorul ţării cât şi în exterior. Dacă este adevărată, următoarea afirmaţie va şoca pe oricine are credinţă în Dumnezeu: Corneanu „se manifestă ca unul ce nu crede în preceptele şi dogmele bisericeşti, fiind convins că biserica a fost întotdeauna un mijloc de înşelare a maselor populare” (document din anul 1963). Se pot cita multe dintre detaliile acestui şocant dosar al Mitropolitului incluse în decizia CNSAS şi îndemnăm cititorul să o citească cu atenţie. Din păcate, detaliile cu siguranţă vor scandaliza publicul drept-credincios sau pe cei ce încă mai cred în curăţenia morală a Bisericii Ortodoxe în dificila perioadă comunistă.

În luna martie 2000, într-o scrisoare deschisă adresată ierarhilor ortodocşi şi societăţii civile, Eugen Jurcă a recunoscut că a fost colaborator al Securităţii timp de un deceniu întreg şi că în anul 1980 a semnat un angajament de colaborare din frică, laşitate, ignoranţă şi disperare. După 1989, Jurcă a refuzat să se mai întâlnească cu ofiţerul său de legătură, iar patru ani mai târziu nu a dat curs cererii acestuia de a da informaţii privind unele Biblii introduse în ţară. În confesiunea sa publică, Jurcă a îndemnat preoţimea ortodoxă să nu cedeze în faţa intimidării şi a şantajului şi a declarat că „o reconciliere naţională reală nu este posibilă fără a ne exorciza de ambiguitatea morală în care vegetăm de mai bine de un deceniu. Adevărul trebuie cunoscut, oricât de dureros sau de ruşinos ar fi el. Altfel, riscăm să construim un colos cu picioarele de lut, fie prin escamotarea, fie prin nediferenţierea culpelor” (Evenimentul zilei, 26 şi 28 martie 1991). Reprezentanţii societăţii civile au lăudat gestul lui Jurcă ca pe un important act de conştiinţă şi ca pe o ocazie de a reflecta la trecutul recent oferită tuturor românilor care trecuseră prin experienţe similare. Preoţii informatori au fost îndemnaţi să-şi recunoască păcatele şi să dea, astfel, întregii societăţi un exemplu de verticalitate morală. Jurcă a fost primul preot care şi-a confesat public trecutul pătat, după ce presa publicase fragmente din dosarul de Securitate al lui Teoctist.

Lipsa unor date concrete privind numărul şi caracteristicile socio-demografice ale ofiţerilor şi informatorilor de Securitate nu ne permite să estimăm procentul preoţilor în totalul informatorilor. Presa românească a sugerat că marea majoritate a preoţilor ortodocşi ar fi colaborat, într-o formă sau alta, cu Securitatea, acuzaţii pe care Biserica Ortodoxă le-a respins cu hotărâre. Conform Părintelui Capotă, foarte puţini preoţi din judeţul Galaţi ar fi refuzat să colaboreze. În cuvintele sale: „vreme de 17 ani, până în 1991, am fost secretar contabil al CAR-ului Episcopiei, instituţie aflată în clădirea Protoieriei. Aşa am putut să aflu că puterea politică din acea perioadă strecurase în Arhiepiscopia Galaţi… un inspector de la Departamentul Cultelor, fără de care nu se putea face nicio mişcare de personal în Eparhie… Pe lângă acest inspector, Securitatea mai avea la Episcopie un colonel care se ocupa de toate problemele bisericeşti. Personal… cred că nu sunt mai mult de doi sau trei preoţi din Galaţi care să nu fi colaborat cu Securitatea” (Monitorul, 29 iulie 1998). Episcopul Casian al Dunării de Jos a refuzat să comenteze această declaraţie, pe motiv că subiectul preoţilor informatori nu era principala problemă care ar trebui să frământe societatea românească, însă un consilier al său a declarat că nu cunoştea niciun preot care să fi informat şi că, oricum, „cei care au colaborat au făcut-o în nume personal, nu în numele instituţiei” Biserica Ortodoxă (Idem).

(va urma)

(foto: stiripesurse.ro)