Dulce ca pelinul: biografia unui roman

Pe când Bookfestul era în fierbere, în ciuda caniculei de afară, pe Magheru, în raiul librăriei Sadoveanu, se lansa, în faţa unui public select, cea de-a doua ediţie a „ultimului mare roman pe tematică ţărănească din literatura română” – după cum a scris critica de întâmpinare. Dulce ca pelinul, editat la Libra şi Detectiv, mai întâi în 2008 şi, din nou, acum  câteva săptămâni, este un roman compozit aflat undeva într-o zonă de interferenţă a genurilor. Arhitectura epică de roman fluviu, format din treizeci şi şapte de capitole şi trei „cărţi” – Căderea în cer, Ultimii şi Evanghelia după Ioana -, se îmbină fericit cu tentaţia genului dramatic – prin rânduiala marcată a rolurilor şi a dialogurilor în scene, fapt care „deconspiră” activitatea de dramaturg a autorului -, şi cu lirismul în stare pură aflat în însăşi inima acestei construcţii masive. Preainspirat din sine însuşi, din existenţa rurală originară a omenirii în general şi a societăţii româneşti în particular, ne-inspirat din lungul şir de iluştri predecesori, Ştefan Mitroi suprinde prin naturaleţea discursului, prin abundenţa lumilor pe care le poartă cu sine şi pe care le revarsă generos asupra unui cititor adesea (astăzi) incapabil să culeagă altfel, decât blazat, taina căreia îi este martor. Volumul este, aşa cum anticipă titlul Prefeţei lui Gheorghe Glodeanu, „o amplă meditaţie asupra condiţiei umane” într-o lume a i-podului, a avatarurilor digitale şi a comunicării stărilor sufleteşti prin Skype. Nimic mai primejdios şi aparent mai anacronic. De fapt aceasta este sfidarea: ridicarea ancorei din zonele aglomerate şi îndreptarea spre mările agonizante sau considerate dispărute ale creativităţii umane, în căutarea izvorului care curge adânc, subteran, departe de zgomotul infernal al lumilor de suprafaţă. Ştefan Mitroi readuce literatura română într-o zonă abandonată în mod forţat şi uneori fortuit, a unui Jurasic literar, singura cu adevărat specifică şi originală românească, în infinitul literaturii universale, nu de dragul de a fi altfel cu orice chip, ci pentru că, aşa cum povestea celor prezenţi la librăria Sadoveanu: „sentimentele umane sunt aceleaşi, indeferent de spaţiul unde sunt trăite. Eu scriu despre sat, pentru că pe acesta îl cunosc cel mai bine.”

Unul din motivele pivot ale romanului este legătura cu mama. Cele mai autentice şi lirice momente sunt dedicate figurii materne – trimiţând spontan la tandrele descrieri ale mamei şi ale relaţiei organice cu aceasta făcute de Paul Goma în romanul Din calidor, dar şi la mai recentul roman, din perspectivă feminină, al Ioanei Nicolaie, Cerul din burtă (lansarea ediţiei a II-a, Bookfest 2010, standul Polirom). Oedipian şi nicicând destul de matur pentru a-şi depăşi condiţia de „pui al mamei”, nici chiar la maturitate, în zona poetică a romanului, Ştefan Mitroi se redescoperă şi se complace în postura de obiect al dragostei materne, traversând lumile, de la vegetal şi oprindu-se fizic, temporar (şi psihic pentru totdeauna?), în cerul sferic al pântecelor materne:
„Eu am fost pepene mai întâi. / Asta când era mama copil. / Mă ţinea strâns în braţe. / Mă legăna. / Avea grijă să nu cad / să-mi sparg capul. / Pe urmă, din cauză că venea des / iarna în satul nostru / a trebuit să mă mut în burta ei / şi să mă nasc”. Despărţirea de mâinile mângâierilor, acele mâini care au plămădit ex novo lumea copilului, este de o tristeţe totală şi definitivă: „Se trezea înainte să se lumineze de ziuă. Mâinile i se puneau în mişcare. Găseau tot timpul ceva de făcut. Din toată casa noastră, ele se culcau ultimele. Dacă ar fi avut mâinile mamei la îndemână, Dumnezeu făcea lumea în mai puţin de şase zile. […] Am sărutat mâinile multor femei în anii ce au urmat. Femei de toate felurile. Mâinile mamei, niciodată. […] O mai puteam face doar acuma, când şedea cu mâinile împreunate pe piept în mijlocul bisericii. Sub ochii tăcuţi ai mulţimii din jurul nostru m-am apropiat de mama şi i-am sărutat mâinile. Atât de târziu! Mult prea târziu! Foarte târziu! Mâinile pe care nu le sărutasem niciodată cât mama trăise erau supărate pe mine. Refuzau să-mi mângâie părul. Se fereau de viaţa din sărutul meu”. Şi, apoi, într-un lung şi tânguitor lamento al căderii din paradis, dar şi compensator şi recuperator al unui spaţiu intim, feeric şi oniric, în care „de-a pururi” – ţinând cont, desigur, cum ne avertizează scriitorul, că „până nu murim toţi suntem veşnici”- va domni mama-regină: „Ştii ce am făcut, mamă? Când oamenii aceia au pornit cu tine spre cimitir, de la biserică eu m-am întors acasă. Pentru că m-am temut c-or să te vâre în pământ şi c-or să pună pământ pe tine şi eu n-o să pot să-i împiedic, şi atunci am zis că e mai bine să nu fiu acolo. […] / Vezi, mamă, ce suflet de piatră a putut să aibă fiul tău? / Ţi-a întors spatele şi a plecat. […] / Fiindcă este şi el tot din pământ făcut, ca şi tine. / Şi cine e din pământ trebuie să poată. Aşa cum au putut toţi fiii care au rămas fără mame. / S-a terminat lumea odată cu moartea lor? Nu! / Şi dacă plângi un munte de lacrimi, ce? / Urcă cineva pe el? Îl tulbură existenţa lui pe Dumnezeu? / Toţi oamenii mor. Toate mamele se sting într-o zi. / […] Ştiam că vrei ca eu să ştiu că tu nu ştii anumite lucruri despre mine. Ca, de exemplu, că îmbătrânesc. / Îmbătrâneam, dar pentru ceilalţi. / Pentru tine eram tot copilul de demult. / Doar că nu mă mai puteai ţine în braţe. / Şi că pleacasem de acasă. / […] Şi am crezut atunci că acesta este sfârşitul! / Şi am început să plâng de ciudă că Dumnezeul furnicilor m-a minţit. Şi mă minţiseră şi greierii pe care / toamna îi gonise departe. / Cum o să mai pot să stau de vorbă cu salcâmii? / Şi de ce să mai vreau să vină prima ninsoare? / Lumânările erau pentru ca mama să găsească drumul spre casă. / Dar s-a pornit un vânt mare şi le-a stins. Şi a răsărit din depărtare un râs de femeie. / Şi s-a desluşit un tropot de cai. / Şi-am văzut-o pe Vica în poştalion / şi pe unchiul Dobre cu biciul în mână. / Ce e cu voi? / am întrebat. Ai uitat?, şi-a săltat / capul peste loitre Aritina, / e zi de bâlci. / Azi, când abia am / îngropat-o pe mama?… / Ai rămas tot copil, crezi în toate prostiile! / Şi ea? / Cine? / Mama. / Uite-o aici. / Atunci i-am auzit glasul: / Urcă. / Şi am zărit-o sus în poştalion. / Credeam că visez, dar nu visam. / M-am aşezat cu capul în poala ei şi caii au rupt-o dintr-o dată la goană. Fugeau de mâncau pământul, şi-n timp ce mâinile mamei mi se plimbau prin păr, ca să-mi arate că le-a trecut supărarea, eu întrebam: / Şi o să mă duci şi la zidul morţii? / Şi! / Şi-o să-mi cumperi câte salbe de turtă dulce o să vreau eu? / Da. / Şi o să mă dau şi în tiribombă? / Sigur. / Era cea mai frumoasă zi din viaţa mea. / Era şi mamaie Nicula acolo. / M-am ridicat în picioare şi, arătând spre mama, am strigat spre satul care începea să se trezească. / Ce credeaţi voi, proştilor! / Ziua de bâlci nu se termină niciodată! Şi mama părea fericită, chiar dacă chipul ei era posomorât. / Şi caii nechezau. / Şi era un aer de înviere pe câmpuri. / Şi fotograful ne-a făcut semn să oprim. / Şi-n timp ce-l înghesuiam şi pe unchiul Florea în poză, ne-a spus: / Ce sunteţi aşa de trişti? Doar nu veniţi de la înmormântare. Zâmbiţi!” Toate acestea pentru că din viaţa nu rămâne altceva decât un puzzle haotic, o înşiruire fără sens de fotografii şi pentru că făgăduielile copilăriei sunt în mod punctual înşelate: „Auzi, mamă, şi n-o să mai mori niciodată? / Niciodată!”

„Abia cu evenimentele tragice – inerente vieţii fiecărui individ – am cutezat a fi romancier. Încerc să mă mântui prin întrebările pe care mi le pun. Nu prin răspunsuri, prin întrebări” a mărturisit tuturor Ştefan Mitroi, la prezentarea romanului său. La acest interogatoriu, autodafeu public, este părtaş privilegiat cititorul. Cărţile lui Ştefan Mitroi, poate mai mult decât altele, sunt făcute pentru a fi dialogate, pe roluri. Cititorul este ochiul şi urechea satului; povestitorul este gura satului care relatează, lansează zvonuri şi, cum e obiceiul, născoceşte legende, la un pahar de vorbă, pe laiţă, la apus de soare, pe răcoare, atunci când cerurile se deschid şi lasă să cadă peste sat o ploaie măruntă şi deasă de taine şi de sensuri, niciodată desluşite pe deplin, fluidul din acele fântâni pe care scriitorul Ştefan Mitroi şi-a dorit, încă din romanul Groapa, să le sape în cer.

Padova
17/06/2010