Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Dumnezeu la Casa Albă

Dumnezeu la Casa Albă

Studiile prezidenţiale constituie un domeniu aparte în cadrul politologiei americane,
fără îndoială datorită importanţei lor deosebite pentru înţelegerea sistemului politic al acestei ţări. La fel, impactul religiei asupra politicii americane a reprezentat o temă mult discutată în decursul ultimelor şase decenii. Deşi publicul şi mediile universitare americane cred cu tărie că ţara lor îmbraţişează modelul de separare strictă a statului de biserică, în realitate religia joacă un rol mult mai hotărâtor şi mai evident la  toate nivelele guvernamentale, influenţând fiecare putere în stat. Tocmai neconcordanţa dintre modelul ideal de separare strictă, la care subscrie americanul de rând, pe de o parte, şi realitatea politică a ţării, de îmbinare a religiei cu politicul, pe de alta, stă la baza fascinaţiei constante cu care binomul religie-politică este privit în Statele Unite.
La o primă vedere, cartea lui Randall Balmer, profesor de istorie religioasă americană la Universitatea Columbia din New York, este dezarmant de banală şi de popularizatoare. Totul începe de la titlu, „God in the White House”, folosit deja de Richard Hutcheson in 1988 (este rar ca un autor să împrumute titlul unei cărţi, chiar şi al uneia care i-a servit drept model). Dar setul de întrebări pe care Balmer îl ridică este complet diferit de cel pe care şi l-a ales Hutcheson acum două decenii. Pe scurt, Balmer se întreabă care sunt cauzele resurdescenţei religiei în dinamica preşedinţiei americane din ultima jumătate de secol. Mai precis, cum se face că în anii 1960 John F. Kennedy îşi convingea alegătorii să-i ignore profilul religios (romano-catolic) pentru a obţine o victorie strânsă în alegerile prezidenţiale, în timp ce religia a devenit un element central al preşedinţiei lui George W. Bush patru decenii mai târziu? Balmer notează câteva „curiozităţi” importante – faptul că această perioadă a cunoscut unele dintre cele mai strânse victorii prezidenţiale din istoria Statelor Unite (în 1960, 1968, 2000 şi 2004), dar şi unele dintre cele mai decisive (în 1964, 1972 şi 1984). Printr-o analiză atentă, Balmer consideră că răspunsul constă în combinaţia de „politizare a religiei” şi „sacralizare a politicii”, eufemism care, în fapt, dovedeşte încă o dată că religia şi politica se împletesc, cel puţin în cazul preşedinţiei americane.

Volumul cuprinde cinci capitole care analizează, în ordine cronologică, poziţia faţă de religie a preşedinţilor John F. Kennedy, Lyndon B. Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford, Jimmy Carter, Ronald Reagan, George Bush, Bill Clinton, şi George W. Bush. Capitolele construite cu cea mai mare grijă par a fi cele dedicate preşedinţilor „salvatori” Carter şi George W. Bush, pe care Balmer declara dintr-un început că nu-i agreează, în mare parte pentru că cei doi au pretins (nejustificat şi fără de succes) că pot să „salveze” executivul american de greşelile şi păcatele predecesorilor lor. Nu lipsit de conţinut este capitolul 5, care compară administraţia Clinton cu cea a lui Bush fiul, fără însă a considera necesar să extindă sursele de informaţie dincolo de declaraţiile deja publice ale celor doi, în ciuda faptului că atât cei doi preşedinţi cât şi apropiaţii lor sunt încă în viaţă. În cadrul acestui exerciţiu nu lipsit de şarm – multe pagini constituie o lectură interesantă şi instructivă – Balmer aduce împreună ceea ce alţi analişti au încercat să separe, analiticul şi prescriptivul, sugerând că religia şi credinţa s-ar afla „într-un real pericol” atunci când ele se aliniază partidelor politice, deoarece îşi pot „pierde vocea profetică”. O discuţie interesantă, însă nu îndeajuns de precisă, este dedicată modului în care probitatea personală a preşedinţilor americani se traduce în politicile promovate de aceştia. Finalul cărţii ia o turnură neaşteptată atunci când Balmer îşi întoarce atenţia spre americanul de rând, admonestându-l pentru susţinerea acordată unor candidaţi prezidenţiali precum Carter şi Bush fiul, în speranţa „răscumpărării” păcatelor administraţiilor precedente şi revigorării morale a naţiunii şi în lipsa oricărui fel de auto-analiză – un proces pe care Balmer îl defineşte sugestiv drept „graţie ieftină” (cheap grace). Însă falsa dimensiune normativă a concluziilor şi tonul lor moralizator par a dovedi o lipsă de auto-analiză din partea autorului, mai mult decât a audienţei sale. Volumul nu iese din tiparele descriptive ale literaturii ne-academice, are un cadru metodologic deficitar, se bazează pe surse secundare de informaţie, nu reuşeşte să justifice includerea multor „curiozităţi” menţionate în treacăt, iar naraţiunea este în mod sever afectată de numeroase greşeli de gramatică şi de redactare. Un universitar serios, Balmer, a căutat probabil să atingă o audienţă mai largă decât cea garantată de editurile cu reputaţie, însă această mică victorie pare să fi avut costurile sale.

GOD IN THE WHITE HOUSE: A HISTORY: HOW FAITH SHAPED THE PRESIDENCY FROM JOHN F. KENNEDY TO GEORGE W. BUSH. By Randall Balmer. New York: HarperOne, 2008. Pp. x + 243. $24.95, ISBN 978-0060734053.

Latest posts by Lavinia Stan (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *