Duşul

Domnul Ics, vechi inspector guvernamental, tocmai se ridică pe la şapte din aşternuturi după care îşi privi într-un gest reflex ceasul, gata să întreprindă ritualul duşului matinal. Fiind posesorul unui fizic atletic, ca de rugbist, cu părul uşor grizonat, tuns perie, cu faţa gălbui-măslinie punctată de doi ochi negri ce păreau că pătrund miezul lucrurilor, era negreşit genul de bărbat care şi în ţinută de noapte emana o neştirbită încredere în sine venind dintr-o forţă interioară nativă.

Intră sub duş, regăsi senzaţia aceea de biciuire, de acupunctură lichidă, plăcută şi reconfortantă, îşi înfipse unghiile în creştetul capului năpădit de clăbuc, când, un zgomot ciudat, nemaiauzit în asemenea ocazie, ca de ecou rezonând de la occipital până la osul parietalului şi la tâmple, îl ţintui locului. Uimit, contrariat că organele trupului său ar putea să mai ascundă secrete nebănuite, opri apa şi îşi încordă auzul. Continuă să se frece pe cap, mai întâi cu mişcări precaute, apoi din ce în ce mai energic, însă faptul devenea tot mai clar: unghiile sale parcă zgâriau pereţii unei camere goale, acolo unde zgomotele nu se loveau de nimic.

Sigur, nu-i uşor lucru să te trezeşti peste noapte, aşa tam-nesam, cu un organ lipsă şi încă unul atât de important. Dar, cum se mişca cu dezinvoltură, iar bănuielile, vagi, nerostite, nu puteau ţine loc de certitudine, ieşi de sub duş, e drept, un pic cam abătut, se îmbrăcă cu gesturile acelea descompuse, prevenitoare, ca ale omului ce vrea să treacă neobservat, inutile în fond, căci locuia singur, închise uşa în urma sa la fel cum se îmbrăcase şi plecă la minister. Acolo avu parte de una din zilele acelea nesuferite, anoste, întocmai cum nu şi-ar fi dorit într-un asemenea moment. Semnă câteva hârtii într-o doară, fără să-şi arunce ochii pe ele, participă cu o detaşare vecină cu absenţa la teleconferinţa săptămânală.

De n-ar fi fost întâmplarea de dimineaţă, pe cât de neaşteptată pe atât de sâcâitoare, putea foarte bine să creadă că, iată, întâmplările zilei curgeau după tipicul obişnuit: salutul de plecare ce includea invariabil când o observaţie, când o dojană maliţioasă adresată secretarei, liftul pe care, de ani buni, cineva scrisese cu marker „Nu mâzgăliţi oglinda!”, maşina de serviciu, drumul spre casă. Numai că acum, la toate astea se adăuga întrebarea ce nu-i dădea pace: dacă se înşelase, dacă fusese o părere doar, ceva ca reziduul, ca remanenţa unui vis trăit cu ochii deschişi? Trebuia să verifice.

Întors acasă, se repezi sub duş. Cu pretextul zăpuşelii de afară, mai făcu unul şi încă unul. De fiecare dată resimţea aceeaşi senzaţie acută, inconfortabilă, că poartă pe umeri povara unei încăperi nelocuite, auzea acelaşi ecou venit dintr-un clopot a cărui limbă se zbătea într-un spaţiu închis.

Suportă greu următoarele zile, dar, cum spuneam, fiind un caracter stenic, robust, nu disperă. Îşi aminti că urmărise, nu demult, o emisiune medicală televizată unde moderatorul vorbise despre invitat ca despre o somitate a neurologiei naţionale. Din toată dezbaterea îl impresionase atunci felul în care universitarul reuşea să îmbrace rigoarea ştiinţifică în straiele limbajului comun, neacademic. De pildă, vorbea despre neuroni, activitate corticală şi psihosomatică cu uşurinţa iluzionistului capabil să-ţi aducă toate lucrurile nevăzute, de nepipăit, în palmă.

Obţinu uşor adresa medicului. Avea un cabinet într-o zonă centrală, semn clar al prestigiului şi un motiv în plus pentru el de încredere. Îl primi cu deferenţa izvorâtă din natura profesiei la care se adăuga un licăr în pupile, abia perceptibil, de neîncredere amuzată. Experienţa îi demonstrase că era cea mai bună atitudine pentru atenuarea, atât a inhibiţiilor şi neliniştilor, cât, mai ales, a exagerărilor pacienţilor, binecunoscute lui. Era ca şi cum le-ar fi spus: „Lăsaţi, nu e dracul aşa de negru!”.

Odată încheiat preambulul tăcut, îl îndemnă să descrie în amănunt senzaţiile, revelaţia bruscă. Căci despre simptome nici nu putea fi vorba. Nu avusese niciuna!

– Nici dureri? insistă doctorul. Nici scurte înţepături intracraniene? Nici banala ameţeală însoţită de pierderea temporară a reperelor fizice?
– Nu! Nimic din toate acestea, răspunse docil domnul Ics.

Îl întinse pe pat pe o parte şi pe alta. Îl pipăi îndelung cu migală, cu măiestria celebrilor diagnosticieni în oasele capului. Ar fi fost prematur să se pronunţem dar schimbarea de ton, empatia crescândă, altminteri puţin sesizabile pentru cineva neavizat, arătau că o umbră de bănuială începea să prindă contur în mintea doctorului.

Cu totul excepţional, situaţia de faţă părea să întreacă prin unicitate toată cazuistica sa de o viaţă, să dea peste cap teorii, să pună la colţ preceptele logicii ba, chiar să împingă limitele patologiei până la graniţe inimaginabile.
Era motivul pentru care, după ce îl trimise să facă pe durata unei săptămâni câteva tomografii, un set complet de examene de laborator, în sfârşit, câteva R.M.N.-uri, îşi oferi un răgaz, lăsă un timp destul de lung până la următoarea întâlnire. „O să-l sune în curând!” spuse doctorul în vreme ce stivuia vraful de clişee pe birou. El răspunse „da, da” cu o jumătate de gură, plecă. Începuseră un joc de-a şoarecele şi pisica în care unul, din teamă, amâna întrebarea, iar celălalt, minat de surpriza că se află înaintea unei descoperiri epocale, întârzia intenţionat răspunsul.

Apoi, când s-au revăzut după o lună de zile, împrejurarea că îl cuprinse pe după umeri consolator, încă din uşa cabinetului, că doctorul îşi găsea cu greutate cuvintele, erau pentru el tot atâtea semne rău prevestitoare. Doctorul luă de pe birou una din tomografii, o ridică la nivelul privirii în dreptul jaluzelelor ce filtrau plăcut lumina solară. Îl chemă lângă el, îi auzea respiraţia sacadată, în timp ce îi arăta cu vârful degetului – în locul a tot ce se spune că face din noi animalul suprem – conturul unei mari pete albe.

– Vedeţi? zise doctorul cu vădită stânjeneală în glas. Nu se observă absolut nimic aici. Nici trunchiul, nici lobii, nici emisfere, nimic!

Deşi observaţiile doctorului confirmau propriile sale bănuieli şi presentimente, domnul Ics simţi că se clatină. Căută îndoit de genunchi marginea canapelei de unde, urmând un anume fir logic venit nu se ştie cum, replică:

– Dar cum e posibil, doctore, ca materia aia să dispară aşa dintr-o dată, într-o zi, într-o clipă?
– Ah, nu! argumentă doctorul. Mă tem că în privinţa dumneavoastră lucrurile sunt şi mai grave. Ei bine, vă văd un om stăpân pe sine şi tare, capabil să suporte orice veste oricât de rea ar fi ea, încât am să fiu foarte sincer. Uitaţi despre ce este vorba: toate analizele îmi spun, iar tomografiile o arată negru pe alb, că materia aceea, pur şi simplu, n-a existat niciodată. Din care pricini încă mi-e greu să spun.

Nici dacă ar fi înghiţit o găluşcă, acolo, şi domnului Ics tot nu i s-ar fi îngroşat mai tare de atât venele gâtului. Dar cum ştia că în asemenea momente e bine să nu laşi pacientului timp nici să se lamenteze şi nici să-şi plângă de milă, doctorul continuă imediat:

-Staţi un moment! Sigur, vestea e cât se poate de neplăcută, ba, chiar de-a dreptul şocantă, dar n-o luaţi în tragic. Evident, din momentul acesta sunteţi o curiozitate, dar, totodată, – şi acesta e lucrul cel mai important – şi mărturia, exemplul viu, ca să zic aşa, că totuşi se poate şi fără… Aici, doctorul se feri să pronunţe cuvântul de teamă să nu pună şi mai mult sare pe rană. Şi mai era ceva. El, unul, zise doctorul, ar îmbrăţişa cu mare interes şi aplicaţie ideea ca domnul Ics să devină – de ce nu? – subiectul unui studiu de caz, evident, sub umbrela deplinei confidenţialităţi, numai şi numai în beneficiul cercetării ştiinţifice. Pentru că ar fi păcat, mai zise el, ca lumea medicală să nu profite de concluziile unei viitoare comunicări, cu toate consecinţele şi învăţăturile ce ar decurge din ea. Asta numai dacă nu i se părea prea exagerată propunerea.

Nu, nicidecum. Domnul Ics nu avea nimic împotrivă. Îşi dădu acordul pe loc cu un fel de uşurare de parcă propunerea doctorului l-ar fi vindecat ori ar fi devenit propriul lui proiect.

De unde cu câteva clipe în urmă era gata să se încingă, încet-încet, atmosfera din cabinet se destinse, pulsul domnului Ics revenea la normal. Mai stabiliră data unor întâlniri viitoare, de rutină, apoi se despărţiră ca doi parteneri,ca doi complici ce tocmai încheiaseră o mare, ambiţioasă şi discretă afacere.

– Şi nu uitaţi, mai zise doctorul la plecare, învăţaţi să trăiţi întocmai ca şi cum v-ar lipsi un rinichi, două degete de la mâini şi nimic altceva.
Odată ieşit din cabinet, domnul Ics îşi îndreptă mijlocul, umerii, trase adânc aer în piept. Îşi recăpătă mersul drept, siguranţa de sine supusă la grea încercare în ultima vreme, hotărât să-şi înfrunte destinul.

În următoarele luni, în afara faptului că începuse să facă duş tot mai rar evitând – aţi ghicit! – spălatul pe cap, că în orice ocazie se ferea să se lovească, chiar şi din întâmplare, în oricare parte a cutiei craniene ar fi fost, de teamă ca cei din jur să audă cumva un dangăt inexplicabil de clopot, nu se observa la el nicio schimbare majoră. Ba, să nu uit, mai era un amănunt: devenise, instinctiv, alergic la expresii de genul „cutare gândeşte cu picioarele” sau, de pildă, „excursioniştii ajunseră tocmai în creierul munţilor” dar despre asta n-ar fi suflat nimănui nicio vorbă.

În rest, slavă Domnului, handicapul nu dădea semne că i-ar afecta cumva cariera. Dimpotrivă! Sărise câte două, câte trei trepte o dată, ajungând foarte aproape de vârful, de capătul scării sociale. Scurtă vreme de la întâmplarea ce ar fi putut să îi schimbe în mod fatal cursul vieţii,trecu de la ministerul public la Apărare şi nu oriunde ci la Departamentul înzestrării armatei. Rămase aici cinci ani. Alţi şapte îi dedică carierei diplomatice în respectabila, mult râvnita funcţie de Referent al Legaţiilor Consulare.

În tot acest timp, neurologul îşi închinase restul vieţii studiului acelei stranii anomalii şi mecanismelor ei cu tenacitatea cu care îţi propui să duci la bun sfârşit un pariu. Aşa cum se aşteptase, lucrarea sa „Anomie de trunchi cerebral decompensat” făcu mare vâlvă în lumea medicală la simpozioanele şi congresele de specialitate. Străbătu cu ea lumea în lung şi în lat, primi numeroase titluri onorifice din partea Academiilor de ştiinţă, era, de ani buni, unul din candidaţii la premiul Nobel pentru medicină.

Numai că, aşa cum se întâmplă tuturora în viaţă, într-o zi, domnul Ics, pacientul de-acum celebrului doctor, muri.

Avea întipărită pe faţă, îşi amintesc cei ce l-au condus pe ultimul drum, o persistentă grimasă de stânjeneală şi nedumerire. Dar nu numai el părea că murise cu masca nedumeririi pe chip. Însăşi posteritatea sa, anturajul, cunoscuţii, colaboratorii, se observa că încearcă acelaşi sentiment confuz dar durabil. Pentru că, nici până azi, nimeni nu poate înţelege de ce, la nici o săptămână de la dispariţia domnului Ics, ministerul public în care lucrase se pomeni cu o avalanşă de contencioase administrative în instanţă, nici de ce trei depozite cu muniţii, aflate în locaţii diferite, săriră în aer şi nici din ce cauză câteva state tocmai ameninţă să declanşeze mai multe conflicte diplomatice, ba chiar sunt pe cale să ne declare război…