Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ecce homo? Canalia politică

Ecce homo? Canalia politică

În ultimii 20 de ani, un specimen toxic, dominat de apucăturile şi instinctele băieţilor de cartier din lumpen-proletariatul anilor ’60-’70, a invadat spaţiul public sub înfăţişarea înşelătoare a „omului politic”. După ce i-a fugit marea de sub picioare, iar securiştii naţiei l-au dezlegat de „post”, însărcinări şi obligaţii, fie din indiferenţă şi ignoranţă, fie numai din nebăgarea noastră de seamă, personajul s-a strecurat, insidios, ca un Cal Troian în Cetate. Războiul Troian, coborât pe meleaguri dâmboviţene, a devenit cu timpul Războiul Traian!

Nimic n-a stat în calea instinctului său de parvenire, a setei de a se cocoţa în cele mai înalte dregătorii ale ţării. Avea un „bagaj” precar, extrem de sărăcuţ în materie de politichie, de statură şi acţiune politică dar, în schimb, a dispus de coate ascuţite şi antrenate, de un  incredibil tupeu şi o irepresibilă, uluitoare şmecherie.

Astfel „înarmat” a dărâmat  guverne; a subminat din interiorul lor coaliţii; a „înjunghiat” pe la spate tovarăşi de drum cărora le jurase, dacă nu credinţă, cel puţin prietenie; a plâns telegenic pe umerii victimelor uneltirilor sale; a făcut afaceri cu oameni pe care i-a încredinţat mai apoi, când procuraturii, când ştreangului; a scuipat acolo unde a lins şi a lins acolo unde a uitat că scuipase; şi-a pus „aripile” mai tinere sau mai vârstnice ale familiei în ipostaza de siluitori ai limbii române şi ai finanţelor, pe cât de ridicolă pe atât de bănoasă; şi-a făcut cadou vile şi proprietăţi, lui şi odraslelor lui, din bani niciodată justificaţi, iar adversarilor politici cadouri otrăvite; a împilat, a învrăjbit categorii socio-profesionale făcând ca slugărnicia şi frica să rămână în veci profitabile slăbiciuni omeneşti; a minţit vârtos, fără jenă şi fără remuşcări cât n-au făcut-o toţi regii noştri laolaltă, încât dacă ar învia Vlahuţă şi-ar face „mea culpa”; a înfierat comunismul din (im)postura de notoriu profitor şi beneficiar al sistemului; a trecut de la stânga la dreapta eşichierului politic cu seninătatea şi repeziciunea cu care a jurat strâmb pe Biblie şi cu care azi, uitându-se în ochii uimiţi ai cetăţeanului, îi subtilizează portofelul, cureaua, ceasul şi pâinea de la gură în numele unui iluzionism economico-financiar. Un mare om politic spunea cândva: „Daţi unui om puterea şi o să-i vedeţi caracterul!”

Acum, ca treziţi dintr-un somn de decenii, românii care au avut în tot acest răstimp „pâinea” şi „cuţitul” votului în mână poate încep să înţeleagă, în sfârşit, pe mâna cui au dat puterea, pe mâna cui a încăput ea.

Din perspectiva ultimilor cincisprezece ani, este tot mai clar că au dat-o unui om cu vocaţia gâlcevei şi a răului în sânge, unui om fără onoare, fără morală şi scrupule şi fără Dumnezeu, fără răspunsuri adecvate la provocările vremii, incapabil să-şi înţeleagă menirea şi să se ridice la înălţimea importanţei istorice a funcţiei şi a momentului şi mai ales, fără putinţa şi voinţa de a arăta un „azimut” corect şi credibil corăbiei bete care este România de azi. În plus, ca şi cum n-ar fi fost prea destul, mânat de o tentaţie primitivă, îndeobşte la îndemâna celor aflaţi în conflict toată viaţa cu tocul, călimara şi rafturile bibliotecilor, specimenul are, mai nou, aere de „tătuc” şi nostalgia marelui geniu al Carpaţilor din învăţăturile şi năravurile căruia a „supt” în trecut.

De ce tradiţie, de ce bicameralism, când ne putem întoarce foarte bine la Marea Adunare Naţională? Îl încorsetează prevederile unei Constituţii care n-a fost croită pe măsura taliei lui epocale? Păi, să facem repede alta care să cadă definitiv în genunchi în slujba egocentrismului său fără seamăn! E nevoie de  pluralismul vocilor, de restabilirea criteriilor valorice, de specialişti şi expertiză în faţa situaţiilor de criză, ba chiar de răscruce de drumuri a lumii? Ei, aş! Poveşti! Doar el are soluţii, numai el este monopolistul adevărului şi al căilor de trasat, de urmat!

Toate acestea într-o Europă un pic cam surdă şi un pic cam mioapă,  excedată şi ea de problemele ei de „familie” şi într-o ţară, se vede treaba, nevindecată încă de cicatricele celor trei dictaturi. Şi pentru că tot se poartă moda recursului la istorie cu dese referiri şi inevitabile exagerări la Republica de la Weimar şi ascensiunea lui Hitler, să-l coborâm mai degrabă pe tărâmul realităţilor istorice româneşti, dacă tot suferă de tentaţia unei a patra dictaturi în România. Nu de alta, dar în felul acesta o să-şi poată vedea mai bine „lungul nasului” precum şi diferenţele de potenţial şi statură. Să-i amintim deci că regele Carol al II-lea, cu toate tarele şi păcatele lui, era un „tip” inteligent şi instruit. (aflat în exil la vremea când Cotul Donului şi însăşi cotitura războiului erau departe şi nimic nu prefigura deznodământul ştiut, el face o previziune cutremurătoare: că ruşii vor câştiga războiul şi că România va cădea în sfera de influenţă sovietică! vezi Jurnalul şi Memoriile).

Antonescu, (ah, iată un nume care-i dă frisoane!) prins în menghina unui context istoric nefericit, avea, mai presus de toate, ca-rac-ter! Aici, alăturarea chiar nu suportă nici un fel de comparaţie! Cât despre Ceauşescu şi viclenia lui ţărănească, care l-a făcut în epocă partener onorabil, credibil al marilor oameni de stat ai vremii, asemănarea nu s-ar putea ridica vreodată mai sus de genunchiul broaştei de la Snagov!

El seamănă doar cu el însuşi, este egal cu sine, cu propria-i suficienţă şi micime. N-are decât exerciţiul şmecheriei grosiere şi vulgare, şmecheria ridicată la rang de virtute politică. Atât! Or, numai cu şmecheria poţi, cel mult, să iluzionezi şi să „îmbrobodeşti” vremelnic mulţimile, poţi să atentezi la instituţiile statului democratic un timp, dar nu poţi trece cu ea nici „pustiul”, nici criza, nu poţi vindeca nici greaţa, nici lehamitea şi nici disperarea. Nu, el face parte din categoria altor accidente, altor toane şi capricii ale istoriei.

Prin comportament şi limbaj, prin dispreţul manifest faţă de tot ce înseamnă dialog real, constructiv, altul decât cel avut cu sicofanţii, prin instaurarea unei stări de asediu şi continuu război între palierele fundamentale ale statului, prin inginerii de culise cu care fie subminează, fie configurează majorităţi parlamentare arbitrare, artificiale, în beneficiul propriului interes îngust şi meschin, el nu este nimic altceva decât CANALIA POLITICĂ perfectă!

Şi iarăşi apropo de recursul la istorie. Mă gândesc ca nu cumva vreun consilier mai slobod la gură şi mai imprudent să-i şoptească într-o zi că naziştii şi-au incendiat intenţionat Parlamentul (Reichstagul). Mai ştii? La mintea şi la instinctele lui e în stare de orice! Pentru că cine a incendiat cândva rada unui port prin străini, din şmecherie şi iuţeală de mână, e capabil oricând să dea foc unei ţări. Atenţie, deci, oameni buni! Opriţi-l cât nu-i prea târziu!

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *