Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Efectele democratice ale impotenţei. Plecând de la dosarul lui Dorin Tudoran

Efectele democratice ale impotenţei. Plecând de la dosarul lui Dorin Tudoran

Ce-am fi putut noi învăţa totuşi de la comunişti, vreme de, iată, 70 de ani, şi n-am învăţat? Curăţirea terenului. Ceea ce francezii, după Ocupaţie, au numit „l’épuration de la société”. Conform celor mai fiabile statistici, în Franţa au colaborat activ cu armata germană de ocupaţie aproximativ 95 de persoane din 100.000. În Norvegia procentul a fost mult mai ridicat: aproape 700 de persoane din 100.000.

Dar lucrurile trebuie puse în contextul lor. Ocupaţia hitleristă a durat, în ţările occidentale, între cinci şi trei ani de zile; ocupaţia comunist-socialistă a durat, în România, aşa cum spuneam, deja 70 de ani (includ, fără ezitare, anii 1990-2010). Dacă în iarna lui 1989 românii ar fi făcut ce-au făcut italienii, francezii, belgienii, norvegienii, olandezii după al doilea război, adică, ar fi dat de pereţi cu toţi cei care au contribuit la distrugerea morală, şi nu numai, a ţărilor lor, eu însumi n-aş fi scris probabil acest text din Franţa, ci chiar din România. Aşa cum, poate, nici Dorin Tudoran n-ar fi fost obligat să prelungească un exil ce i-a fost impus, în anii 1980, de către regimul criminal, condamnat estetic de pleiada gânditorilor „din fundul curţii” în frunte cu starostele Parpangel.

Dorin Tudoran nu s-a lăsat niciodată manipulat sau înregimentat în vreo gaşcă ideologico-estetică, deşi a rămas în legătură cu mai toţi foştii colegi de generaţie, datorită naturii sale politicos-împăciuitoare. Volumul Eu, fiul lor, publicat în 2010 la editura Polirom, propune o selecţie din cele aproape 10.000 de file câte adună dosarele lui de urmărire. Nu are rost să rezum aici un conţinut de-o mizerie pe cât de crasă pe atât de nesemnificativă. Cotidianul vieţii unui om (rebotezat, sarcastic, „Tudorache”) aşternut pe hârtie cu o maniacală precizie şi o imbecilă autosatisfacţie. Scrisorile, intervenţiile lui Dorin Tudoran însuşi, precum şi ale prietenilor săi aliaţi constituie centrul de interes al volumului.

Victoria comuniştilor mi se pare cumplită din două motive: 1) nu s-au mulţumit numai cu distrugerea materială, morală şi spirituală a unui popor vreme de 50 de ani, ci 2) ne obligă, într-un fel, şi astăzi, să continuăm a ne pierde vremea şi energiile în „dezbateri” despre acest sistem imbecil şi criminal.

De douăzeci de ani aproape nimic altceva nu se face în România decât se discută despre o gaşcă de bandiţi care, în mod normal, n-ar merita decât o damnatio memoriae. Repet, lucrurile s-ar fi rezolvat eficient dacă în primele luni după revolta din 1989, activiştii direct responsabili, securiştii, colaboraţioniştii grobieni (gen Păunescu, Vadim Tudor, Dinu Săraru et comp.) ar fi fost judecaţi, condamnaţi, eliminaţi din corpul social baremi pentru o bună bucată de vreme. Cine s-o fi făcut? Aceasta-i întrebarea şi la această întrebare nu există decât un răspuns: intelectualii „prooccidentalişti”, marii corifei ai „democraţiei” liberaloide.

Personal am ieşit în stradă, am trăit în stradă, din decembrie 1989 până pe 15 iunie 1990, convins de existenţa unei autentice disidenţe. Convins (şi nu doar eu, ci foarte mulţi din fraierii implicaţi trup şi suflet în răsturnarea canaliei roşii) că oameni precum Doina Cornea, Dinescu, Blandiana, Pleşu, Liiceanu, Manolescu, Ioan Alexandru etc., pentru a mă rezuma doar la cei din interiorul României, aveau la îndemână soluţia schimbărilor instituţionale. Ei creaseră, în ultimul deceniu comunist, nu doar iluzia unei rezistenţe la regim, ci chiar a unei adevărate alternative politice. Iar pe această iluzie tinerii au dat năvală în pieţe, pe străzi, în clădirile fostelor autorităţi, încercând să le cureţe terenul. Lor, intelectualilor. Doar ei, nu-i aşa?, fuseseră „victimele dictaturii proletare”! Ei bine, după nici o săptămână am simţit cum totul se năruie. Până pe 30 decembrie ştiam deja că totul a fost zădărnicie şi că aceşti „mari” rezistenţi nu erau, în fond, decât nişte baloane de săpun.

Mi-e o jenă profundă când citesc autoelogiile unui Manolescu, picat, săracul, de ani de zile în doaga narcisismului infantil: rar îi veţi găsi vreun text în care să nu se autociteze. În Postfaţa la dosarul lui Dorin Tudoran, ambasadorul monoglot îi mustră buniceşte pe junii „care neagă rezistenţa sau disidenţa scriitorimii” române. Dar e o chestiune de crasă evidenţă, până la urmă: dac-a existat, această rezistenţă, această disidenţă, cum de tot un comunist a pus mâna pe putere în România încă din seara zilei de 22 decembrie? Unde s-au aflat disidenţii şi rezistenţii noştri „prooccidentali”, marea noastră speranţă de atunci?

Pe 24 decembrie mă dădeam de ceasul morţii întrebându-mă unde naiba au dispărut, brusc, „intelectualii”, „adevărata elită”, cei pentru care ne-am bulucit în sediile PCR? Îmi zumzăie şi acum în urechi replica, tăioasă şi definitivă, a unui bătrân profesor: „Voi, aşa copii cum sunteţi, trebuia să puneţi mâna pe putere. Aţi crezut în nişte impotenţi.” Impotenţii de ieri încearcă să se justifice de douăzeci de ani, dând vina ba pe securişti, ba pe Iliescu, ba pe neocomunişti. Dar cine i-a împiedicat să pună, efectiv, mâna pe putere în decembrie 89? Dacă eu, un gâgă de 20 de ani, am avut cheile tuturor birourilor Primăriei din Botoşani vreme de o zi, până când am constatat că în preajma mea nu erau decât foşti activişti PCR, deveniţi brusc „revoluţionari”, cum e posibil ca un Pleşu, un Liiceanu, un Manolescu, un Dinescu să nu fi putut da de pământ cu loazele regimului defunct? Acum se plâng? De ce? Pentru că, şi din cauza impotenţei lor, marasmul s-a prelungit cu douăzeci de ani şi, probabil, se va prelungi cu încă douăzeci.

Dorin Tudoran a luat taurul de coarne într-o perioadă foarte aspră. E drept, n-a fost maltratat, cum fuseseră, înainte, Paul Goma sau Vasile Paraschiv, cum vor fi, ulterior, Doina Cornea şi alţii. Membru de partid, ba încă admirator al socialismului francez (sper că nu până astăzi, ar fi o mare dezamăgire pentru mine), el s-a implicat în demolarea grupului de la revista Săptămâna. De o parte, „naţionaliştii” protocronişti; de altă parte, „stângiştii cu faţă umană”, gen N. Manolescu, E. Jebeleanu, Geo Bogza, Dan Deşliu (stalinistul reciclat) etc. În contextul epocii acţiunea acestora din urmă a fost importantă şi, evident, cu virtuţi de salubrizare.

Deranjantă este extrapolarea conflictului, eternizarea lui, până astăzi. Maniheismul lui Manolescu, din Postafaţa volumului (pentru el existau două tabere mari late în conflict ideologic) e susţinut şi de autorul Introducerii, Radu Ioanid, care-o citează, aprobator, pe Alexandra Tomiţă. Protocronişti erau (selectez): „Ioan Alexandru, Paul Anghel, Eugen Barbu, Ilie Bădescu, Fănuş Băileşteanu, Dan Ciachir, Adrian Păunescu, Vadim Tudor, Edgar Papu”. Printre antiprotocronişti (iarăşi selectez): „Grigore Grigurcu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Al. Paleologu, Alex. Ştefănescu.” Or, Dumnezeu să mă ierte, stângiştii prooccidentali nu mi se par, judecând „în absolut”, mai „deştepţi” sau mai „onorabili” decât naţionaliştii protocronişti. Tot ideologi sunt, iar ideologia e prostie şi nimic altceva, în orice ambalaj s-ar ascunde. Pe de altă parte, asemenea liste manihesite nu pot scăpa de ridicol. Edgar Papu pe cât era de românofil pe atât era de cosmopolit. Avea o cultură occidentală de-o amplitudine rar întâlnită în anii 1960, cunoştea la perfecţie mai multe limbi străine, între care latina, cunoştea în profunzime câteva literaturi, cita din memorie calupuri întregi din Dante, Petrarca, I fioretti di San Francisco, Baudelaire sau Goethe. Era un cărturar credincios (catolic) îmbibat de cultură occidentală cât toţi „prooccidentaliştii” la un loc (cu excepţia, poate, a lui Al. Paleologu şi A. Marino). În vreme ce Manolescu nu ştie bine nici măcar franţuzeşte, cu toate ifosele sale prooccidentaliste. Una e să vrei şi alta e să poţi. Unde-l situăm pe Steinhardt, ortodox respectuos faţă de canoanele bisericeşti, dar, ca şi Papu, plimbându-se c-o uşurinţă deconcertantă prin toate marile literaturie ale lumii? Nu mai vorbesc de incongruitatea citării lui Ioan Alexandru alături de gaşca insalubră a lui Eugen Barbu. Care-i raţiunea acestei „înregimentări” dogmatizante? Pentru că Ioan Alexandru îşi declara public credinţa ortodoxă şi că a scris câteva volume de Imne în timbru religios? Dar a publica, în anii 1980, o carte de poeme metafizico-religioase era cea mai straşnică lovitură în obrazul ateismului comunist. În plus, Ioan Alexandru poseda o cultură biblică de prim rang, asumându-şi credinţa cu discernământ, nu lăutăresc-talibanic.

Revin însă la contextul epocii. Da, în acea perioadă fireşte că opoziţia la grupul securisto-comunist Barbu-Vadim Tudor a însemnat ceva. Dorin Tudoran s-a implicat decisiv denunţând două plagiate. Citez din Radu Ioanid: „D.T. a fost puternic implicat în demascarea plagiatelor întreprinse de Eugen Barbu (cu alte cuvinte, copierea lui Paustovski, Ehrenburg şi Malraux) şi de Ion Gheorghe (plagierea lui Lao Tse), cazuri grave de furt intelectual” (p. 14). Ulterior, conflictul dintre tabere s-a acutizat, iar Ceauşescu, fără să tranşeze, n-a luat nicio măsură împotriva revistei Săptămâna, care devenise şi o tribună a antimaghiarismului şi antisemitismului. După ce-şi predă carnetul de partid, realizând că nimic pozitiv nu se mai poate întâmpla, Dorin Tudoran îi adresează lui Ceauşescu o scrisoare în care-i solicită acordul de a părăsi România. Pleacă pe 24 iulie 1985, după o grevă a foamei de 42 de zile şi după intervenţia directă a lui Robert Dole, preşedintele majorităţii republicane din senatul SUA. Tot atunci se exilează în SUA şi părintele Calciu-Dumitreasa.

Ultima pagină din studiul lui Radu Ioanid e de o cruzime sfâşietoare. După ce-şi încheie povestea despre anii 1980, el revine asupra destinului fiecăruia dintre cei care, direct sau indirect, au contribuit la demolarea sufletească având drept rezultat expulzarea lui Dorin Tudoran din propria ţară.

Fragmentul mi se pare antologic, de aceea îl voi cita in extenso: „Nicolae Ceauşescu (singurul care a plătit! n.m. C.B.) a fost executat cu o rafală de AKM 47 în ziua de Crăciun a anului 1989. După câţiva ani de închisoare Dumitru Popescu şi-a scris în tihnă memoriile, care nu exprimă nicio umbră de regret şi care justifică acţiunile sale de distrugere a culturii române. Eugen Florescu a decedat în 2009, în SUA, după o consecventă carieră postcomunistă în PSM şi PRM. Adrian Păunescu a avut o lungă carieră de senator PSM şi PSD, fiind considerat de mulţi români cel mai important poet al ţării. Mihai Ungheanu, care a decedat în anul 2009, a fost senator PRM şi membru al comisiilor Senatului unde el avea expertiză, şi anume în comisiile pentru drepturile omului, culte şi minorităţi (sic!) şi pentru cultură, artă şi mijloace de informare în masă (sic!). Lt colonel MarianUreche a devenit după 1989 general, iar în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu a fost şef SIPA. Maiorul Vasile Maieran a fost avansat la gradul de general de preşedintele Emil Constantinescu (sic!). Colonelul Ilie Merce a fost găsit de revoluţia din 1989 la Buzău, unde, în noapte de 21-22 decembrie, ca şef al DSS judeţene, l-a arestat pe disidentul Gabriel Andreescu. După 1989 a devenit membru al Parlamentului României din partea PRM. Informatorii Dorin şi Dan au ajuns directori ai unor posturi de radio occidentale guvernamentale, contribuind la răspândirea valorilor democratice în România. Mihai Botez (informator pe faţă n.m. C.B.) a fost în timpul preşedinţiei lui Ion Iliescu ambasador al României la ONU şi la Washington. Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al PRM, a fost timp de mai multe legislaturi senator. El a fost decorat de preşedintele Ion Iliescu cu Steaua României, cea mai înaltă distincţie a statului român, şi din anul 2009 reprezintă, ca deputat, România în Parlamentul European” (p. 29).

Bref, impotenţa duce la democraţie, iar democraţia, ştim foarte bine, încă de la Platon, Cicero şi Polibiu, unde ajunge. Mai devreme sau mai târziu.

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *