Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Eliade şi Legiunea Arhanghelului Mihail

Eliade şi Legiunea Arhanghelului Mihail

Prima problemă este aceea, de natură istoriografică, a evaluării angajării politice efective a lui Eliade.

Este incontestabil că el şi-a manifestat adeziunea la ideile Gărzii de fier: a făcut-o într-o serie de articole scrise între 1936 şi 1938, în care sprijină deschis şi cu entuziasm mişcarea, în vreme ce, în anii dinainte, îşi exprimase îndoielile faţă de ea.
Analiza textelor lui Eliade trebuie, fireşte, să ţină seama în deta¬liu de împrejurările istorice şi biografice; prin urmare, ea nu poate fi prezentată aici decât într-un mod extrem de sintetic. În general, până la jumătatea anilor ’30, Eliade refuză o angajare politică directă şi adoptă o atitudine polemică faţă de „întoarcerea la barbarie” anunţată de primele persecuţii antisemite din Germania hitle¬ristă (aprilie 1933). Într-un articol din februarie 1934, scris însă sub pseudonim, el atacă „ideologia fascisto-hitleristă bazată pe lupta de rasă şi de religie, pe şovinism fără omenie şi pe un patriotism ridicol”, pronunţându-se totodată împotriva comunismului: „huligani şi barbari sunt şi comuniştii incendiatori de biserici — ca şi fasciştii prigonitori ai evreilor” (februarie 1934). Apropierea de Garda de fier devine tot mai evidentă la sfârşitul lui 1935. În această peri¬oadă găsim primele cuvinte de admiraţie pentru Corneliu Zelea Codreanu, şeful mişcării. Alăturarea treptată a lui Eliade la Legiune pare să se fi datorat, în principal, influenţei lui Nae Ionescu şi ale persoanelor celor mai apropiate de tânărul savant (ca Emil Cioran şi Mihail Polihroniade), dincolo de atracţia exercitată asupra lui de ideea de mesianism politic, încarnată de „Căpitan”, ca forţă de înnoire a unei Românii pe care o considera condamnată; poate nu trebuie neglijată nici influenţa soţiei sale, Nina. Mihail Sebastian, prieten evreu al lui Eliade şi elev, ca şi acesta, al lui Nae Ionescu, vorbeşte despre „convertire gardistă” în februarie 1937 — fapt confirmat de Eliade însuşi — şi de ultimele lui articole apărute în revista Vremea, „din ce în ce mai «legionare»”.

spineto

Adeziunea la mişcare nu se petrece numai în planul ideilor, ci pare să fi fost chiar oficializată. Această adeziune va determina, între iulie şi noiembrie 1938, arestarea lui Eliade şi internarea sa într-un lagăr de concentrare. Ea nu pare să fi comportat o angajare politică directă, ci o acţiune intelectuală de sprijin, cu atât mai semnificativă cu cât Eliade fusese considerat un lider al generaţiei sale şi mai era încă recunoscut de mulţi ca atare.

Trăsătura cea mai evidentă a articolelor din perioada în care Eliade aderă la Garda de fier, este naţionalismul: credinţa într-o Românie puternică, condusă de o elită animată de valorile creştine ale Evului Mediu, călită de sângele celor ce se jertfesc pentru ea, sigură de iden¬titatea sa spirituală. În „Ion Moţa şi Vasile Marin”, Eliade atribuie dispariţiei celor două personaje — ucise în războiul civil spaniol, unde luptau în rândurile franchiştilor — semnificaţia unui sacrificiu pentru triumful creştinismului şi prezintă o imagine religioasă a Gărzii de fier. Moartea lui Moţa, în mod special, îi produce o puternică impresie, până la a-l face să spună, într-o scrisoare către Brutus Coste din 1948, că aderase la Garda de fier în memoria lui. Articolul „Comentarii la un jurământ” este dedicat jurământului rostit cu prilejul funeraliilor celor doi combatanţi: Eliade dezvoltă aici ideea că filozofia Legiunii este o mistică naţionalistă şi creştină, având ca scop crearea omului nou. Prin moartea sacrificială a membrilor ei se va obţine reînvierea naţiunii. Pentru Eliade, „misiunea” României se întrupează în programul legionar al unei creştinări întemeiate pe înnoirea omului. Într-un alt articol, cu prilejul morţii generalului Cantacuzino, acesta este prezentat ca un om care poseda virtuţile aristocraţiei medievale româneşti — mândrie, virilitate, inte¬gritate, demnitate, credinţă —, virtuţi pe care le regăsise în miş¬ca¬rea lui Codreanu; Legiunea este descrisă ca o „nouă artisto¬cra¬ţie” spirituală, conştientă de misiunea sa istorică, al cărei succes nu se măsoară după celebritatea şi onorurile pe care le obţine, ci prin integritatea membrilor săi şi prin jertfa de sine de care sunt capabili. Într-un interviu radiofonic, Eliade se referă la Legiune spu¬nând că omul nou s-a născut şi tânăra Românie s-a emancipat de sub tutela politicii, spre a recunoaşte primatul spiritului.

Accentul pus pe identitatea naţională duce la consecinţe xenofobe, cu o polemică explicită împotriva maghiarilor, germanilor, evreilor şi slavilor: Eliade ajunge să protesteze împotriva difuzării filmelor ungureşti. Articolul în care tânărul savant îşi manifestă cel mai complet ideile politice este, probabil, „Piloţii orbi”, publicat în revista Vremea, foarte apropiată de legionari. „Piloţii orbi” sunt membrii clasei politice româneşti, acuzaţi că sunt lipsiţi de simţul statului şi că au acţionat astfel încât în „România Mare” s-au întărit elementele „alogene”: iugoslavii, germanii, maghiarii, evreii. Aceş¬tia din urmă au devenit, spune Eliade, majoritari în oraşele Basarabiei, dar, „ceva mai grav”, li s-a permis rutenilor să coboare de-a lungul regiunii, încât puţin le mai lipseşte ca ei să-şi dea mâna cu bulgarii. „Pe mine nu mă supără când îi aud pe evrei ţipând: «antisemitism», «fascism», «hitlerism»! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clar¬văzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă, risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii — după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină deocamdată poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive — şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristeţea şi spaima mea îşi au însă izvorul în altă parte. Piloţii orbi!” Celor care observă că românii au ştiut să reziste, în decursul istoriei lor, unor situaţii mult mai rele, Eliade le aminteşte că „în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte, nu cunoşteau pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul”. Introducerea secarei, la sfârşitul Evului Mediu, şi a porumbului, datorită fanarioţilor, ar fi slăbit considerabil rezistenţa ţăranilor. Evreii ar fi adus apoi alcoolismul (până în secolul al XVI-lea, în Moldova nu se bea decât bere), iar austriecii şi cultura occidentală, sifilisul. Şi consumul scăzut de peşte uscat ar fi făcut ca poporul român să nu mai aibă „rezistenţa legendară de acum câţiva ani”, iar românii, contrar a ceea ce cred despre ei, nu ţin la băutură ca ruşii şi francezii. Subiecte asemănătoare revin într-un interviu acordat ziarului legionar: „Poate neamul românesc să-şi sfârşească viaţa în cea mai tristă descompunere, distrus de mizerie şi sifilis, cotropit de evrei şi sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru câteva sute de milioane de lei?”.

Din aceste câteva exemple se desprinde cu claritate tonul articolului, impregnat de o retorică naţionalistă ce uneori pare grotescă. Acea toleranţă şi acel spirit critic ce se regăsesc îndeobşte în lucră¬rile lui Eliade lasă locul, în textele legionare, unei stări de exaltare entuziastă, unui avânt polemic, unei emfaze care sunt greu de explicat — dacă le comparăm cu tonul altor scrieri ale savantului — şi fac parte din arsenalul polemicii politice a timpului. Eliade spune despre sine, deşi într-un alt context şi cu alte intenţii: „Corneliu Codreanu a făcut din mine un fanatic român”.

După primele luni ale anului 1938, Eliade nu mai scrie articole favorabile Gărzii de fier şi, după moartea lui Codreanu, se grăbeşte să declare că rămâne un om de ştiinţă, interesat să-şi publice cărţile şi să se ocupe de Institutul de Orientalistică. În 1940 pleacă din România pentru a merge la Londra şi apoi la Lisabona, ca membru al corpului diplomatic român. Unele documente ale serviciului secret britanic confirmă legăturile sale cu Garda de fier — pe care, de altfel, Eliade le recunoaşte deschis — şi fac aluzie la probabi¬lele sale activităţi filogermane. Aceste documente vorbesc totodată despre un dezacord privitor la simpatiile lui şi îl consideră potenţial util pentru guvernul de la Londra; la rândul său, Eliade depune efor¬turi pentru eliberarea cetăţenilor britanici arestaţi de Garda de fier. În timpul şederii în Portugalia scrie, printre altele, o carte despre istoria portugheză — îndeosebi despre figura lui Salazar, faţă de care-şi manifestă admiraţia — şi un eseu cu caracter general despre România. Ideile lui din această perioadă au fost de curând puse în lumină prin publicarea jurnalului portughez care, spre deo¬sebire de celelalte, nu a fost refăcut de autor. Eliade îşi manifestă aici temerea permanentă că aliaţii vor câştiga războiul, iar aceasta ar atrage după sine invazia rusă, „dispariţia României ca stat şi ca naţiune”. În jurnalul portughez, faptul că Eliade aparţinea Legiunii este destul de explicit; iată cum îşi rezumă el activităţile politice din acea perioadă: „deşi legionar, am suspendat orice judecată politică internă atâta timp cât durează războiul cu Rusia”. În jurnal se găseşte şi o netă distanţare de politica lui Horia Sima: la 22 iulie 1945, Eliade părăseşte indignat o sală de cinema în care rula un film împotriva Gărzii de fier, din pricina imaginii românilor pe care o sugera filmul şi nu, precizează el, pentru că „se ataca Garda […] (Eu o atac mai virulent)”. E o pagină semnificativă, pentru că este singurul document anterior Autobiografiei — aşadar singurul mai mult sau mai puţin contemporan cu faptele narate, din moment ce volumele de memorii sunt rezultatul unei elaborări ulterioare — în care Eliade atacă explicit a doua fază a Legiunii. După război nu a mai desfăşurat activităţi politice.

Opţiunile sale din anii ’30 erau cunoscute, încă din primii ani de după război, diverşilor intelectuali, de orientări diferite. Este vero¬si¬mil să fi fost la curent Georges Dumézil şi Henri-Charles Puech, care trebuie să fi aflat chestiunea în urma vetoului exprimat de ambasada română faţă de numirea lui Eliade la o catedră în 1946; apoi, în 1947, în urma piedicilor puse de poliţia politică atunci când a fost vorba să se acorde savantului o bursă de cercetare a CNRS (Centre national de la recherche scientifique), printr-o decizie a stâr¬nit indignarea lui Dumézil însuşi, ca şi a lui Lucien Febvre şi Gabriel Le Bras. În Italia, Ernesto de Martino şi Cesare Pavese fuse¬seră informaţi de Carlo Muscetta şi Ambrogio Donini care, la rândul său, fusese ambasador la Varşovia şi spunea că avusese informaţii despre trecutul politic al lui Eliade chiar şi de la colegii săi francezi. Pe de altă parte, Pavese vorbeşte, în această privinţă, despre o „bârfă românească”: o bârfă care, ca atare, trebuie să fi fost bine cunoscută tuturor (inclusiv lui Vittorio Lanternari, care ştia ceva — şi lui Raffaele Pettazzoni). Tot în Italia, chestiunea îi era cunoscută lui Julius Evola: acesta, în timpul unei vizite făcute la Bucureşti în 1938, îl cunoscuse pe Codreanu, ceea ce nu va omite să scrie în autobiografia sa, asociind numele „Căpitanului” cu cel al lui Eliade şi provocând dezamăgirea acestuia din urmă: „amintea… între altele, că, «în cercul lui Codreanu» l-a întâlnit şi pe «faimosul istoric al religiilor de mai târziu, M. E.». Am avut impresia, probabil nejustificată, că încercase să spună: uite, au fost şi alţi pasionaţi de extrema dreaptă, şi ei, acum, după război, pot publica, sunt discutaţi etc. Eu, Evola, de ce sunt încă sabotat, ignorat de marea presă etc.? Amănuntul acesta m-a mâhnit şi, totodată, m-a iritat. Nu i-am mai scris de atunci. Dar am continuat să îl citesc, şi cu acelaşi interes”73. Şi Károly Kerényi era la curent cu erorile lui Eliade, care constituiau unul din motivele antipatiei pe care i-o purta; bineînţeles, erau la curent şi membrii exilului românesc.

Reacţiile acestor persoane ar putea fi exemplificate reproducând ceea ce scriu pe această temă Ernesto de Martino şi Cesare Pavese în schimburile lor epistolare. Primul se adresează lui Giulio Einaudi astfel: „M. Eliade s-a compromis într-adevăr cu regimul lui Codreanu, de la care a primit însărcinări culturale, dar, din câte ştiu, nu des¬f㬺oară actualmente vreo activitate politică la Paris. De fapt, din punct de vedere politic el este un naiv, iar interesele sale sunt ştiinţifice […], şi cărţile sale pot fi citite cu profit chiar şi de un marxist”. Al doilea comentează, într-o scrisoare către Antonio Giolitti: „nu ne-a trecut prin minte să examinăm cazierul autorului, întrucât nu este vorba de lucrări de politică sau publicistică […]. Ar trebui oare să nu mai publicăm operele ştiinţifice ale lui Heisenberg pentru că el a fost nazist? Ne vom aminti de aceasta, eventual, când va fi să-i pu¬blicăm conferinţele politice”.
Chestiunea trecutului politic al lui Eliade explodează în anii ’70, în urma publicării „Dosarului Mircea Eliade” de către Theodor Loewenstein (Lăvi), în Buletinul Institutului Dr. J. Niemirower din Ierusalim, care reproduce un fragment dintr-un articol al lui Eliade şi unele informaţii despre perioada sa românească: informaţii extrase, în bună parte, din jurnalul, pe atunci inedit, al scriitorului Mihail Sebastian. Dosarul se deschide cu un atac la adresa lui Gershom Scholem, care contribuise la un volum de studii în onoarea colegului său român. Scholem însuşi i-l trimite lui Eliade, anexându-l la o scrisoare în care îi cere explicaţii. Eliade îi răspunde, pe 3 iulie, cu o lungă scrisoare în care spune, printre altele: „nu îmi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau de propagandă legionară”, şi că nu a colaborat niciodată la revista Buna Vestire; „de mult timp a fost acreditată legenda că eram unul dintre «doctrinarii» Gărzii de Fier. Dacă această poveste nu ar fi atât de penibilă aş fi putut semnala caracterul extravagant al cazului meu: sunt unicul «doctrinar» căruia nu i se cunoaşte nicio carte, nicio broşură, niciun articol, niciun discurs referitor la partidul politic al cărui ideolog este considerat!”.
În anii următori, încep să apară studii care insistă asupra raporturilor dintre Eliade şi mediul cultural, social şi chiar politic din România anilor ’20 şi ’30. Între timp, conţinutul dosarului Toladot este difuzat în Italia. Informaţiile despre trecutul politic al lui Eliade se răspândesc şi în Statele Unite, după publicarea, în 1981, în traducere engleză, a volumului Les promesses de l’équinoxe, şi-l determină pe savant să atingă, în al doilea volum al memoriilor, apărut postum în 1988, chestiunea raporturilor sale cu politica românească.

Eliade face aici distincţia între prima fază a Gărzii de fier, înche¬iată cu asasinarea lui Codreanu, şi a doua, desfăşurată în perioada în care, odată plecat în Anglia la 10 aprilie 1940, nu se mai află în România. Dacă în prima fază mişcarea îi pare a fi fost nu un feno¬men politic, ci unul etic şi religios, el condamnă, în schimb, faza a doua — al cărei protagonist este Horia Sima — în legătură cu care vorbeşte despre „asasinate odioase” (ale lui N. Iorga şi V. Madgearu) şi despre o „perioadă de teroare” în timpul căreia au fost săvârşite „excese şi crime” (referindu-se la pogromuri). Trebuie oricum constatat că lucrările autobiografice, chiar când ating problemele activităţii sale militante din tinereţe, dezvăluie o atitudine asemănătoare celei mani¬festate în răspunsul către Scholem. Se poate spune, cu cuvintele lui Florin Ţurcanu, că savantul se arată „incapabil de a-şi cerceta trecutul (politic), luând distanţa critică necesară faţă de el”. Surprinde faptul că Eliade a putut nega, aşa cum a făcut în scrisorile sale către Scholem, că ar fi scris vreodată un singur rând despre Legiune, deoarece articolele sale, publicate în reviste cu circulaţie normală, aveau să iasă mai devreme sau mai târziu la lumină; accesul la tot ceea ce se găsea dincolo de Cortina de fier era dificil, dar nu imposibil, şi mulţi martori ai trecutului său erau în viaţă. În aceste condiţii chiar şi explicaţia cea mai la îndemână, aceea de a fi refuzat să admită, din raţiuni conjuncturale, un adevăr compromiţător, este neconcludentă, iar problema motivelor atitudinii lui Eliade faţă de istoria sa personală rămâne deschisă.

(din volumul Mircea Eliade istoric al religiilor,
în curs de apariţie la editura Curtea veche.
Traducere din italiană: Şerban Stati şi Magdalena Ionescu;
controlul ştiinţific al traducerii: Radu Bercea şi Florin Ţurcanu)

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *