Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Emil Brumaru. Trans-bara-bum

Emil Brumaru. Trans-bara-bum

De la debutul aproape simultan cu volumele Versuri (Editura Albatros, Bucureşti, 1970) şi Detectivul Arthur (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970), a fost cât se poate de evident faptul că Emil Brumaru este posesorul unui teritoriu liric perfect individualizat şi în consecinţă lesne recognoscibil. Au trebuit să o admită inclusiv criticii – altminteri de top – care s-au grăbit să îl situeze în descendenţa celor mai variate familii lirice (simboliste şi postsimboliste, romantice şi neoromantice, tradiţionaliste, expresioniste şi suprarealiste etc.), comparându-l cu poeţii Văcăreşti, Ion Pillat şi George Topârceanu, Ion Minulescu şi Tudor Arghezi, B. Fundoianu, Ilarie Voronca şi Urmuz, Constant Tonegaru şi Radu Stanca, M.R. Paraschivescu, Leonid Dimov, Nichita Stănescu şi Mircea Ivănescu, ba chiar şi cu François Villon, Jean Cocteau ori Francis Jammes! Numai pentru a concede că, finalmente, Emil Brumaru nu poate fi comparat decât cu… Emil Brumaru.

Adică un inegalabil caligraf al spaţiului (doar în aparenţă) bucolic, în fapt remodelat de singura perfecţiune grea pe care este dispus să o vadă ochiul său lăuntric: „O, vechi şi dragi bu¬cătării de vară,/ Simt iar în gură gust suav de-amiază/ Şi în tristeţea care mă-nconjoară/ Din nou copilăria mea visează:/ Ienibahar, piper prăjit pe plită, / Peşti groşi ce-au adormit în sos cu lapte,/ Curcani păstraţi în zeama lor o noapte/ Spre o delicateţe infinită,/ Ciuperci cât canapeaua, în dantele,/ Icre cu bob bălos ce ochiu-şi cască/ Aluaturi tapisate crescând grele/ Într-o dobitocie îngerească,/ Moi miezuri de ficaţi în butoiaşe/ De ou de melc, înlăcrămate dulce,/ Mujdeiuri ireale, şunci gingaşe/ Când sufletu-n muştar vrea să se culce,/ Şi-n ceainice vădindu-şi eminenţa/ prin fast de irizări şi toarte fine/ Ceaiuri scăzute până la esenţa/ Trandafirie-a lucrului în sine!”.

Descripţia estet-rafinată a unor astfel de elemente ale universului casnic, uşor dilatate sau chiar hipertrofiate candid – de fapt, re-valorizate de un poet perfect matur, căci stăpân pe propriile mijloace – conturează, imediat, imaginea unui paradis domestic luxuriant, foşnind de sunete, culori şi forme, scăldat într-o lumină similionirică.

Figurile spaţiale prin care se configurează universul poetic marca Emil Brumaru sunt cele circumscrise imediat-domesticului, aşadar convenţional asociate nevoii de autoizolare într-un spaţiu închis, protector, acolo unde eul liric se simte la adăpost de rigorile sistemului exterior: odaia („Să intri în odăi din care nimeni/ nu te mai scapă, / Unde totul e proaspăt ca-n mărar,/ Unde sunt căni cu apă!”), cu variantele subînţelese, iatac şi alcov, bucătăria („Dulci bucătării de vară/ Cu găleţi de zoi la uşă,/ Unde plitele-şi înfundă/ Nara moale în cenuşă”) şi cămara. În proximitatea lor este situată, fireşte, grădina. O uriaşă fantezie asociativă le umple cu o mulţime doar în aparenţă eteroclită de obiecte, fiinţe şi vegetale ca şi uitate, re-descoperite cu o candoare perfect convingătoare, deşi adesea jucată, re-prezentată. Iată, bunăoară, parada obiectelor specific brumariene, aureolate, fără excepţie, de o nedezminţită învestitură senzorială: încăpătorul „dulap obscur”, ce se dovedeşte „dulap sacru” (va fi înlocuit, undeva, cu Fragedul cufăr „de mărimea obişnuită a odăilor mele strâmte, joase”, burduşit cu „perne umplute cu puf de gâscă, şaluri de lână afumată, perdele rupte, rufării intime, feminine, mototolite delicat”), „tăvi trântite, gingaşe şi moi,/ Cu clopoţei gălăgioşi la gene/ Şi degete prelinse din oloi”, „linguri cristaline,/ Pâlnii de somn, pipere pătimaşe,/ Cuţite ce ucid prin limpezime,/ Ibrice-adânci cu falnice panaşe”. Sau fiinţele pe care doar spiritele obtuze le pot asimila sferei inferiorului, umilului sau derizoriului: motani ce „surâd curtenitori/ Şi sclifosiţi din blănurile scumpe”, „şerpi uriaşi cu fluturi calzi în gură”, cerbul frumos în ale cărui coarne triste cresc „mari portocale clătinând lichide”, „melcul suav”, „fluturii miopi” sau „uzi de rouă”, „mari paianjeni care cară aţă”. În fine, vegetalele înnobilate cu har aproape fără egal: „ciuperca fină/ Cu reverenţe şi cu spori în palmă”, „lalea ca ceapa otrăvită/ Ca inima unui baron”, „dovlecii plini de maţe sau candizi/ Şi-nlăcrimaţi în pături de omizi” etc.

Emil BrumaruDin versurile selectate mai sus, este cât se poate de clar faptul că Brumaru scrie mai mult decât o simplă „lirică gentil liliputană” (Gh. Grigurcu). Poetica miniaturalului – dacă se poate numi astfel – traduce, într-o primă fază, o nevoie irepresibilă de revenire la elementar, la natural şi nepervertit.

Eul liric se lasă în voia reveriilor stimulate de cei mai neobişnuiţi catalizatori ai simţurilor (pentru olfactiv: mărarul, leuşteanul, ceapa, desigur lângă mai nobilul „piper cu rangurile sale”; pentru tactil şi vizual: piersica, portocala, pâinea, castraveţii, ardeii ş.c.l.).

Un poem numit, emblematic, Adormind, inclus în Versurile de debut, descrie efectele unui veritabil desfrâu senzorial: „Subţire şi isteric piperul mă înţeapă,/ Un miros gros de pâine mă mângâie pe mână,/ Parfumuri moi şi albe din maldăre de lână…/ Şi-n toate, unsuroasă, aroma grea de ceapă.// Miroase a rugină şi-a apă clocotită./ E ceaiul. Ascuţime stridentă de lămâie./ Apoi dulceaţa caldă, sărată şi lălâie/ A turtei ce se coace în untdelemn pe plită.// O tentă de povidlă de prune îngroşată/ Cu indiscreţii fine (mă mir!) de cârpă arsă./ O clipă-o nuanţare de lapte, însă ştearsă…/ Şi deodată somnul pe frunte ca o pată”.

Căderii într-un somn binefăcător de aici i se adaugă alte şi alte forme de manifestare a anamnezei prin care poetul îşi reconstituie, fără să obosească, vârsta purităţii infantile, cu felul ei specific de a percepe lumea înconjurătoare. Catrenul cu care se încheie un splendid Cântec trist („Doar în voi, suav şi tainic,/ Ca adus de un murmur,/ Pot, suit pe taburete,/ Să ating iar cerul pur”) sau primele două catrene din Astenie („Vorbiţi încet, sau poate chiar în şoaptă,/ Azi sunt neputincios ca o mătasă,/ Doar sufletul îmi lunecă prin casă/ Pe marile covoare şi aşteaptă.// Intrarea lui în vis e-ngăduită/ De mult. S-a pregătit cu sârguinţă./ Hainele mele fragede palpită/ Să-i înfăşoare lirica fiinţă”), ambele incluse în aceleaşi memorabile Versuri, dau seama de faptul că, în spatele viziunilor gracile ale debutantului Emil Brumaru, se află o conştiinţă perfect trează, care, tentată fiind de finalitatea inerentă oricărui act artistic, atingerea purităţii absolute („să ating iar cerul pur”!), construieşte, cu rigoare şi pacienţă, după sistemul oniric, la care iniţial Brumaru s-a şi racordat („Mă numesc Brumaru. Sunt medic, vin de departe, de la Dolhasca. Vreau să vă spun că sunt şi eu …oniric”). Or, se ştie, dintr-un cunoscut manifest al grupului condus de Dimov şi Ţepeneag, faptul că autorul oniric „mizează pe a face şi a construi, acte specifice artistului. Nu are pretenţia vană de a cunoaşte, de a descoperi ce există deja. Ambiţia sa e să producă un obiect autonom graţie unei sinteze al cărei model se află în vis”. Iar după ce construieşte, poetul Emil Brumaru scenografiază, regizează, joacă şi chiar îndrăzneşte să iasă la rampă, în faţa unui public obligatoriu simpatetic şi reverenţios, ademenit să co-participe la spectacolul poetic ca la un ritual iniţiatic.

Dacă subteran guvernează o lege a ficţiunii compensatorii şi a fanteziei nelimitate, la suprafaţă ceea ce domneşte este o lene aproape autarhică: „Mi-e sufletul suflat în lene fină/ În praf de muşeţele şi-n rouă roz”; „Şi-atât de mult doream în bulioane/ Să lenevesc, visând sub celofane” – Elegie; „Fecioarele se încurcau în gene,/ Motanii se frecau de damigene/ Şi ne era la toţi atât de lene!” – Cântec naiv). „Proiectat într-o lene legendară, poetul recurge la stupefiantele ficţiunii”, observa, referindu-se la volumul de debut al lui Emil Brumaru, Valeriu Cristea. Letargia, toropeala, cufundarea într-un dolce far niente nu înseamnă, fireşte, nici afazie, nici inconştienţă. Presupusa inactivitate fizică pe care şi-o cultivă perfect lucid eul liric îi permite să întârzie, vizual, olfactiv sau tactil, asupra fiecărui element din proximitatea sa. Pe măsură ce el pare a se adânci în lene, obiectele şi fiinţele care îl înconjoară se încarcă, dimpotrivă, cu energie şi se metamorfozează într-un mod absolut fermecător.

Procedeele recurente de transfigurare sunt antropomorfizarea (în dulap se ascund „dulci farfurii cu sufletul ca roza/ de parfumat”, „cuţitele vorbesc de mărul acru”, „îmbătaţi de-azur şi izuri/ bat cu capu-n geamuri triste/ bâzalăii din brizbrizuri”, chiar şi „orele-atârnă-n iarbă nemuşcate”), dilatarea sau, dimpotrivă, comprimarea dimensiunilor fireşti ale obiectelor şi fiinţelor din raza sa vizuală. „Apoi nu se-ntâmplă o vreme nimic, pretinde, jucat inocent, autorul unei Elegii; în realitate, în poemele sale se întâmplă totul: covoarele îşi tulbură desenele (abilă aluzie la „desenul din covor” al lui Henry James), cănile se sărută pe gură, fructele se decojesc singure, iar motanii se melancolizează, totul sub imperiul fascinaţiei pentru un cântec de seraf („Covoarele-şi tulbură-n vagi după-amieze/ Grădinile calde cu plante obeze/ Şi vechi animale cu suflet de lână/ Vor iar lângă scaune-n veci să rămână./ Oh, cănile-şi dau una alteia gura,/ Pe mese sunt fructe ce-şi sfarmă armura/ Şi-i poate şi-un cântec uitat de-un seraf/ Ce lasă să-i cadă moi bile în praf.// Afară copiii rup măduva grea/ A apei ce blând a ţâşnit din cişmea/ Şi fug de burlanul cel lung să nu-i soarbă/ În pod, unde este o bufniţă oarbă.// Apoi nu se-ntâmplă o vreme nimic.// Insecte cu frica închisă în plic/ Aşteaptă. Privesc melancolici pe geam/ Cu ochii albaştri, motani de Siam/ Ce nu pot pricepe cu mintea, pufoşii,/ Pe domnii ce-şi taie salate de roşii/ Când ei doresc carne şi carne şi carne/ Ce-acum şi de-a pururi în somn să-i răstoarne.”)

De departe, însă, cea mai seducătoare transformare o suportă, în poezia lui Emil Brumaru, femeia. Nu mă refer atât la cele câteva reprezentante ale feminităţii care îşi marchează, prin deformare fizică, diferenţa – o diferenţă, tocmai, pervers fascinantă – faţă de prototipul generic. Reparata cu cei trei sâni mistici şi două suspine laice, Pirata chioară de un sân şi Glycera ai cărei sâni fac să zboare Fluturii din pandişpan sunt, contrar aparenţelor, tocmai simboluri ale fertilizării. Mutilarea ca act de jertfă este integrată, spre exemplu, de Gilbert Durand în categoria ritualurilor care au ca scop primar fertilizarea şi ca finalitate ascunsă „domesticirea lui Cronos”.

Invocarea unor fiinţe de semn feminin mutilate din raţiuni obscure devine, şi în poezia lui Brumaru, un act de substituire sacrificială prin care eul liric speră să domine timpul, aşadar să se proiecteze în infinit: „O, Reparata, dă-ne nouă/ Lumina celor trei calzi sâni/ Şi nu ne duce în ispită/ Cu ei, ci poartă-ne sublim/ Ca-ntr-o caleaşcă infinită/ Spre-un cer ţinut de-un serafim” (Rugăciune). Chiar şi reprezentanta aşa-zicând genuină a feminităţii care apare în lumea poetică brumariană este metamorfozată, când nu metamorfozează ea însăşi spaţiul în care apare, contaminându-l cu o senzualitate aţâţătoare.

S-a observat că în opera lirică a lui Emil Brumaru feminitatea este redată în general prin intermediul interregnului: „O evidentă manieră, exersată în timp, unifică poemele în care Brumaru glorifică frumuseţea Reparatei cu imnurile dedicate fructelor sferice din volumul debutului. Naivitatea viziunii asociază – în mod descriptiv-analogic – fragmentelor anatomice legume şi fructe simbolizând fertilitatea, abundenţa, carnaţia senzuală” (Rodica Ilie). Procedeul este vizibil în cea mai cunoscută dintre Tamarete: „Dacă lui Lou vaginu-i cânta Apollinaire,/ Tamariuşka, eu ţie ce aş putea să-ţi cânt?/ Piersica-nchisă-n flăcări de rouă şi piper/ Păzită de un înger cu lancea tremurând?// Trifoi-drăguţ cu patru petale de amor/ Pluşate de-o femeie nostalgică şi şuie?/ o, lasă-mă să-ţi mângâi cu gura un picior/ Până acolo unde piciorul geamăn suie” etc.

El va fi cultivat, cu insistenţă, în toată erotica lui Emil Brumaru, inclusiv în cea neruşinat lascivă ori de-a dreptul trivială din ultimele volume: Submarinul erotic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2005; Infernala comedie, Editura Brumar, Timişoara, 2005; Cântece de adolescent, Editura Brumar, Timişoara, 2007; Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu, Editura Trei, Bucureşti, 2008. Chiar şi acolo, totuşi, se pot uşor identifica insule de o rară sensibilitate şi fantezie asociativă: „Ţi-e trupul scos din muzici / De flaute subţiri / De-aceea de popoul / Tău singură te miri // Că ţi-i atât de mare / Şi-atât de despicat / Când iese lin din rochii / Pe-o margine de pat // Şi de ruşine-obrajii / Şi fesele-ţi se fac / Mai roşii decât floarea / Cea roşie de mac…”; „Oh, dânsa-i şi mireasă, şi altar/ De carne, uns cu-aromele luminii./ Albeaţa ei împotmoleşte crinii/ În mâl. Privirea-i prinsă-ntr-un cleştar./ Ci-n preajmă-i clipocesc candele mici,/ Plâng îngeri longilini, râd fluturi groşi./ Surparea dulce-a sânilor voioşi/ Musteşte-n prafuri. Roua-i ca un bici/ Căzut pe flori întredeschise iar/ Când melcilor le scoate din tălpi spinii./ Oh, dânsa-i şi mireasă, şi altar/ De carne, uns cu-aromele luminii./ Căci ne dospeşte viaţa-n suflet, iată!/ Ca pe-un altar ce dă peste covată!!” (Oh, dânsa-i şi mireasă, şi altar, din Submarinul erotic).

brumaru

S-ar putea spune, fără greş, că adoraţia este un primum movens al textului erotic brumarian. Indiferent de retorica şi atitudinea dominantă (de la ingenuitatea reală sau jucată la neruşinarea fără perdea, de la misticismul cel mai profund la concupiscenţa cea mai vulgară), bărbatul este un adorator desăvârşit, neclintit de nicio revelaţie întoarsă.

Baladele şi idilele, rondelurile, sonetele şi cântecele naive ale lui Brumaru nu devin niciodată madrigaluri răsturnate. Dimpotrivă: ceea ce funcţionează, în cazul adoratorului perpetuu deghizat uneori în faun este un fel de cristalizare stendhaliană, asumată pe deplin, ba chiar împinsă până aproape de ceea ce am putea numi o limită a inconştienţei în reprezentarea femininului. După Reparata cu cei sâni şi Pirata chioară de un sân, este dorită chiar şi servitoarea respingătoare, plină de urdori de tot felul, emanând mirosuri pestilenţiale: „O, servitoare, dulce servitoare/ Din îngereasca mea copilărie,/ Îţi miroseam cu lăcomie fusta/ Plină de purici din bucătărie// Şi-ţi căutam chiloţii sub saltele/ Ca să le sorb cerescul lor parfum,/ Cu nara dilatată, cu ochi umezi/ Cu inima făcând trans-bara-bum!// (…) // O, servitoare, dulce servitoare/ Când adormeai în terfe şi sudori,/ M-apropiam de tine cu sfială/ Să-ţi văd coapsele moi cu floci şi pori.// Aveai mamela bleagă cât ceaunul/ Şi la mijloc cu sfârcul urduros./ Ţi le-am zărit pe geam într-o amiază/ Când să le speli într-un lighean le-ai scos” etc. (Suprema servitoare).

La polul opus, înregistrăm o adoraţie total epurată de orice pornire libidinală, în fapt aproape mistică: „Erai atât de frumoasă!/ Frângeam pentru tine flori largi/ Umplute cu îngeri de-amiază/ Ce raze-ndesau în desagi// (…) // Erai atât de frumoasă!/ Cădeau linguri largi de pe masă/ Să-ţi prindă miresmele sacre/ În palma lor grea de argint// Când, lin, cu picioarele macre,/ Treceai, în dulci tâlcuri de-alint,/ Prin îngerii strânşi de-o zi deasă/ Anume la mine în casă.// Erai atât de frumoasă,/ C-aproape-ncetam să-ţi mai simt/ Privirea, ci numai o rouă/ Regală. S-o bem pe din două/ În scorbura timpului sfânt…” (Caligrafiile aceloraşi cuvinte).

Nenumăratele exemple asemănătoare au putut determina includerea poeziei lui Emil Brumaru într-o categorie aparte a eroticii mistice. Analizând, bunăoară, câteva sonete din Infernala comedie, Bogdan Creţu a avansat chiar ideea că autorul acestui gen de poeme este un mistic camuflat: „Carnalul nu este aici simplă eboşă de concupiscenţă animalică (chiar dacă e, de bună seamă, ca la orice om normal, şi asta), ci un soi de credinţă care impune o adevărată religie a simţurilor. Lexicul semnalează că avem de a face cu un psalm laicizat, în care iubita este zeificată, iar amorezul oficiază, spăşit, în acel templu al iubirii care este femeia. Dintr-un neostoit erotism se ajunge, decent întru totul, la misticism”.

Iată şi o mostră, pe deplin edificatoare, a faptului că, într-adevăr, bărbatul poate îmbrăca inclusiv momentele de un erotism apăsător alunecând înspre lubric în straiele somptuoase ale unui act aproape sacrosanct de venerare a femeii: „Iubito, raiul tău cel strâmt/ Şi-adânc şi laic dintre fese,/ Îmi ceri, mişcând genele-ţi dese,/ În versuri proaspete să-ţi cânt./ Ci eu, nemernicul ce sunt,/ Storc din căpşuni ulei sub prese,/ Făţarnic ceru-ntind pe mese/ Şi din aluatul cel mai blând/ Îţi fac pâiniţe lungi şi drese/ Cu cânepă şi-apoi, roşind,/ În timp ce-n flori umedă iese/ Pe lume roua din pământ,/ Pun îngerii să ţi le-ndese,/ Plini de evlavie şi-avânt,/ În curul rozbombat şi sfânt!”. La fel ca aici, în cel de-al doilea Sonet din imbricata, Infernală comedie, marea majoritate a versurilor de dragoste scrise de Emil Brumaru capătă o priză aproape magică, graţie nesfârşitului şir de laitmotive şi refrene cu sonorităţi rubensiene, inflexiunilor jucăuş-ironice şi nuanţelor oraculare, pe care o disciplină prozodică severă le organizează în forme poematice specifice unor specii vetuste, re-vitalizate cu nostalgie.

În punctul lui cel mai înalt, textul brumarian trăieşte astfel într-un regim imaginar pe deplin superior calitativ, dobândind acea profunzime pe care o face posibilă doar asocierea descripţiei voluptuos-senzoriale ori a extazului contemplativ cu o conştiinţă melancolică pregnantă. Lunga şi delicioasa desfacere a mirării în Ether… a lui Emil Brumaru provine, tocmai, din înţelegerea precarităţii de fond a lumii, pe care în acest caz numai discursul poetic o poate reangaja în lupta pentru atemporalitate.

(foto: Adevarul)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *