Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Eminescu în Italia: spre nou început

Eminescu în Italia: spre nou început

Multă cerneală a curs în istoria literaturii române recente pe altarul operei lui Eminescu, pentru a o analiza, discuta, pune în valoare şi câteodată pentru a o minimaliza.

În această pădure de idei există o zonă mai puţin bătută de exegeza românească, fie ea şi de excelenţă. Puţini sunt cei care s-au aventurat dincolo de clişeele perpetuate de la o generaţie la alta să argumenteze ştiinţific universalitatea operei poetului naţional prin metode riguroase, precum cele ale comparatisticii aplicate. Iată un bun punct de repornire a discuţiilor în jurul operei eminesciene, cu atât mai mult astăzi, când se pare că opera lui Eminescu trece printr-un moment de dură contestare, de neiubire, de neglorie, devorată de limba de lemn a elogiului neanalitic care îi ştrangulează vitalitatea însăşi. Descoperirea de noi frontiere ale operei eminesciene pare să fie o urgenţă, iar soluţia se întrevede tocmai de unde românii se aşteaptă mai puţin: dincolo de hotarul spaţiului de creaţie eminescian.

Mihai-eminescu

Pe fondul acestei polemici s-a desfăşurat şi masa rotundă organizată de Prof. Eugen Simion pe 14 ianuarie la Muzeul literaturii române din Bucureşti continuată de o sesiune de comunicări pe 15 ianuarie la sediul Academiei Române, unde s-a repropus dihotomia naţional/universal  în opera lui Eminescu şi actualitatea acesteia, prin prisma folcalizării pe răspunsul la întrebarea provocatoare: „Este Eminescu poet naţional?” Între oaspeţi, un loc aparte l-a ocupat profesoara Gisèle Vanhese de la Universitatea din Calabria. Cariera domniei sale în românistica din Italia e strâns legată de Eminescu, de pasiunea care îi însoţeşte studiul pe opera poetului român, până-ntr-atât încât, în 2008, la douăzeci de ani de la publicarea, la Roma, a primul său articol asupra operei lui Eminescu, profesoara Vanhese, specialistă în Nerval şi Bonnefoy, printr-un gest pe cât de eroic, pe atât de incomprensibil pentru mulţi, a renunţat la postul de profesor titular al catedrei de literatură franceză pentru cel de profesor titular de limbă şi literatură română, făcând astfel să se nască o nouă catedră de română în lume şi, mai ales, punând bazele unei veritabile şcoli de românistică. Profesoara Vanhese a locuit la Bucureşti în anii 1980, unde a făcut cercetări pe manuscrisele lui Eminescu, în special pe cele din constelaţia Luceafărului. Cercetărilor din acea vreme ale profesoarei Vanhese, al cărei maestru în eminescologie a fost Petru Creţia, le datorăm datarea cu certitudine a uneia dintre variantele Luceafărului, Pestre codri stă cetatea. Cercetătoarea a demonstrat, prin metoda de critică genetică, antecedenţa acesteia faţă de varianta celebră a poemului, contrazicând astfel postulatul contemporaneitaţii unanim acceptat.

Cercetările în eminescologie au continuat şi s-au intensificat de-a lungul anilor, iar în aceste zile de jubileu Eminescu la Bucureşti, Gisèle Vanhese a dezvăluit o parte din rezultatele surprinzătoare ale ultimelor eforturi personale de cercetare, adevărate căutări ale comorii eminesciene: urme de praf de aur ale operei lui Eminescu în literatura europeană, identificate în citate oculte şi rămăşiţe intertextuale dincolo de timpul şi de spaţiul de creaţie ale lui Eminescu. Astfel, profesoara Vanhese demonstrează că Malina, roman al faimoasei scriitoare austriece Ingeborg Bachmann (1926-1973), nu este altceva decât un Luceafăr criptat la nivelul conţinutului diegetic. Se pare că scriitoarea austriacă ar fi avut o relaţie afectivă de lungă durată cu poetul Paul Celan, prin intermediul căruia a intrat în contact cu opera lui Eminescu. Un alt literat profund influenţat de Eminescu până într-atât încât să-şi însuşească zone întregi din opera marelui poet este Benjamin Fondane, originar din România. În fine, o temă asupra căreia a zăbovit profesoara Vanhese în discursul ei a fost mitul îngerului căzut în perspectivă comparatistă, convergenţa în aceeaşi reţea de simboluri între Luceafărul lui Eminescu, La chute d’un ange de Lamartine şi Eloa de Vigny, fapt ce proiectează poetul naţional român în plină universalitate, exclusiv prin instrumentele  rigorii şi ale obiectivităţii ştiinţifice. Iar dacă despre universalitate este vorba, atunci cum şi mai ales ce trebuie tradus din opera intraductibilului poet naţional?

În Italia, traducerile din Eminescu au fost în general executate pentru uz academic sau pentru plăcerea puţinilor avizaţi şi sunt legate de numele unor cunoscuţi universitari: Rosa Del Conte, de la universitatea „La Sapienza” din Roma, în care profesoara Vanhese îşi recunoaşte maestrul, Ramiro Ortiz, de la Universitatea din Padova şi, mai recent, Marco Cugno, de la Universitatea din Torino. O nouă generaţie de traducători din Eminescu este însă în curs de formare, reprezentată de discipoli ai profesoarei Vanhese: Giovanni Magliocco, cercetător la Universitatea din Bari, care făcut o excelentă traducere, printre altele, a poeziei Strigoii şi Katia Stabile, traducătoare a unei părţi din Luceafărul. Dragostea pentru poezia eminesciană pe care profesoara Gisèle Vanhese o transmite studenţilor săi e dublată de seriozitatea studiului şi de pasiunea pentru traducere, iar din rândurile lor se vor desprinde, fără îndoială, viitorii eminescologi şi traducători graţie cărora opera lui Eminescu va dăinui şi dincolo de graniţele limbii române.

Și nu putem să nu ne întrebăm în faţa acestor evidenţe: să se fi „întors maşina lumii” şi să devină „străinătatea” noua aliată a lui Eminescu în aceste vremuri cu suflu apocaliptic, în care renaşterea phoenixiană a geniului românesc ar putea avea loc în altă parte decât din seva cea mai pură a geografiei pe care Eminescu însuşi a consacrat-o?

    Imagine: Wikkicomms

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *