Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Enciclicele lui Ioan Paul al II-lea

Enciclicele lui Ioan Paul al II-lea

Fostul suveran pontif, beatificat pe 1 mai 2011 de către papa Benedict al XVI-lea, a fost unul dintre episcopii Romei care s-au remarcat prin „forţă” exegetică şi, în acelaşi timp, prin erudiţie. În acest sens, enciclicele sale reprezintă un suflu nou adus Bisericii, mai ales după deciziile importante de la Conciliul Vatican II.

Enciclicele sunt circulare trimise de papă tuturor catolicilor, care cuprind directive oficiale în probleme religioase, etice, sociale sau politice. Ele pot fi adresate deopotrivă clerului şi credincioşilor, sau doar clerului dintr-o anumită zonă, ori numai credincioşilor. Ele pot avea valoare locală, dar şi universală. Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti a publicat, în anul 2008, la iniţiativa Excelenţei Sale, Dr. Reinhard Lettmann, episcop de Münster, şi a Mgr. Vladimir Petercă, rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Bucureşti, care a şi coordonat echipa de traducători, o ediţie concordat cum originali.

Încă din primele cuvinte rostite în enciclica de la începutul slujirii pontificale, Ioan Paul al II-lea recunoaşte ceea ce afirmase cândva Maxim Mărturisitorul (580-662) cu privire la centralitatea lui Cristos. Pentru Maxim, în Cristos converg toate liniile cosmosului. Papa reia această idee în „Redemptor hominis” din 4 martie 1979: „Răscumpărătorul omului, Isus Cristos, este centrul istoriei şi al universului” (p. 11). Din acest motiv „prin vestirea adevărului privim la Cristos însuşi, care este primul evanghelizator şi, de asemenea, la apostolii Săi, martiri şi mărturisitori. Declaraţia asupra libertăţii religioase ne demonstrează în mod convingător că, prin vestirea adevărului, care nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu, deşi acţionează cu toată forţa spiritului, Cristos, şi mai apoi apostolii Săi, păstrează un respect profund pentru om, pentru inteligenţa, voinţa, conştiinţa şi libertatea sa […] Adevărata libertate a omului nu constă în ceea ce diferite sisteme, sau chiar indivizi, consideră şi propagă; Biserica, în virtutea misiunii sale divine, devine cu atât mai mult apărătoarea acestei libertăţi, care este condiţia şi fundamentul adevăratei libertăţi a persoanei umane” (p. 27). Este limpede că mesajul papei foloseşte atât argumentarea exegetică (atunci când se sprijină pe textul Scripturii) cât şi pe cea patristică, respectând cu fidelitate da capo al fine glasul Cuvântului care devine receptat, asimilat şi, nu în ultimul rând, pus în practică prin scrierile Părinţilor Bisericii.

Mariologia reprezintă un capitol la fel de important pentru papa Ioan Paul al II-lea. La 25 martie 1987, prin enciclica „Redemptoris Mater”, episcopul Romei va reafirma rolul central al Maicii preacurate, alături de Isus, în istoria mântuirii, evidenţiind rolul său de mijlocitoare pentru omenire şi mai ales exemplul ei de credinţă. Referinţele la Sinodul de la Efes nu puteau fi ignorate: „Numai în misterul (taina n.n.) lui Cristos se luminează deplin şi  misterul ei. De altfel, aşa cum a căutat şi Biserica să-l interpreteze încă de la început: misterul Întrupării i-a îngăduit să pătrundă şi să lumineze tot mai bine misterul Mamei Cuvântului întrupat. În această aprofundare, o importanţă hotărâtoare a avut-o Conciliul de la Efes (431), în care, spre marea bucurie a creştinilor, a fost confirmat în mod solemn, ca adevăr de credinţă a Bisericii, adevărul maternităţii divine a Mariei. Maria este Mama lui Dumnezeu (= Theotokos) deoarece prin lucrarea Duhului Sfânt L-a zămislit în sânul ei feciorelnic şi L-a dăruit lumii pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Tatăl” (p. 257).

Sfânta Treime, subiect care a generat de-a lungul timpului controverse aprinse între Răsărit şi Apus, constituie pentru Ioan Paul al II-lea nucleul central din care îşi va dezvolta ideile pentru elaborarea competentă a omiliilor apostolice, pe care le va rosti în timpul pontificatului.

Este vorba de trei scrisori enciclice: „Redemptor hominis”, de care am amintit deja; „Dives in misericordia” şi „Dominum et vivificantem”.

La baza dogmei Sfintei Treimi se află anumite axiome, pe care papa nu le ignoră, ci, cu rigoare ştiinţifică, demonstrează că, de fapt, taina Treimii şi cea a persoanei Dumnezeu-Omului au reprezentat regula credinţei Bisericii catolice. Moştenirea comună celor două Biserici, ortodoxă şi catolică, nu este ignorată; ea reprezintă pentru papă un etalon care trebuie recuperat, păstrat şi transmis pentru pacea tuturor creştinilor, pace garantată de Duhul Sfânt: „Aşadar, în epoca noastră, suntem chemaţi din nou de credinţa străveche şi mereu nouă a Bisericii să ne apropiem de Duhul Sfânt ca de Dătătorul de viaţă. În aceasta suntem ajutaţi şi stimulaţi şi de moştenirea pe care o avem în comun cu Bisericile Orientale, care au păstrat cu grijă extraordinarele bogăţii ale învăţăturilor lăsate de Părinţii Bisericii despre Duhul Sfânt. Şi din acest motiv putem spune că unul dintre cele mai importante evenimente bisericeşti din ultimii ani [aici papa se referă la anii `80 n.n.] a fost cel de-al şaisprezecelea centenar al Primului Conciliu de la Constantinopol, sărbătorit simultan la Constantinopol şi la Roma la Solemnitatea Rusaliilor, în anul 1981. Duhul Sfânt a apărut atunci mai clar, datorită meditării asupra misterului Bisericii, ca Acela Care arată căile ce duc la unirea credincioşilor, ba chiar ca izvor suprem al acestei uniri, care vine de la Dumnezeu însuşi şi căreia sfântul [apostol n.n.] Pavel i-a dat o formulare deosebită în cuvintele pe care le folosim adesea la începutul liturghiei euharistice: Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi (2 Cor 13,13)” (p. 184). Iubirea creştină se defineşte aşadar ca milostivire, până la „desăvârşirea eschatologică”, moment în care ea se va revela ca iubire. De aceea activităţile caritabile ale Bisericii sunt copie fidelă a „programului mesianic de milostivire” deschis lumii prin predicarea Evangheliei lui Isus Cristos.

Esenţial este paragraful din enciclica „Solicitudo rei socialis” cu privire la respectul faţă de mediul înconjurător, cu o interpretare alegorică şi deopotrivă actuală a versetelor 16 şi 17 din capitolul 2 al Genezei, unde apare interdicţia de „a mânca din fructul pomului”: „Este evident că dezvoltarea, planificarea care o coordonează şi modul în care sunt folosite resursele trebuie să includă respectarea exigenţelor morale. Categoric, aceasta impune limite asupra modului de a folosi lumea naturală. Dominaţia pe care Creatorul a dăruit-o omului nu presupune putere absolută şi nici libertatea de a abuza sau de a dispune de aceste lucruri după bunul său plac. Restricţia impusă de la început de către însuşi Creatorul şi exprimată simbolic prin interdicţia de a mânca din fructul pomului (cf. Gen. 2, 16-17) arată suficient de clar că în privinţa lumii naturale suntem dispuşi nu numai legilor biologice, ci şi celor morale, care nu pot fi încălcate în mod iresponsabil” (p. 341).
Enciclica „Centesimus annus” arată că, din nefericire, multe popoare îşi pierd puterea de a dispune de sine, sunt închise în hotarele sufocante ale unui imperiu redivivus, încercând, sinucigaş, să distrugă propria lor memorie istorică şi rădăcina seculară a culturii lor. Drept consecinţă a acestei divizări violente, mase enorme de oameni sunt constrânse să-şi părăsească patria fiind deportate cu forţa, mai ales în ţările care fac parte din aşa-numita „lume a treia”.

Când oamenii ajung convinşi că deţin secretul unei organizări sociale perfecte, care face imposibil răul, ei folosesc orice mijloc, chiar şi violenţa şi minciuna, pentru a o realiza. Politica devine atunci o „religie lumească”, o pseudoreligie, care hrăneşte iluzia că va putea construi raiul pe pământ. Dar, aşa cum arată papa: „Nici o societate politică avându-şi propria autonomie şi propriile legi nu se va putea confunda vreodată cu Împărăţia lui Dumnezeu. Parabola evanghelică despre grâu şi neghină (cf. Mt. 13,24-30; 36-43) ne învaţă că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei de supuşii celui rău şi că această judecată va avea loc la sfârşitul timpurilor. Având pretenţia să facă judecata încă de pe acum, omul se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării lui Dumnezeu” (p. 460).

Ajungem aici într-un punct care, aparent, contrazice universalitatea mântuirii. Pentru Ioan Paul al II-lea, lucrurile stau altfel. Mântuirea este oferită tuturor oamenilor: „Universalitatea mântuirii nu înseamnă că ea este acordată numai acelora care în mod explicit cred în Cristos şi au intrat în Biserică. Dacă este destinată tuturor, mântuirea trebuie să fie concret pusă la dispoziţia tuturor. Dar este evident că, şi azi ca în trecut, mulţi oameni nu au posibilitatea de a cunoaşte sau de a primi revelaţia Evangheliei, de a intra în Biserică. Ei trăiesc în condiţii socio-culturale care nu le îngăduie aceasta şi adeseori au fost educaţi în alte tradiţii religioase. Pentru ei, mântuirea în Cristos este accesibilă în virtutea unui har care, deşi are o tainică legătură cu Biserica, nu-i introduce formal în ea, ci îi luminează într-un mod adecvat situaţiei lor spirituale şi mediului în care se află. Acest har provine de la Cristos, este rodul jertfei Lui şi este comunicat de Duhul Sfânt: El îngăduie fiecărui om să ajungă la mântuire cu libera sa colaborare” (p. 370).

Dacă se pierde din vedere acţiunea permanentă a Duhului în Biserică, această dimensiune a Bisericii ca acţiune euharistică permanentă, atunci durata sfinţitoare şi liturgică se reduce la o serie de momente punctuale şi izolate, iar credinţa, la o simplă doctrină ideologică, sau la o sumă de doctrine consecutive, suprapuse, coexistente. Primejdia alunecării rapide în erezie este evitată de fericitul Ioan Paul al II-lea prin faptul că, pentru el, unitatea Duhului se manifestă deplin în euharistie, văzută ca „taină a unităţii”. Invitaţia episcopului Romei este de a ne deschide ochii pentru a savura „harul unităţii” creştinilor, ca rod exemplar al Duhului Sfânt. Duhul Adevărului l-a inspirat să caute, să găsească şi, mai ales, să ofere lumii în enciclica „Ecclesia de eucharistia” adevărul că, prin împărtăşanie, Cristos este prezent alături de noi până la sfârşitul veacurilor. Dovada este iarăşi trecută prin „filtrul competent” al Părinţilor Bisericii: „Paştele lui Cristos cuprinde pătimirea şi moartea Sa, dar şi învierea Sa. Într-adevăr, jertfa euharistică actualizează nu numai misterul pătimirii şi morţii Mântuitorului, ci şi misterul învierii care încununează jertfa Sa. Întrucât e viu şi înviat, Cristos poate, în euharistie, să se facă pâinea vieţii (cf. In. 6, 35, 48), pâinea cea vie (cf. In. 6,51). Sfântul Ambroziu [este vorba despre Ambrozie al Mediolanului (340-397), episcop al Romei n.n.] le amintea lucrul acesta neofiţilor [persoanelor de curând botezate n.n.], aplicând la viaţa lor evenimentul învierii: Dacă azi Cristos este al tău, El învie pentru tine în fiecare zi. Sfântul Ciril/Chiril de Alexandria, la rândul său, sublinia că participarea la sfintele taine este într-adevăr o mărturisire şi o reamintire a faptului că Domnul a murit şi a revenit la viaţă pentru noi şi pentru binele nostru” (p. 847).

Prin cele relatate înţelegem ce afirmă, de fapt, Biserica. Ea trăieşte mereu din jertfa răscumpărătoare şi are calea deschisă spre ea nu doar prin intermediul unei amintiri pline de credinţă, ci şi printr-un contact real, căci jertfa se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental în fiecare comunitate ce-o oferă în mâinile slujitorului sfinţit. Euharistia şi jertfa lui Cristos sunt unul şi acelaşi lucru, aşa cum arată papa, citându-l pe Ioan Gură de Aur: „Noi oferim mereu acelaşi miel, nu unul astăzi şi altul mâine, ci mereu acelaşi. De aceea există întotdeauna o singură jertfă. Chiar şi acum, oferim victima care a fost oferită atunci şi care niciodată nu se va termina de consumat” (p. 846).

Nici rolul artei iconografice nu a fost trecut cu vederea. Deşi atent la conflictele care au existat din nefericire de-a lungul vremii între Răsărit şi Apus, Ioan Paul al II-lea arată că arta sacră a păstrat un puternic simţ al misterului, care i-a îndemnat pe artişti să conceapă efortul lor de producere a frumuseţii nu doar ca expresie a geniului lor, ci ca slujire autentică a credinţei. Sfânta Treime „a lui Rubliov” este un exemplu edificator în acest sens: „Măreţia arhitecturii şi a mozaicurilor din Orientul şi Occidentul creştin reprezintă patrimoniul universal al credincioşilor şi poartă în ea speranţa, şi chiar garanţia, a atât de mult doritei plinătăţi de comuniune în credinţă şi celebrare. Lucrul acesta presupune şi necesită, ca în celebra icoană despre Sfânta Treime a lui Rubliov, o Biserică profund euharistică, în care participarea la misterul lui Cristos din pâinea frântă este ca şi cufundată în unitatea inefabilă a celor trei persoane divine, făcând din Biserică o icoană a Sfintei Treimi” (p. 868).

Biserica, în întregul ei, nu se formează prin simpla alăturare formală a unor comunităţi. Orice comunitate, oricât de mică ar fi, reprezintă întreaga Biserică, întrupează chipul tainic al acelei chemări care era prezentă, plenar, în conştiinţa primilor creştini. Ajungem aici la afirmaţia „prinţului” Henri de Lubac pentru care, justificat, termenul ecclesia este convocatio înainte de a fi congregatio (H. de Lubac, Cattolicismo. Aspetti sociali del dogma, p. 36).

Enciclicele din tomul riguros întocmit de comitetul de traducători ai Arhiepiscopiei Romano-Catolice, sunt cea mai autentică mărturie a faptului că omul trăieşte în Cristos dimensiunea umană a misterului Răscumpărării. În această dimensiune, omul regăseşte măreţia, demnitatea şi valoarea proprie umanităţii sale. În misterul Răscumpărării, omul se regăseşte confirmat şi, într-o oarecare măsură, este creat din nou.
Umilinţa profundă a fericitului Ioan Paul al II-lea, aşa cum menţiona succesorul său, papa Benedict al XVI-lea cu ocazia beatificării, înrădăcinată în uniune intimă cu Cristos, i-a permis să conducă Biserica şi să dea lumii un mesaj şi mai grăitor tocmai în timpul în care forţele fizice se micşorau. Astfel a realizat în mod extraordinar chemarea fiecărui preot şi episcop: de a deveni un singur tot cu cel al lui Isus pe care zilnic îl primeşte şi îl oferă în Euharistie.

Ioan Paul al II-lea, Enciclice, coord. Mgr. Vladimir Petercă, prefaţă Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti, traduceri de: Larisa Balbuzan, Iulia Cojocariu şi Wilhelm Dancă, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, Bucureşti, 2008, pp. 880.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *