Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Episcopii iau decizii „trăsnite”. Locul duminicii în calendarul bizantin

Episcopii iau decizii „trăsnite”. Locul duminicii în calendarul bizantin

Decizia sfântului sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) din vara anului 2010, (pusă în practică în calendarul liturgic pe 2011), de a corecta „greşala” separării zilei de duminică de restul zilelor săptămânii prin încadrarea duminicii ca prima zi a săptămânii liturgice în tot timpul anului liturgic, impune unele precizării şi corecturi.

Ele vin din partea unuia care a susţinut cu ani în urmă o teză de licenţă în teologie despre duminică (1) şi care nu este indiferent faţă de ignoranţa unor feţe bisericeşti în cunoaşterea bogatei tradiţii creştine (dumnezeiască şi îndumnezeitoarea) codificată în cărţile de slujbă ale ritului bizantin.

Conform cărţilor liturgice ale BOR (2) locul duminicii în cadrul anului liturgic bizantin este următorul: duminica rusaliilor şi cea a fiului risipitor sunt singure, separate de zilele săptămânii precedente şi consecutive; duminicile Paştelui şi a vameşului şi fariseului sunt şi la sfârşitul săptămânii precedente şi la începutul săptămânii consecutive; restul duminicilor sunt la începutul săptămânii liturgice de la Paşti la rusalii şi la sfârşitul săptămânii liturgice de la rusalii la Paşti. Acest loc al duminicii în cadrul săptămânii nu este ales conform principiului „după părerea mea” al teologiei („opiniologiei”) moderne (3), ci conform principiului tradiţional „după sfinţii Părinţi” al teologie creştine patristico-monastică contemplativă, teologie care codifică raţiuni simbolice pe care vom încercat să le identificăm.

1. Anul liturgic bizantin.

Anul liturgic creştin este cadrul general în care se desfăşoară întreaga viaţă liturgică (viaţă care este şi spirituală, pentru că spiritualitatea creştină autentică este cea liturgică) a bisericii lui Dumnezeu, viaţă concentrată pe proclamarea zilnică a cuvântului lui Dumnezeu conform diviziunilor (pericope) specifice pentru fiecare rit, pericope cuprinse la bizantini în cărţile liturgice Apostolul şi sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie (Lecţionar la latini). În timpul unui an liturgic se citeşte practic tot Noul Testament cu excepţia cărţii Apocalipsei pe care numai unii greco-catolici o citesc în postul mare, convinşi fiind că vremurile se împlinesc şi cartea istoriei (trecute, prezente şi viitoare, nu numai trecute) nu mai este pecetluită (Dan 12,4: „tu Daniile ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii; mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa”). Din secolul şapte al erei creştine Vechiul Testament (VT) nu se mai citeşte zilnic decât în postul mare şi sporadic (parimii) la vecerniile marilor sărbători. Cea mai importantă „reformă” a conciliului Vatican II a fost recuperarea citirii VT în cadrul liturghiei sfintelor mistere (euharistie).

Tot în cadrul general al anului liturgic („anul bunătăţii tale”: Ps 64,12a LXX) se desfăşoară zilnic liturghia laudelor dumnezeieşti, „jertfa de laudă, adică rodul buzelor, care preamăresc numele lui” (Evr 13,15) şi după nevoi liturghia celor şapte sfinte taine (sacramente). Jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară (tãmîd = continuu) din templul din Ierusalim, la care se adăuga sâmbăta şi la sărbători jertfa specifică sărbătorii, îşi găseşte împlinirea la creştini în jertfa zilnică a laudelor dumnezeieşti, adică a vecerniei (rugăciune de seară cu care începe ziua liturgică conform afirmaţiei din cartea Genezei capitolul 1: „şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi,…, a doua,…, a şasea”) şi a utreniei (rugăciune de dimineaţă), la care se adaugă duminica şi în sărbători jertfa euharistică.

Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos care este plinirea legii şi a profeţilor, a întregului VT, este şi împlinirea anului liturgic ebraic în „anul de milă (har) al Domnului” (Lc 4,19; cf. Is 61,2), an anunţat în sinagoga din Nazaret. Toate sărbătorile ebraice îşi află împlinirea în Isus Cristos: paştele ebraic (pesaq), în Isus noul miel pascal, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Io 1,29); rusaliile ebraice sau săptămânile (shavuot), în Isus dătătorul noii legi; corturile (sukkõt), în Isus dătătorul apei vieţii şi a luminii (Io 7,37-39; 8,22), acum şi în corturile eterne (Apoc 7,17; 21,3); ziua ispăşirii (iom kippûr), în Isus Arhiereul care intră în cortul ceresc şi obţine iertare pentru toţi oamenii (epistola către evrei); inaugurarea templului (hanukkãh), în Isus noul templu (Io 2,19-22); sâmbăta (shabbath), în Isus care regenerează creaţia veche şi bolnavă şi intră în odihna Domnului în sâmbăta mare; anul jubiliar, în Isus care desăvârşeşte jubileul biblic în jubileul mesianic al Spiritului Sfânt prin iertarea datoriilor (păcate), prin eliberarea din robia celui Viclean şi prin recuperarea pământului strămoşesc (raiul).

Aşa că toate sărbătorile ebraice îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos şi în singura şi noua sărbătoare a anului liturgic al Noului Testament, ziua Domnului înviat (4), duminica, ziua celebrării învierii şi a Înviatului, a celebrării întregului mister al mântuirii (Col 1,27: taina mântuirii este Cristos în noi). Întreaga taină a mântuiri celebrată integral în fiecare duminică este apoi împărţită şi  distribuită în lungul unui an liturgic spre a fi aprofundată prin ”selecţionări pentru accentuare” (prof. T. Federici). De la nucleul său duminical anul liturgic creştin a crescut şi se s-a dezvoltat, începând cu secolul II al erei creştine, în două direcţii: ciclul pascal şi ciclul mineal (lunar).

Ciclul (anul) pascal începe la Paşti şi se divide în săptămâni (sabaturi) cu sărbătoarea săptămânală duminica. Prima duminică cu lună plină după echinopţiul de primăvară, adică cea mai apropiată de paştele ebraic (14 nisan), a devenit sfânta şi marea duminică a învierii Domnului (a paştilor), centrul ciclului pascal. Apoi a fost separată de duminica Paştilor celebrarea pătimirii (răstignirii şi morţii) celebrâdu-se în sfânta şi marea vineri. Aşa se naşte triduum paschale  format din vinerea, sâmbăta şi duminica din săptămâna mare. Timpul de pregătire pentru sărbătoarea Paştilor se extinde la toată săptămâna mare, săptămână la care se adaugă apoi postul mare în primul rând ca timp de examinare şi pregătire a catehumenilor în vederea botezului din noaptea de Paşti. După Paşti învierea se celebrează continuu 40 de zile până la sărbătoarea înălţării Domnului. La 50 de zile după Paşti se celebrează duminica sfintei cincizecimi (a rusaliilor). Cu prima duminică după rusalii, a tuturor sfinţilor (rodul Spiritului Sfânt) se încheie timpul de după paşti al penticostarului.

Ciclul (anul) lunar sau mineal care începe la întâi septembrie, începutul anului bisericesc (indictul), în preajma anului nou ebraic (rósh ha-shanah), se divide în luni şi zile, având ca sărbători episoade din viaţa istorică a lui Isus Cristos, Fecioara Maria, Ioan Botezătorul şi a reprezentanţilor de seamă a diferitelor cete de sfinţi (în primul rând martiri). Dezvoltarea ciclului mineal este legată de ţara sfântă şi biserica iudeo-creştină care celebra în locurile istorice la date istorice (date scrupulos conservate şi difuzate în toată creştinătatea) episoade importante din viaţa lui Isus Cristos. Centrul ciclului mineal este 25 decembrie.

Faptul că învierea (duminica) face din sărbătorile istorice (celebrări înregistrate, în „reluare”), mai mult decât un simplu memorial (amintire), făcând  evenimentul istoric prezent (vezi, de exemplu, repetarea cuvântului „astăzi” la slujba sfinţirii apei la bobotează), este subliniat prin încadrarea cu duminica dinaintea praznicului şi duminica după praznic, a 3 mari praznice istorice: crăciunul, boboteaza şi înălţarea sfintei cruci.
Structura sintetică a anului liturgic este publicată anual în calendarul liturgic. Informaţii detaliate se găsesc în cărţile de cult. Pentru ritul bizantin cărţile de cult din care se extrage calendarul liturgic sunt: Evanghelia şi Apostolul pentru tot anul liturgic, Mineiele pentru ciclul lunar, Triodul, Penticostarul şi Octoihul pentru ciclul pascal.

2. Simbolismul duminicii după calendarul bizantin.

Duminica nu este ziua de odihnă creştină care a înlocuit ziua de odihnă ebraică, sabatul, cum în mod eronat cred unii. Odihna de duminică a fost generalizată în secolul IV ca decizie imperială, nu bisericească. Pentru creştini sâmbăta rămâne o zi de odihnă în care se intră total când adormim în Domnul. Ziua de sâmbătă fiind ziua specială pentru pomenirea morţilor, cerând în primul rând ca „adormiţii în Domnul” să se odihnească în pace.

Duminica este o sărbătoare nouă, specific creştină în care celebrăm învierea  (fără de care credinţa, propovăduirea şi liturghia sunt găunoase: 1 Cor 15,24), făcându-l prezent pe Isus Cristos înviatul care vine continuu şi se face prezent (live, viu, în direct, nu înregistrat), în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20). Venirea se realizează pe „unda electromagnetică” a Spiritului Sfânt (simbolizată de norii cerului), aşa cum a afirmat solemn Isus Cristos în faţa tribunalului religios (sinedriu): „de acum (adică după cruce şi înviere) îl veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta Puterii şi venind pe norii cerului” (Mt 26,64). Venirea Fiului omului o recepţionează „macro televizorul”, Biserica lui Dumnezeul în acţiune liturgică, când este pusă în ”priză”, adică legată la „linia de înaltă tensiune” (tensiune care trece şi prin „rău conducători”), a succesiunii apostolice, succesiune realizată şi prin preoţia sfinţită prin hirotonisire („ridicarea mâinii” poporului pentru vot şi a ierarhilor pentru confirmare).

Duminica, ziua Domnului înviat, este simbol al veacului viitor, al veşniciei în care se intră definitiv cu învierea cărnii. Dar „ziua Domnului” pe care au anunţat-o profeţii nu este numai ultima zi a veacului acesta, a timpului cronologic. Ea este anticipată de învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, înviere spre viaţă veşnică, prin care „ziua veşniciei” a intrat în timp. De fapt Isus Cristos Înviatul este „Lumina-zi” eternă întromenită, pentru că Isus este Lumina lumii (Io 8,12), iar Dumnezeu a numit lumina „zi” (Gen 1,5).

Părinţii bisericii numesc duminica „ziua a opta”, o zi nouă care nu face parte din cele 7 zile ale creaţie lumii şi a timpului. O zi care se întinde de la înviere până la parusia ultimă şi realizează terapia timpului cu timpul, terapia timpului omului (chrónos) cu timpul lui Dumnezeu (kairós) (5). Duminica, ziua a opta, a fost concepută mistic în joia mare la ultima cină (prima pentru noi) şi realizată fizic în vinerea mare, unica dată când se face vizibilă prin cele 3 ore de întuneric (noapte) în plină zi astronomică (Mt 27,45: de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea, adică de la  12 la 15), urmate de 3 ore de lumină (de la 15 la 18). Ziua a opta se naşte în timpul nostru prin învierea lui Isus Cristos, a treia zi după mărturia Scripturii sau după 3 zile dacă se numără şi ziua astronomică de vineri, ziua mistică de 3 ceasuri de întuneric şi 3 de lumină amintită mai sus şi ziua astronomică de sâmbătă (6).

Faptul că duminica este ziua a opta, simbol al zilei unice şi veşnice a veacului viitor este codificat de ritul bizantin în mai multe moduri. Mai întâi sfânta şi marea duminică a învierii Domnului (a paştilor; pascalizarea învierii nu a fost o idee fericită) este o zi fără de sfârşit, realitate subliniată de faptul că vecernia zilei de paşti nu este începutul unei zile noi, a doua de Paşti. Suntem tot în prima zi de paşti dimineaţa, pentru că începem vecernia paştilor cu formula utreniei (slujba de dimineaţă): „slavă sfintei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor” şi nu cu formula obişnuită (evreiască) a vecerniei: „bine este cuvântat Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Seara e tot dimineaţă, ziua de paşti nu se sfârşeşte.

3. Locul duminicii în cadrul săptămânii liturgice.

Evreii denumeau zilele săptămânii de 7 zile în funcţie se sâmbătă (sabat): prima, a doua,…, a şaptea a sabatelor în sensul de „după” sabat, a şaptea zi fiind sabatul („a sabatelor”, la genitiv plural, înseamnă „a săptămânii”). Isus Cristos a înviat la sfârşitul sabatului în ziua „una a sabatelor” (Mt 28,1; Io 20,1.19) în sensul de prima zi a săptămânii ebraice. Acelaş fel ebraic de exprimare („una” în loc de „prima”), îl foloseşte şi Septuaginta numind prima zi a creaţiei „hêméra mía = ziua una” (Gen 1,5 LXX). Deci duminica, zi a învierii, corespunde din punct de vedere istoric cu prima zi a săptămânii ebraice de 7 zile şi rămâne aşa de la Paşti la rusalii când sărbătorim învierea „la trecut”, învierea începută în Domnul Isus Cristos Înviatul. Pentru creştini şi timpul bisericii care începe cu rusaliile (ziua de naştere a bisericii este ziua de rusalii), adică de la rusalii la paşti, învierea este aşteptată (Crezul: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”), învierea este la viitor, la sfârşitul timpului, iar duminica aşezată la sfîrşitul săptămânii liturgice.

Aşadar în cadrul săptămânii liturgice creştine a anului pascal locul duminicii nu este fix. Veşnicia pe care o simbolizează nu poate fi fixată în timpul nostru cronologic măsurat cu săptămâna de 7 zile. Creştinii de rit bizantin, din fericire, nu au substituit săptămâna ebraică de 7 zile cu o săptămână creştină de 8 zile, dar au schimbat poziţia duminicii în cadrul săptămânii liturgice de 7 zile punându-o la începutul săptămânii (ziua întâi) de la Paşti la rusalii (conform denumirilor numerice ale zilelor săptămânilor în care sunt divizate textele din Evanghelie, Apostol şi Penticostar) şi la sfârşitul săptămânii (ziua a şaptea) de la rusalii la paşti (conform denumirilor zilelor săptămânilor în care sunt divizate textele din Evanghelie, Apostol şi Triod). Cu puţină aritmetică constatăm şi faptul că de la Paşti la rusalii, adică în săptămâna de săptămâni pascală, duminicile nu sunt „a doua,…, a şaptea după paşti”, cum este indicat în cărţile de slujbă româneşti, ci „a doua,…, a şaptea a Paştilor”. Din cele 52 (rareori 53) duminici ale anului liturgic 4 sunt speciale (duminica Paştilor, a rusaliilor, a vameşului şi a fariseului, a fiului risipitor).

Sfânta şi marea duminică a învierii Domnului este şi ultima zi din săptămâna mare şi prima zi din săptămâna luminată (săptămâna întâi a paştilor). Unirea săptămânii mare (a patimilor) cu săptămâna luminată (a învierii), subliniază faptul că numai învierea luminează patima, că taina crucii este inseparabilă de taina învierii (misterul pascal la latini sau stavroanastasis la greci).

Duminica vameşului şi a fariseului este şi ultima zi a săptămânii 33 după rusalii (16 după înălţarea sfintei cruci) şi prima zi a săptămânii vameşului şi a fariseului (34 după rusalii), unind timpul de peste an (de după rusalii), cu timpul de pregătire pentru Paşti (al triodului).
Duminica sfintei cincizecimi (a rusaliilor) nu aparţine niciunei săptămâni, este singură (este o a opta săptămână a paştelor formată dintr-o singură zi), simbol al zilei unice şi fără de sfârşit a veşniciei. Datorită pogorârii sfântului şi de viaţă creatorului Duh peste omul chipul al lui Dumnezeu restaurat de Isus Cristos, timpul de peste an de la duminica singulară a rusaliilor la duminica singulară a fiului risipitor, timp care se măsoară în „săptămânii după rusalii”, devine simbol al timpului prezent al bisericii, un timp de înveşnicire, de har şi îndumnezeire (asemănare cu Dumnezeu), de mântuire şi recuperare a tot ce era pierdut, un timp care se va sfârşi şi va fi urmat de ziua unică a veşniciei.

Singularitatea duminicii rusaliilor şi a fiului risipitor, poziţia duminicilor paştelui şi a vameşului şi fariseului şi la sfârşitul săptămânii precedente şi la începutul săptămâni consecutive sau poziţia restului duminicilor anului liturgic când la începutul când la sfârşitul săptămânii liturgice, subliniază faptul că duminica simbolizează ziua unică (prima şi ultima) a veşniciei care va substitui zilele veacului acesta. Când stai la coadă şi eşti şi primul şi ultimul înseamnă că eşti singurul (unicul, universalul).

Aceasta fiind poziţia duminicii în cadrul săptămânii liturgice conform cărţilor de slujbă ale ritului bizantin, ne miră faptul că în calendarul liturgic ortodox român (deci bizantin) până acum în mod eronat a fost separate toate duminicile de corpul săptămânilor liturgice, încadrându-le cu două bare. Printr-o decizie a sfântului sinod al BOR din anul 2010, duminica este încadrată în săptămâna liturgică ca prima zi a săptămânii în tot timpul anului liturgic, sărăcind astfel patrimoniul simbolic al ritului bizantin. Purtătorul de cuvânt al patriarhiei române susţine că decizia sinodului nu schimbă practic nimic având doar implicaţii psihologice. Dar locul duminicii în cadrul săptămânii liturgice a fost deja hotărâtă de părinţii bisericii ţinând cont de raţiuni simbolice şi codificat în cărţile liturgice ale ritului bizantin, cărţi care sunt şi ale BOR.

Episcopii iau şi decizii „trăsnite”. Explicaţia pare a fi una singură. Preasfinţiţii episcopi ai BOR (unii „prea-mult-sfinţiţi”) nu sunt obişnuiţi cu teologia simbolică patristico-monastică, iar înainte de a lua o decizie cu caracter liturgic, nu au pus mâna pe cărţile de slujbă ale bisericii, cărţi pe care le cunosc mai bine cântăreţii din strană sau diaconii care citesc Evanghelia şi lectorii care citesc Apostolul.


(1) La Domenica icona del ”giorno ottavo” – ogdoade, Tesi di Licenza in teologia dogmatica, Pontificia Universitas Urbaniana, Roma 1993.
(2) Articolul foloseşte ca bibliografie cărţile liturgice ale bisericilor bizantine: Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie, Apostol, Penticostar (adică sfintele slujbe de la duminica paştilor până la duminica tuturor sfinţilor), Triodul (care cuprinde slujbele bisericeşti de la duminica vameşului şi a fariseului până la sfânta Înviere) şi Octoih mare (care cuprinde cântările învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele opt glasuri bisericeşti).
(3) Teologia creştină tradiţională din aula liturgică („în Biserică”) este contemplativă, adică specifică treptei a treia a urcuşului spiritual numită filozofie teologică; este o teologie vie de tip „arbore”, o teologie cu fructe (boabe), exprimată într-un limbaj simbolic. Teologia modernă ştiinţifică a ajuns o colecţie (uneori un adevărat colaj) de opinii, prin urmare „opiniologie” nu teologie, iar în forma ei sistematică (divizată, specializată), din aula academică („în Sorbona”), o teologie moartă de tip „cutie cu scobitori sau chibrituri”, o teologie de „paie”, exprimată într-o limbă de lemn.
(4) Ziua domnească sau împărătească (Apoc 1,10: kyriakê hêméra)”, adjectiv cu valoare nominală, adică ”domneasca”, duminica (în italiană: domenica, în spaniolă: domingo, în franceză: dimanche, în limba rusă ”voscresenie” = înviere), cf. B. Botte, „Les dénominations du dimanche dans la tradition chrétienne”, în Le Dimanche, Paris 1965, 14.
(5) Gregoire de Nysse, Discours catéchétique 26,9, cf. M. Gimenez, „La liturgie et le temps”, în Irénikon 53(1980) 491.
(6) Gregorii Nysseni, De tridui inter mortem et resurrectionem domini nostri Jesu Christi spatio 1,5-19, cf. M. Gimenez, „La liturgie et le temps”, ibid., p. 492.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *