Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Eroi ai iernii socialiste

Eroi ai iernii socialiste

De când mi le aduc aminte, zăpezile autohtone avut-au (o mai au şi astăzi) o conotaţie bolşevică.

Nu-mi face, evident, nici o plăcere să (re)politizez ninsoarea, după ce, cu râvnă, au făcut-o condeierii obsedantului deceniu, – între aceştia, vai, A. E. Baconsky: „Ce fulgi mărunţi zburând deasupra mea/ În roiuri mari de fluturi albi şi vii!/ – Şi-n iarna ceea tot aşa ningea/ Când Lenin a murit? – Aşa, copii.”

Pentru cei (mult) mai tineri decât mine, trebuie spus că respectiva politizare a zăpezii nu va fi fost, din partea lui Baconsky, un simplu (şi inept) exces de zel, dar o subtilă, totuşi, stratagemă, un subterfugiu ingenios: leninizat cum se cuvine, pastelul (care e un gen cu precădere apolitic şi, aşadar, greu compatibil cu jdanovismul literar-artistic) putea să-şi facă (re)intrarea, târâş-grăpiş, în poezie (sau pictură). Numai „aşa, copii”, putea să ningă, să… leniningă prin poeme; ba chiar la propriu, în natură, – copiilor asiguraţi de congruenţa iernii lor cu, legendară, „iarna ceea”, făcându-li-se tot mai cald: „Copiii ce-mi puseseră-ntrebarea/ Prindeau în palme fulgii zburători…”

Carnetul roşu propriu-zis avea să şi-l primească, însă, pastelul (şi reprezentantul acestuia, la noi, en titre, conu’ Bazil de la Mirceşti) din mâna lui Mihai Beniuc: „Ce de pastele ar mai scri/ Bătrânul bard Alecsandri,/ Văzând combine şi tractoare/ Pe înfrăţitele ogoare!”
(Aşa sau cam „aşa, copii”, – căci eu transcriu catrenul din memorie, care, pe ici, pe colo, ne mai şi joacă feste.)

Până atunci, un alt maestru al iernii şi zăpezii roşii fusese-n Franţa, camaradul Aragon, într-un vicleim kominternist, anume C’est en janvier que tout commence (adică În ianuar începe totul): „Le ciel allait désespérer/ Quand sont venus les derniers jours/ Lénine Liebknecht Luxembourg/ Trois perce-neige dans les prés.”

În paranteză fie spus: punctul final îmi aparţine, avangardistul Aragon, altminteri, neutilizându-l. Cât despre (Rosa) Luxemburg, galicizarea, în context, a numelui se datorează necesităţii unei rime, – obiect de, totuşi, lux burghez! (De menţionat, în rest, că repetarea aceleiaşi buchii iniţiale: L, e, potrivit tratatelor de stihurgie, un exerciţiu pangramatic.)

serban foartaÎntr-o traducţie (liberă, dar justă), „colindul” (care-i, totodată, o „sorcovă” de Sân-Văsâi) sună în felul următor: „Era un cer ca o dovadă/ Că vine-al lumii vechi amurg!/ Lenin Liebknecht & Luxemburg:/ Trei ghiocei într-o livadă.”

Nu numai datorită însă acestor fantazii nivale, în care chiciura şi Kitsch-ul se înfrăţesc pe totdeauna, are zăpada, pentru mine, o conotaţie bolşevică. În ipostaza-i cunoscută de noi (şi de vecinii noştri, mai sudici sau mai apuseni, ca şi, de altfel, de sovietici), nefericitul comunism, coborâtor din miazănoapte (şi nopţile lui Ilici, albe), va fi purtat dintotdeauna pecetea (sau stigmatul) iernii, a(l) încruntării cimeriene, a(l) siberienei vitregii… Astfel încât comunizarea Cubei (ca şi, pentru puţin, a Spaniei) le va fi dat unor tovarăşi naivi speranţa sau iluzia cutărui comunism atipic, meridional şi loazirist (adică „Samba si, trabajo no!”), – care, situat la sud de raiul purpuriu (iar nu la est de-acesta: East of Eden!), părea a fi, atunci, chiar Paradisul.

La figurat, ca şi la propriu (moartea lui Stalin survenind la începutul unui martie, în pragul desprimăvărării), „dezgheţ” se cheamă, îndeobşte, modica destalinizare a lagărului comunist.

„Comandamentele zăpezii”, apoi, rămâne o sintagmă prin excelenţă ceauşistă.
În rest, (f)rigidul comunism, prin definiţie frigorific, revine, sub imperiul iernii, pe timp de pace inclusiv, la ce fusese ab initio, – la „comunismul de război”.

Ducem, în fiecare an, câte-o campanie hibernală; suntem, mai vârstnici sau mai juni, cu toţii, nişte veterani ai lungului război al iernii.
CEREM să ni se decerneze, la, eventual, 30 decembrie, de către comandantul nostru (mai mult sau mai puţin suprem), înaltul titlu de, să zicem, Eroi ai Iernii Socialiste, vreun Ordin al Ninsorii Roşii sau, doar, Insigna Hibernării, – pentru ca, două zile după-n întâi ianuarievici-vîşinski, să celebrăm cum se cuvine, cu pieptul plin de decoraţii, reînceputul unui alt sezon (sau ciclu) al zăpezii, al marilor înzăpeziri, al caramboalelor rutiere, al (andro)pauzei feroviare, al fracturilor şi al facturilor sinistre, al infarctelor, al debranşărilor silite, al congelării (la servici sau domiţil).

(1994)

(foto: Wikipedia)

Latest posts by Şerban Foarţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *