Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Eu am murit de mai multe ori”

„Eu am murit de mai multe ori”

În dimineaţa de 18 mai 2011, a trecut la cele veşnice unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut literatura română. Familia mea şi cu mine l-am pierdut pe unul dintre oamenii cei mai dragi. Criticii literari vor argumenta mult mai bine decât mine valoarea literaturii scrise de Mircea Horia Simionescu. Iar familia mea va păstra pentru totdeauna amintirile întâlnirilor cu marele scriitor.

Nu pot decât să spun că rareori am întâlnit o inteligenţă mai sclipitoare, însoţită de o umanitate mai profundă. Tocmai pentru că era învăluit în afectivitate, geniul lui Mircea Horia Simionescu era unul dintre acelea care te făceau să crezi că inteligenţa poate fi molipsitoare. De la cine oare ne vom mai molipsi de azi înainte? Nu voi scrie acum mai multe, mai ales că mă gândesc cât de importante erau cuvintele pentru Mircea Horia Simionescu şi cu câtă grijă şi le alegea.

Acum câteva luni, la aniversarea scriitorului, familia mea îi trimitea câteva rânduri. Printre ele, şi acestea: „Inspiraţia şi gândurile frumoase să facă mereu conclav în biblioteca Dvs., pe rafturile căreia cărţile se gâlcevesc sau tăifăsuiesc amuzate despre norocul lor de a aparţine unui mare scriitor. Noroc cu care se mândresc şi multe clipe evadate din banalul existenţelor celor ce vă scriu acum, clipe aşezate, spre sporirea miezului lor, în preajma gândirilor şi simţirilor Dvs. Pentru că între timpul adversar şi brigand care ne macină orele şi veşnicia intangibilă, există timpul de calitate, format din acele clipe pe care ne învrednicim (sau nu) să le smulgem din exilul cotidianului şi să le încărcăm cu inteligenţă, sentimente, cultură, libertate, substanţă. Pentru toate cărţile, cuvintele şi gesturile, pentru toate gândurile care au salvat de bejenia banalului fracţiuni din vieţile noastre, vă suntem recunoscători!” La despărţirea de autorul Dicţionarului onomastic nu pot semna decât

Filip cel ieşit „de sub norul uscat şi neutru de făină”

*

Mircea Horia Simionescu: …Mi-e teamă că mă găseşti într-o stare de absolută lenevie. Altădată eram harnic. Acum, mă bucur să îmi tolănesc oasele pe pat, sub valurile de praf ale bibliotecii şi să adorm.

Filip-Lucian Iorga: Nu e, câteodată, şi lenea o virtute? Nu rodeşte şi ea?

Ba da, sigur. Uite, un reportofon ca al tău am şi eu acolo, la căpătâi, şi chiar am câteva casete pe care nu le-am transcris încă. Explorez nişte zone care să spună în continuare ceva interesant din lumea prozei şi din lume în general şi care să distingă literatura de artele concurente. Încerc să scot din zone mai puţin explorate, sau poate chiar necunoscute, ceea ce ne locuieşte. Am descoperit o regiune foarte fertilă, consistentă şi largă, cea dintre veghe şi somnul adânc, în care ai comunicare şi cu trebuinţele realităţii şi cu firul epic sau imagistic, cu filmul din adânc. Altădată mă ridicam din pat şi îmi notam o anumită chestiune. Mai dormi după aia! Mai ales când eşti tânăr şi cu energie, te apuci să lucrezi. Materialul mă incita şi mă apucam să scriu. Pe urmă, se făcea dimineaţă şi trebuia să plec la serviciu, unde lucram şi 16 ore.

Era vorba de curiozitatea de a afla ce putea să nască ideea respectivă.

Sigur, aşa a fost tot timpul. E drept, sunt din ce  în ce mai puţin surprins, pentru că m-am convins că lucrurile astea ne locuiesc. De 6 ani, de când am acest walkman foarte util, este mult mai simplu. Nu fac altceva decât să apăs pe buton şi să spun ce-mi trece prin minte. De pildă: dincolo de gardurile unui parc situat în zona Băneasa, în care n-am fost niciodată, se zăreşte Parisul. O sclipire din adâncul meu, în care, cine ştie de ce, Băneasa şi Parisul zac alături. Lucrurile astea le înregistrez şi apoi le notez, pe fiecare, în dreptul unui „bob de piper”, colecţionându-le sub titlul de „Nocturne”.

Un fel de punctaj.

Da. O dată este o imagine plastică, filmică, fotografică, alteori apar sugestii sonore, cuvinte care pur şi simplu mă obsedează. De pildă, acum este acel cuvânt compus care a dat titlul cărţii recente a lui Pintilie: bric-à-brac. Multă vreme m-a chinuit cuvântul bricolaj. Nopţi la rând mă vizita. O dată, în stare de veghe, la Pietroşiţa, vorbeam cu cineva despre ce mai meşteream prin casă şi voiam să folosesc un anumit termen. Nu găseam cu nici un chip cuvântul şi, înnebunit, am telefonat ca să întreb acasă, la Bucureşti, chiar dacă asta însemna risipă de parale. Răspunsul nu era altul decât: bricolaj. Mi-am scris mare, pe o foaie, cuvântul, convins că asta mă va ajuta să mi-l întipăresc; peste două zile foaia a dispărut şi l-am uitat din nou. Uneori, e o luptă absurdă.

Fiindcă vorbele au viaţa lor proprie şi, de multe ori, nu ni se supun.

Da, au viaţa lor. În fine, cu bricolajul m-am împăcat, dar ce mă fac, acum, cu bric-à-brac-ul?!

Şi mai neplăcut e când suntem invadaţi de lucruri pe care le detestăm. Ca atunci când avem permanent în cap o aceeaşi melodie stupidă, de care nu ne putem descotorosi, chiar dacă suntem conştienţi că nu am asculta-o niciodată de bunăvoie.

Exact! De atâtea ori nu ne dă pace câte o plictiseală de melodie, de care nu putem scăpa. Aşa e şi cu unele cuvinte, ba chiar şi cu câte o scenă de film închipuit.

De ce alegem, de cele mai multe ori, să ignorăm lucrurile acestea?

Cred că este şi o formă de apărare. Probabil că aceia care le ignoră, o fac cu folos pentru organismele lor. Noi, însă, cei care avem meseria cuvântului, suntem robii acestor obsesii. Ţinem să posedăm cuvintele, chiar pe acelea enervante. Acum port între Pietroşiţa şi Bucureşti dosarul meu cu Nocturne. Mă tot trambalez cu ele, de colo-colo, fără să folosesc, deocamdată, nimic.

Nu cumva, în drumurile dumneavoastră, nocturnele din dosar se joacă, se recompun, se transformă ?

Ai intuit bine: am credinţa ascunsă că ele lucrează singure. E o credinţă încurajatoare sau, dimpotrivă, deprimantă. E ca şi cu libertatea: nu interesează atât libertatea abstractă, ideea de libertate, care este atât de cuprinzătoare încât riscă să devină fantomatică, ci sentimentul libertăţii. Important e să ai sentimentul libertăţii. Acum îl am, dar au fost perioade, în timpul comunismului, când simţeam că plesnesc din pricina lipsei acestui sentiment. Atunci, nu puteai fi liber decât evadând într-o lume alternativă.

Vă gândiţi să strângeţi nocturnele într-un volum ?

Deocamdată, nu le văd conturându-se într-o carte. În momentul de faţă, sunt într-o situaţie destul de delicată, vizavi de… (iată un termen care nu-i plăcea lui Olăreanu, dar pe care eu l-am acceptat; ca şi OK, este uşor de manevrat, dovadă că am apelat şi acum la el). Revin: am scris Cum se face prezentând, în prima parte, căile care au dus la scrierea unei proze, de-a lungul anilor, şi am plasat respectiva bucată la sfârşitul cărţii. Încet-încet, am încercat să refac drumurile care m-au condus spre acea proză, publicată în 1982. Cartea nu a fost prea bine primită: neînţeleasă, a fost considerată ermetică, aşa că eu va trebui, deşi n-aş vrea s-o fac, să cobor ştacheta şi să scriu o carte populară. Nu-mi convine! De la fraza exigentă va trebui să ajung la nişte artificii gazetăreşti.

Nu spun, de multe ori, cărţile aparent ermetice, mai limpede ceea ce trebuie spus şi înţeles, decât cele aşa-zis populare?

Nu prea cred, pentru că ne lovim, din păcate, de o realitate destul de greu de suportat: inapetenţa aproape generalizată faţă de lectura literaturii de artă, „gratuită”.

Faţă de lectura ca plăcere superioară.

Da, acum se citeşte mai mult nevoit, la presiunea curiozităţii şi instinctului de conservare. Contează în primul rând informaţia. Revenind la ce vorbeam la început: preocuparea mea principală este să descopăr, pentru că asta mi se pare funcţia artei literare, zone mai puţin sau deloc explorate ale sufletului omenesc. Ca urmare, este şi o chestiune de cunoaştere. Dar nu cunoaşterea e singurul scop, ci obţinerea unui element „chimic” şi „fiziologic” dispărut din preocupările noastre: satisfacţia estetică. Domnule, toată lumea citeşte pentru informaţie şi formaţie; copiilor nu li se mai cultivă plăcerea estetică. Nu sunt ajutaţi deloc să înţeleagă de ce tot învaţă poveşti pe care le află, rezumate multicolor, pe sticla televizoarelor. Bieţii copii şi bieţii copii mari, cititorii, nu ştiu sau au uitat să mai caute bucuria lecturii. Asta cred că e esenţial şi cred că de acest lucru ar trebui să se ocupe şi teoreticienii: de satisfacţia lecturii care nu serveşte la nimic! Nu duce nici la ameliorarea societăţii, nici la călătoriile în spaţiu, nici la câştigarea sau pierderea unor alegeri. Asta e literatura artistică, adică literatura adevărată. Sigur, sunt şi alte specii care se îmbracă, uneori, în hlamida artei şi care nasc opere extraordinare, cum ar fi jurnalele sau memoriile unor Nicu Steinhardt, Ion Ioanid, Monica Lovinescu, Annie Bentoiu ş.a. În rest, sunt lucrări care nu au legătură cu literatura. Sigur, multe dintre acestea, precum cărţile despre Holocaust sau despre genocidul comunist, sunt utile şi ne ajută să ne lămurim pe ce lume trăim; sunt şi acestea, într-un fel, forme rafinate de manifestare a instinctului de conservare. Căutăm inconştient să asigurăm supravieţuirea speciei nobile a omului.

Dar bucuria estetică nu e şi ea o formă de conservare? Nu a trupului sau a structurilor sociale, ci a sufletului. Bucuria ne „conservă” sufletele.

Da, numai că acest tip de conservare nu se mai înscrie în limite strict cuantificabile. Este ca şi iubirea. Când te îndrăgosteşti nebuneşte, nu te gândeşti neapărat că trebuie să ai copii cu iubita. Îi cânţi cu ghitara sub balcon sau îi aduci elogii precum Apollinaire şi asta e suficient. Gratuitatea e o descoperire destul de veche, mult înainte de simbolişti şi suprarealişti.

Probabil că primul om inteligent de pe lumea asta a început să facă şi lucruri gratuite.

Sigur. Punându-şi în funcţiune mintea, omul a reuşit să nu muncească întruna şi să mai aibă timp şi pentru altceva. A mai avut aliat şi visul ăsta pe care eu îl tot sondez. De fapt, nu numai visul. Uite, dacă închidem ochii acum, vom fi serviţi, fără eforturi speciale, numai prin abstragerea de la realitate, cu nişte imagini, unele dintre ele extraordinar de hazlii. De obicei, sunt lucruri văzute cândva.

Dar recompuse într-un mod  fascinant.

Şi apare, să zicem, un tren care are, ataşată la ultimul vagon pe care îl vezi ducându-se, o coadă mare de vulpe. Imagini suprarealiste, în fond.

Mintea noastră e suprarealistă?

Spre binele sănătăţii noastre, se pare că da. Pentru că, dacă n-am evada din strânsoarea realităţilor, nu ştiu unde am ajunge. De fapt, ştiu: la casa de nebuni, dacă ar avea cine să mai fie medic acolo… Arată-mi un alt curent artistic care să fi ocupat „imperialist”, ca suprarealismul, un întreg secol, cum a fost al XX-lea. Aparent decadent, dar productiv în toate ariile creaţiei. Ce mă mai îndeamnă să scriu, pentru că altfel sunt cam demontat, este simţământul, bănuiala că sunt încă foarte multe lucruri pe care nu le-a formulat Poetul. Există încă atâtea posibilităţi, aşa cum există foarte multe zăcăminte neexplorate ale limbajului. Limbajul îl tot împrospătăm, pentru că, în fond, sentimentele, trăirile sunt vechi de când lumea. Evident că nu mai clamăm ca în Eschil, ne abţinem din decenţă, dar de plâns, plângem la fel. Noi, artiştii, împrospătăm tehnicile, construim punţi între noi şi receptor, spectator, cititor, după caz. Treaba noastră e să construim punţi adecvate unui anume timp. Îmi pare rău, dar nu se mai poate scrie ca în 1840. Sunt unii care încă o mai fac, dar devin ridiculi prin anti-temporalitatea lor, prin izolarea lor într-un timp-conservă.

Cum v-aţi caracteriza propriile scrieri?

Numesc tot ceea ce fac încercări. Dar ce altceva decât încercări sunt toate operele „definitive” ale lumii?

Şi toate lucrurile pe care le trăim sau le facem.

Aici, la lucrurile pe care le facem, vreau să explic, într-un fel, de ce trudesc şi acum la ridicarea casei de la Pietroşiţa. Am început-o imediat după 1977 când, asistând la prăvălirea unor construcţii, fiind impresionat de acea cosmică destructurare, mi-am spus că trebuie să îmi asigur un acoperiş solid meşterit numai de mâinile mele. Acum, când apare vreo fisură, cunosc cu precizie cauza. Descopăr, de exemplu, că fundaţia e, într-un anumit loc, mai puţin compactă şi ştiu îndată cine este cârpaciul… Experienţă importantă pentru ridicarea în spaţiu a unei cărţi.

Şi aşa, fiecare crăpătură, pe lângă inconvenientele de rigoare, vă aduce şi satisfacţia de a  vă şti la originea apariţiei ei.

O satisfacţie masochistă, amară.

Un entuziasm al surpării?

Căruia îi ataşez neîntârziat sentimentul extraordinar de tonic al construcţiei proiectate alături stavilă destructurării. Când ştii că acest Univers perfect se află într-o continuă dezagregare şi şlefuire, trebuie să trăieşti şi acest sentiment. De fapt – şi aici îţi spun convingerile meşterului din atelierul lui, fără să vreau să generalizez – constat că lumea, dacă o priveşti atent, este imperfectă. În aşa măsură există haosul şi debandada, că te întrebi dacă nu cumva Dumnezeu a fost şi el un căutător stângaci. Două frunze nu sunt la fel, doi solzi de peşte nu seamănă între ei. Şi ce minunat că e aşa! Excepţional de rodnică, în ce mă priveşte, îmi e teoria fractalilor, a lui Mandelbrot. Casa mea de la Pietroşiţa e întemeiată nu atât pe beton, cât pe concepţia aceasta. Eu nu am făcut ziduri netede şi drepte – aşa ceva se află în toată lumea, la fel ca „splendidele” palate cu turnuleţe parvenite şi şarpante lucitoare. Eu am tencuit aşa cum pica varul, cum se aşeza lemnăria după legile naturii, cum se scurgeau capricios nisipul, cimentul. Trăim într-o mare de neregularităţi, de imperfecţiuni, de nerealizări şi lucruri provizorii. Şi asta dă farmec vieţii.

Măreţia creaţiei este dată tocmai de diversitate, nu de perfecţiunea uniformităţii.

Aşa este. Şi de aici se vede mai bine cât de stupidă este invitaţia repetată de 50 de ani şi încă o dată reluată de unii astăzi, artiştilor: aceea de a impune standarde creaţiei. Dar în infatigabilul happening al vieţii şi al artei corespondente ei, ordinea se află doar în capul nostru. Fireşte, nu este zadarnică truda pe foaia de hârtie pentru că lumea şi arta sunt perfectibile. Lucrurile sunt nedesăvârşite dar, în fond, desăvârşite, tocmai prin participarea noastră discret selectivă şi ordonatoare la desăvârşirea lor. În anumite împrejurări, m-am surprins că nu pot distinge binele de rău. De fapt, în arta modernă încep să se confunde aşa-zisul frumos cu urâtul, aşa-zisul adevăr cu falsul. A distinge între etic şi imoral devine o problemă esenţială de cunoaştere. Eu am întrevăzut şi probat, încă de pe la 25 de ani, o închipuită teorie a erorilor. Din erori, din catastrofe, din dezagregări şi discontinuităţi e vremea să tragem mai multă sevă decât până acum. E vremea să nu le mai dispreţuim şi să nu le mai dăm deoparte. În artă, avem categoria estetică numită kitsch. Pentru că asta a devenit kitsch-ul: categorie artistică. Şi este gustat ca atare. Avem acum şi realitatea virtuală. Dacă eu aş fi un cap teoretic – dar nu sunt, şi mai bine că nu sunt – toate astea m-ar duce la alcătuirea unor dicţionare în care să se redefinească şi să se reevalueze conceptele. Cineva cu putere de sinteză şi cu capacitate analitică ar putea să definească ceea ce este productiv în artă, la ora actuală, şi ce este adaos nefolositor.

Pentru dumneavoastră, ce teme sunt importante?

Mulţi cred că, prin cărţile mele, eu particip la o competiţie. De fapt, nu fac deloc asta. Pe mine mă interesează iubirea, care încă are întâietate absolută şi, cu părere de rău trebuie să spun că şi crima, descoperirea a fel de fel de aşternuturi care o acoperă; tot instinctul de conservare îl face pe om să fie interesat cum se moare, cum poţi fi suprimat şi cum poţi suprima, pentru că se pare că în sufletele noastre binele şi răul sunt îngemănate. Nu mă interesează, de pildă, un domeniu de care se ocupă foarte mulţi colegi scriitori: puterea. M-au înnebunit scriitorii români cu tema puterii! Să mă mai lase în pace cu ea!  Sigur, nu vreau să resping în sine tema puterii. Poate să ofere lucruri interesante şi chiar geniale, dacă ne gândim numai cum a tratat Balzac tema puterii banului. Dar cred că e prea de-ajuns ce s-a scris deja pe marginea ei. Poate că ar trebui să mai scriem şi despre  altceva. E un lucru pe care e bine să-l reţinem…

Întorcându-ne la punţile pe care le aruncaţi cititorilor. Vă doriţi să îi aveţi alături?

Cred că toţi scriitorii vor să fie însoţiţi. Scrisul şi arta, în general, sunt încercări de întovărăşire, de alăturare a unor necunoscuţi la demersul, la căutarea ta. Ca să descoperi ceva, ai nevoie de o echipă. Or scriitorul este singur la masa lui de scris şi are nevoie de însoţirea cititorilor săi. Eu am mereu un însoţitor, supraveghetor simpatic şi binevoitor, care aşteaptă să-şi dea adeziunea la ceea ce fac. Şi, cum sunt şturlubatic, eu vreau să-l mai şi contrazic. De multe ori, l-am zgâlţâit pe cititor: „Nu dormi domnule, că tocmai se întâmplă ceva dramatic!”

Sigur că toţi scriitorii doresc să fie însoţiţi. Dar nu toţi oferă cititorului aceeaşi libertate, aceeaşi posibilitate de a se implica.

Implicare, ăsta e termenul! Eu umplu jumătate din sticlă şi contez întotdeauna pe faptul că cititorul va umple jumătatea cealaltă. Există mereu întrebări la care cititorul e constrâns să răspundă.

Îl obligaţi să aleagă.

Dacă scriitorul lasă să se înţeleagă că nu e un leneş, că a trudit la găsirea unor mecanisme mai sofisticate şi mai incitante prin misterul lor, atunci îl provoc şi pe cititor să nu fie leneş. Mai bine spus, îl provoc să îşi transforme lenea într-o activitate.

Să profeseze lenea.

Chiar aşa! Şi cititorul trebuie să fie un profesionist.

Şi să aibă mintea deschisă.

Gândirea are şi ea o lege: se învârteşte mult în jurul unui nucleu, care apare şi se cere explorat, exploatat şi câştigat. Dar în jur, ca o muscă zburând în preajma unei bucăţi de brânză, sunt virajele circulare, serpentinele care duc la unul dintre cele mai spornice lucruri, pentru literatură: ocolişurile. Dacă nu ar fi ocolişuri, nu ar fi literatură. La început, regretatul Costache Olăreanu spunea că trebuie să fii lapidar, să ai gânduri limpezi, să mergi la ţintă pe drumul cel mai scurt şi să nu divaghezi. După care, cu o foarte frumoasă plecăciune prietenească, făcută în scris, pentru că altfel nu aş fi putut s-o numesc decât îmbrăţişare, a revenit, întrebându-se cum ar fi Creangă, dacă ar fi lapidar şi nu ar divaga. Nu ar mai rămâne nimic din el, decât vreo două pagini seci despre un puşti cam certat cu şcoala. Toată frumuseţea stă în ocolişuri. La fel, la Sadoveanu, care chiar a cam exagerat. Omul gândeşte prin salturi, sclipiri şi intermitenţe. Este atât de fascinant! De aceea, în baia de pesimism şi de decepţie universală în care mă scald, am insulele mele foarte ferme de bucurie, de exaltare şi de romantism. Pentru că, la urma urmei, sunt un romantic. Am credinţele mele, care sunt multe, complicate şi, de multe ori, contradictorii. Despre Credinţa cu majusculă, eu nu mă pronunţ şi nu fac niciodată publice convingerile mele, pentru că prea se face caz de ea, cu vorbărie multă şi fără pioşenie.

Cum vă simţiţi în lumea literară de astăzi?

Privindu-i pe contemporanii mei, mă îngrijorez. Să mă explic: nu mă aflu în concurenţă cu nimeni şi pot gândi liber. Sunt multe orgolii. Există topuri secrete  ale scriitorilor. Îl mai auzi pe câte unul: „Eu sunt printre primii cinci, dar nu-s sigur dacă nu cumva chiar al treilea…”. Pe mine mă îngrijorează faptul că foarte mulţi nu sunt preocupaţi decât să producă zgomot. Îi interesează scrisul doar ca mijloc de parvenire. Cuvântul nu mi-e drag şi îl pronunţ cu mare greutate, dar lucrurile cam aşa stau.

Literatura ca instrument… ciocoiesc?

Da, ca instrument de omologare şi avansare pe scara şi stima ierarhice. Dar ierarhia asta chiar înseamnă ceva? De  aceea, eu neavând cu cine şi de ce să mă întrec pe terenul meu, mă găsesc izolat. Nu de puţine ori, revenind de la ţară, întâlnesc persoane care fac ochii mari şi rămân puţin încurcate, pentru că… mă ştiau mort. Nu mi-o spun direct, dar e limpede, după facies, că sunt şocaţi să mă vadă. Unul chiar mi-a zis-o în faţă, acum câţiva ani: „Uite, îţi spun sincer, am auzit că ai suferit un infarct şi credeam că nu mai eşti. Îmi părea rău şi acum mă bucur mult să te văd”. Surprinzător, dar mă simt aproape măgulit când văd pe feţele unor oameni bucuria pe care o trăiesc atunci când descoperă că n-am murit. Eu am murit de mai multe ori! Nu m-am schimbat cu totul, dar rosturile vieţii mele s-au zdruncinat de câteva ori atât de serios încât pot spune că am trecut prin morţi succesive. Viaţa e ca o frază: are verbe, substantive, adjective, articole. Şi sunt şi accente: de tonalitate, de ritm, de pronunţie. Din când în când, se schimbă accentele. Topica nu se schimbă, dar modificarea accentului poate răsturna totul. E suficient un semn încârligat la sfârşit de frază…

Publicat pentru prima dată în nr. 8 / 2004 al revistei România literară

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *