Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Exilul. În amintirea străbunilor

Exilul. În amintirea străbunilor

Atunci cînd umbra primilor călăreţi
apărea ondulîndu-se pe deal şi veneau
vremuri de bejenie
ne sculam în toiul nopţii,
stingeam focurile,
ne strîngeam lucrurile
şi, într-o linişte deplină,
o luam din loc tîrîndu-ne paşii
prin iarba umedă
sau prin zăpada ce tocmai
începea să cearnă din cer.
Şi primul lucru de care aveam grijă
erau clopotele. Două clopote mari
că puteai întoarce carul în ele
şi alte şapte ceva mai mici,
dar care scoteau un dangăt
atît de plăcut, încît ne îmbălsămau
cu sunetele  lor molcome, dulci, inimile.

 

Fie vara, fie iarna,
le aşezam în sănii
şi porneam în exod
tîrîndu-ne paşii prin pulberea
drumului albită de razele reci ale lunii
sau prin zăpada proaspăt căzută
în care ni se înfundau paşii
ca într-o pîclă moale;
aşezam clopotele în sănii
umplîndu-le cu saci de grîu, de ovăz sau de făină,
astfel încît bătaia limbii lor
să nu ne trădeze.

Ne înhămam apoi noi înşine la ele,
legînd curele şi frînghii peste grumazuri;
trăgeau la jug bărbaţii,
dar şi femeile, în urmă
veneau bătrînii şi copiii
înhămaţi la sănii mai mici
încărcate cu icoane, cu prapuri, cu cărţi sfinte
şi tot felul de odăjdii,
în urma noastră se ţineau orătăniile cu ciocurile înfundate în cîrpe;
cîrduri de raţe, de găini şi de gîşte,
apoi turma de capre şi turma de oi,
cîinii şi pisicile legate cu cîrpe la bot;
după ce treceam de un deal
unii dintre noi făceau drumul îndărăt
ca să măture urmele trecerii noastre
dinaintea iscoadelor;
nu aveam nici cai, nici boi,
nici alte animale de tracţiune,
ci doar un asin bătrîn şi orb
care ne servea drept călăuză.

… Dumnezeu ne dădea atîta putere,
încît dacă la pornire
ne înhămam cîte douăzeci, treizeci
la un clopot aburcat pe o sanie,
după primul deal şi prima vale,
simţeam în sufletul nostru
atîta credinţă şi atîta putere,
încît povara ni se părea a fi foarte uşoară:
acum sania o puteau trage
două sau trei perechi de picioare,
sau chiar un singur om,
bărbat sau femeie;
noi mergeam în urma lui
şi cîntam îmbătaţi de bucurie Osana.

Şi după zile şi nopţi întregi
de pelerinaj, cînd ajungeam
într-un loc potrivit, ferit de primejdii,
ne trăgeam mai întîi sufletul,
apoi cufundam clopotele
în apele rîului – o groază de peşti
se învîrteau în jurul limbilor lor,
copiii încercau să-i prindă cu mîna -,
în timp ce noi, deja întremaţi,
ne apucam să înălţăm, din ramuri, frunze, paie şi lut
un lăcaş nu mai înalt decît un stat de om
în care să aducem cîntări de laudă Domnului…
În jurul lui construiam din pămînt,
asemenea termitelor, locuinţe rotunde,
pe care unii îi asemănau cu nişte
muşuroaie de cîrtiţă sau de furnici,
dar pe care noi, în sufletul nostru, îi vedeam ca pe nişte
clopote de lut, menite să ne adăpostească
de furia vrăjmaşului celui văzut şi a celui nevăzut…

Înarmaţi pînă-n dinţi, prigonitorii noştri
ne smulgeau limbile
şi ne tăiau degetele de la mîna dreaptă,
le aruncau în biserici grămezi
şi le dădeau foc… Secole la rînd,
pentru credinţa noastră străbună,
am îndurat o cruntă prigoană:
ne-a prigonit însăşi Patria mamă.
Am plecat cît mai departe de fruntariile ei:
pretutindeni însă am fost
urmăriţi de blestem. La scurt timp
după ce ne aşezam într-un loc,
lărgindu-şi hotarele, Patria mamă
ne prindea din nou în mrejele ei,
şi atunci „pescuind” clopotele din rîul
sau din lacul în care le cufundasem,
porneam într-un alt, mereu un alt exil… în vecii vecilor…

Latest posts by Nichita Danilov (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *