Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Există Dumnezeu?

Există Dumnezeu?

Iată întrebarea care ne întâmpină pe coperta revistei franceze Le Point din 5 august 2010: „Există Dumnezeu?” O întrebare curajoasă în contextul unei lumi care scoate din ce în ce mai mult în afara preocupărilor filozofiei şi ştiinţei tot ceea ce priveşte problematica despre Dumnezeu. Filozofia contemporană jonglează între istoria conceptelor şi fenomenologie, dacă nu „cade” în existenţialism, în timp ce ştiinţele pozitive sunt „subjugate” de spiritul lumii de azi: sceptică faţă de speculaţiile raţionale, materialistă şi pragmatică, căutând transpunerea imediată în aplicaţii „tehnologice” care se pot materializa în profit. Ideile filozofice şi spiritualitatea… nu pot fi transpuse imediat în „tehnologie” şi nici nu devin „bunuri comercializabile”, cel puţin nu la scara dorită de societatea de consum care ne învăluie. Chiar mai mult, Dumnezeu „deranjează” o astfel de lume în care omul îi dă voie să existe, doar ascuns „acolo, undeva”, în sfera intimă a religiozităţii individuale, în timp ce aspectul comunitar, ecleziastic sau public, pare să fie desuet, aparţinând unor vremuri de mult apuse. Şi atunci, ce poate omul contemporan să afirme despre existenţa lui Dumnezeu ?

Revista Le Point ne prezintă o serie de interviuri luate unor oameni de ştiinţă, fiecare în parte cu convingeri diferite faţă de religie şi existenţa lui Dumnezeu. Primul, Trinh Xuan Thuan, astrofizician şi astronom, buddhist, vede în fizica cuantică un alt nivel al realităţii, susţinând că ştiinţa trebuie să participe la lumea ideilor în dialog cu spiritualitatea. Michel Morgane, biolog şi istoric al ştiinţelor, catolic, susţine o separare totală a demersului ştiinţific de actul de credinţă. Fizicianul Etienne Klein, agnostic, vorbind despre teoria Big Bang-ului, consideră că problematica originii şi genezei Universului ex nihilo rămâne o enigmă. Astrofizicianul Jean-Pierre Luminet, ateu, se străduieşte să infirme principiul finalităţii (după Toma de Aquino: omne agens agit propter finem), principiu care ne conduce inevitabil spre acceptarea unei instanţe superioare care să stabilească finalitatea tuturor lucrurilor. Anne Dambricourt-Malassé, cercetător la Muzeul naţional de Istorie din Paris, care a trecut de la ateism la credinţă, însă fără o „înregimentare” într-un cult religios, se arată fascinată de evoluţia hominizilor şi de apariţia spiritualităţii, artei, riturilor funerare, gesturi „umane” care leagă ştiinţa de religie şi trimite dincolo de lumea empirică. Paleoantropologul Pascal Picq, ateu, pune în discuţie sensul existenţei şi evoluţiei, în timp ce astrofizicianul Bruno Guiderdoni, convertit la islam, afirmă că ştiinţa este patrimoniul omenirii şi nu „are” nici o religie sau confesiune religioasă. Revista franceză prezintă aspecte ale dialogului Academiei Pontificale a Vaticanului cu oameni de ştiinţă precum Stephen Hawkins, dar şi reacţiile unor oameni precum Richard Dawkins, Christopher Hitchens, Piergiorgio Odifreddi sau Michel Onfray, care nu sunt doar atei, ci anticreştini şi militanţi în favoarea unei spiritualităţi fără Dumnezeu, în siajul demersurilor pozitivismului lui August Comte.

Cât de greu este astăzi pentru filozofii creştini şi teologii tuturor confesiunilor să dialogheze cu specialişti din domeniul ştiinţelor pozitive, să găsească un auditoriu critic, capabil de a lua în serios problematica despre Dumnezeu! Ştiinţele pozitive, prin demersul lor empiric, nu pot trece dincolo de bariera lumii imanente, la fel şi filozofia sau teologia nu-şi pot depăşi competenţele pentru a se pronunţa cu autoritate într-unul din domeniile ştiinţelor observaţionale. Însă, chiar dacă merg pe căi metodologice diferite, toate domeniile cunoaşterii, care alcătuiesc ştiinţa în sensul clasic de scientia, caută în mod programatic adevărul. Mai devreme sau mai târziu omul cunoaşterii pozitive întâlneşte misterul (vieţii, suferinţei, morţii), în timp ce teologul sau filozoful este obligat să se ancoreze în realitatea observabilă şi în modul de interpretare a acestei realităţi. Cunoaşterea ştiinţifică şi credinţa sunt aspecte diferite ale manifestării spiritului omului, însă ambele converg spre Adevăr. Universul şi mai ales existenţa umană nu-şi găsesc sensul într-o lume care apare în urma unei evoluţii oarbe, care apar fără nici un scop şi nu au nici o finalitate. Iată de ce, mai presus de discursul creării lumii, căutarea sensului existenţei tuturor lucrurilor, bineînţeles şi a sensului vieţii omului, conduc în cele din urmă spre o instanţă superioară, misterioasă, transcendentă şi totuşi prezentă în istoria Universului, pe care agnosticii nu o pot numi, oamenii de ştiinţă o intuiesc dincolo de bariera materiei, filozofii o numesc arhe sau principium, în timp ce teologii, pornind de la autoritatea Revelaţiei, nu se sfiesc să recunoască „interfaţa” în spatele căreia se ascunde un Dumnezeu necreat, Creatorul tuturor lucrurilor. Universul nostru, material şi spiritual deopotrivă, a fost chemat din nefiinţă în fiinţă şi are un sens numai datorită faptului că „Dumnezeu există!”

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *