Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Exorcizări (1)

Exorcizări (1)

1

Copiii sunt singurul argument, necesar şi suficient, pentru existenţa speciei. Fiinţa umană îşi justifică întreaga viaţă, plină de mizerii, suferinţe, veselii cretine şi nonsens, numai prin actul, fondator şi mistic, al copilăriei, mai precis, prin starea de copilărie (întreruptă, hăcuită, făcută zob pe parcurs, dar mereu prezentă). Până şi imbecilul cel mai tenace, asasinul cel mai înrăit se mântuiesc (naturaliter) prin întoarcerea la starea copilăriei, care nu-i paradisiacă, angelică, perfectă, impecabilă, nu-i bornă spre cer, e mai mult decât atât: e râs zglobiu, nepăsător în faţa sau, uneori, în mijlocul iadului.

Nu cunosc decât o definiţie a stării de copilărie: lipsa de ranchiună. Uitarea răului e virtute, greu de obţinut, pentru monahul burduşit de vanităţi, complexe şi ranchiune. Pentru copil însă e starea naturală. N-o simţim decât noi, cei dinafară, cei atenţi, cei alertaţi de râsul copilăresc, care nu-i decât un fel de vorbire a harului. De acolo, din acest har plin de veselie pură, lipsit de memoria mâloasă a adulţilor, care poate ierta orice într-o singură clipă, ne tragem tot restul vieţii. Nu mă refugiez în „amintirile din copilărie”, oricum trucate, machiate, sclivisite prin trecerea vremii. Nu. Ca-n Oglinda lui Tarkovski, mai mult aud copilăria, decât o revăd. O aud acum, în clipa în care scriu aceste rânduri.

Copilăria e un fond sonor distinct, o pânză de sunete autentice, pe care mai târziu nu le mai putem auzi nici în noi înşine, cu atât mai puţin în preajma noastră. Oglinda lui Tarkovski ar trebui revăzut cu ochii închişi. Banda sonoră e mult mai edificatoare decât imaginea. Imaginea concretizează, prezenţializează, fals, un mit (pierdut în timp, iremediabil pierdut). Dar sunetele sunt chiar copilăria. Şi de fiecare dată când scriu un poem aud sunetele lui urcând în mine din aerul acelei vârste când, deşi înconjurat de frică, nesiguranţă şi suferinţă, nu reţineam decât contrariul a ceea ce a devenit ulterior această vieţişoară căznită, de nimic, ajunsă cu spatele la zid.

2

Un dandy îşi impune constrângeri de prinţ şi sacrificii de ascet. Barbey îşi încorseta silueta până la sufocare. Toaletele sale Ancien Régime (haut de forme, talon rouge etc.) stârneau adesea ilaritate, dar semnalau intrusul de geniu: „Quand il apportait à Marthe Brandès ses livres spécialement reliés, beaux comme des toréadors, dédicacés avec du sang rouge et du sang bleu, il ne manquait pas d’y assortir son costume. Ainsi, pour offirir Les diaboliques, relié en noir, il s’était habillé de deuil” (Roger Kampf, Dandies).

3

E reconfortant să vezi ce amploare au căpătat, postum, personaje precum Barbey d’Aurevilly sau Léon Bloy. Paria printre contemporanii lor, detestaţi pentru pamfletele lor acide şi invectivele policrome (de altminteri, perfect justificate), boicotaţi de toată snobilimea mic, foarte mic burgheză a vremii, condamnaţi la sărăcie lucie (un copil al lui Bloy a şi murit din cauza foamei), ostracizaţi, iată-i cum revin, magnifici, după o sută şi ceva de ani. Până şi leprele democrat-atee simt un fior de admiraţie în preajma geniului lor.

Două lucruri se desprind de aici. Compromisurile nu sunt necesare, nici suficiente pentru a impune şi mai ales a menţine o operă. Tentaţia gloriolei rapide, prin compromis (ideologic, carieristic etc), deşi puternică, uneori de înţeles la firile slabe, nu biruie întotdeauna. Fiinţa umană subzistă prin compromisuri zilnice, se târăşte dinspre momentul naşterii spre cel al morţii pintr-un tunel plin de mărăcini şi excremente.

Dar există şi excepţii. Tocmai aceste, puţine, excepţii răscumpără netrebnicia noastră comună. Al doilea lucru: autori virili, incomozi, entrepreneurs de démolitions, precum Barbey şi Léon Bloy, evoluează în percepţia generaţiilor de cititori. Acum, la o sută şi ceva de ani după, textele lor nu mai au impact direct (pentru că ţintele s-au făcut oale şi ulcele), şi-au pierdut efectul demolator, devenind exerciţii de stil într-un registru aproape anistoric. Nimeni nu se mai supără din pricina lor, nimeni nu mai e vexat sau oripilat, pentru că ele nu mai vizează decât stafii; de fapt,  sunt percepute ca vizând nu persoane precise, ci categorii. Dacă s-ar întâmpla ca strănepoţii celor încondeiaţi să citească vreo pagină cu vitriol la adresa străbunicilor lor, ei nu s-ar mai simţi jigniţi, ci, probabil, s-ar amuza copios. A dispărut efectul pasional, a rămas doar efectul literar.

Un scriitor viu, autentic, nearivist iese mai devreme sau mai târziu la suprafaţă, se impune ca o evidenţă, chiar dacă n-a cedat o iotă compromisurilor cât a trăit pe pământ. Sau poate tocmai de aceea: pentru că nu a… Trebuie scris, murit şi aşteptat.

4

Mai bine „smintit”, „apucat”, „imposibil”, „asocial” decât comunisto-socialisto-democrato-intelectual. Cum ne aşternem pe lumea asta aşa vom dormi pe lumea cealaltă.

(va urma)

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *