Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Exorcizări (11)

Exorcizări (11)

76

Egoismul naşte frica; frica alimentează egoismul. E normal. Preocupat mereu de sine, ce poţi dărui celorlalţi? Binele făcut din frică nu-i decât negoţ pervers. Ajut pentru a-l îndatora pe celălalt faţă de mine. Când voi avea nevoie, pot conta pe el. Fricosul îşi construieşte baricade „caritative” pentru zile negre. În vreme ce curajul, nepăsarea faţă de ziua de mâine, uneori chiar inconştienţa garantează un spirit generos. Îndrăgostiţii fac parte din această a doua categorie. Un îndrăgostit egoist, fricos, meschin cel puţin faţă de partenerul său e de neconceput. Dispare iubirea, se instalează frica. Antonie cel Mare: iubirea alungă frica. Şi reciproca e musai valabilă.

77

Domnul a dat, Domnul a luat sau a cenzurat. Glasul cenzurii divine are discreţia tăişului de sabie toledană. Scrii din învolburarea minţii, rescrii, şlefuieşti, suprimi pe tăcute. Nimic nu vine de la sine. Orice frază rezultă din impactul harului asupra neuronilor, în stare de somn ori de trezie disponibilă. Încrâncenarea şi ambiţia alungă harul, sau îl răcesc. Exagerată sau nu, povestea scrierii poemului Kubla Khan e tulburătoare. Coleridge se afla în convalescenţă într-o fermă de la Exmoor. Continua să înghită medicamente care-i creau o stare de moleşeală amestecată cu euforia. Într-o zi a căzut într-un somn aproape cataleptic, vreme de trei ore. Când s-a trezit, avea tot poemul în cap. Îi fusese dictat vers cu vers. Pune mâna pe toc şi începe să-l aştearnă pe hârtie. La versul 54, cât numără actualul poem, un vecin bate la uşă, ca să-l întrebe de sănătate, şi-l ţine de vorbă aproape două ceasuri. Coleridge vrea să continue apoi transcrierea poemului, dar nu-şi mai aduce aminte restul. Poemul a rămas cu doar 54 de versuri. Se pare că îngeraşul năstruşnic îi dictase peste o sută. Dar, în fond, o capodoperă e mai vie incompletă. Harul a dat, vecinul a luat. Bine că n-a bătut la uşă după versul al doilea!

78

Diferenţa între modă şi uniformă. Feminitate şi militărie. O femeie în uniformă e tot atât de absurdă şi inelegantă ca un trandafir învelit în pungă de plastic. Depinde însă şi de uniformă. Evident, Greta Garbo înţolită ca un comisar sovietic frizează mai-mult-ca-ridicolul. Există însă uniforme care merg bine chiar şi pe un trup feminin. De fapt, nu uniformele merg bine, ci trupurile curg bine. Marilyn Monroe ar fi arătat superb şi în ţoale de comisar sovietic. Conţinutul creează învelişul.

79

Are dreptate Pastoureau în privinţa echipamentului arbitrilor. Abandonarea culorii negre în favoarea altora, mai vesele, mai „neserioase” subminează autoritatea. Negrul trimite, în subconştient, la ideea de autoritate. Un arbitru îmbrăcat în roz sau în portocaliu riscă nu doar să nu fie luat în serios de către jucători, dar să fie şi bătut măr după o decizie controversată. Arbitru „pus la negru” inspiră încredere, atrage respect.

80

Culoarea îmbrăcă şi ascunde. Color vine, cel mai probabil, de la cellare, „a ascunde, a acoperi”. Ar fi de ajuns să ne colorăm ori tatuăm trupurile pentru a le îmbrăca, fără atâtea cheltuieli de prisos. De ce preferăm hainele culorilor? Din simplul motiv că hainele pot fi schimbate. Culorile, odată intrate în piele, nu pot fi scoase decât cu scalpelul. Goliciunea omului alb: transparenţă plină de riscuri. Omul alb a inventat subterfugiul, viclenia, minciuna ca antidoturi la sinceritatea goliciunii. Un trup „neascuns” sub nicio culoare naturală ar fi dispărut demult între maxilarele naturii policrome.

81

Culori preferate: verdele primăvăratic, albul viscolitor, bordo (culoarea vinului gustos).

82

Campaniile goşiste centrate sistematic pe ură şi resentiment. Dacă sunt „de stânga”, resentimentul, invidia, ura devin brusc acceptabile, chiar „onorabile”. Citesc pe afişul unui „oropsit al sorţii”: On est fatigué de payer pour les riches. Ce se înţelege? Că bietul proletar francez finanţează vilele şi iahturile celor bogaţi? Cum adică le finanţează, dacă el n-are „nici după ce bea apă”? Dacă salariul lui abia îi îngăduie să supravieţuiască, vorba vine, din ce îi finanţează el pe bogaţi? Aceştia nu-s în stare să stea pe picioarele lor, din milioanele sau miliardele pe care le posedă? Au nevoie de banii proletarilor? Dar tocmai absenţa oricărei logici pare să atragă. Plus aţâţarea instinctelor primare: n-am întâlnit goşisto-comunist care să nu fie obsedat până la demenţă de ideea banului. Îi detestă pe bogaţi nu pentru avere, ci pentru că vede în cel bogat un model pe care nu-l va putea ajunge niciodată sau foarte, foarte greu, spetindu-se (şi el vrea să fie bogat, dar aşa, din senin, pică pară mălăiaţă/în contul lui nătăfleaţă). Ucizi ceea ce vrei să fii dar simţi că nu ai balamale pentru…

83

Masacre la lumina zilei; memoria, plină de sânge, a unei jumătăţi de Europă, ascunsă de ani şi ani sub preşul amneziei dreptomiste; arestări în masă; decimări; ziduri imense ridicate peste noapte, cu aroganţa celui care se ştie la adăpostul oricărei acuzaţii, prin verdict ideologic; generaţii frustrate cu bună ştiinţă; spălarea creierelor; înfometare programată; copii jupuiţi de vii. Faţă de toate acestea „Occidentul… se indignează”. Ar putea măcar să nu zică NIMIC. Indignarea, hipermediatizată, a celui nepăsător sau neputincios e tot atât de abjectă ca şi crima asasinului.

84

Erbivorii contemplativi şi animalele de pradă. Tertium non datur.

85

Ca om viu, dar şi ca scriitor-cititor, viaţa din cărţi mă interesează, nu cărţile în sine.

86

Trăim în zoo şi votăm pentru.

87

Cea mai frumoasă şi profundă parabolă despre Împărăţia cerurilor, rostită de Isus, se găseşte în Evanghelia după Marcu: „Astfel este Împărăţia lui Dumnezeu: ca un om [când] aruncă sămânţa pe pământ; şi doarme şi se trezeşte, noapte şi zi; sămânţa încolţeşte şi se ridică, el însuşi nu ştie cum. Pământul rodeşte de la sine, mai întâi un firicel, apoi un spic, apoi belşug de boabe de grâu în spic. Când rodul e gata, îndată trimite secera, pentru că s-a făcut vremea secerişului” (4,26-29). Ce face omul? Seamănă, apoi „doarme şi se trezeşte”, noapte şi zi. Atât. Aşteaptă cuminte şi răbdător încolţirea, creşterea paiului, înfiriparea spicului. Apoi culege. Nimic altceva. Totul se petrece lin, pe tăcute, firesc (adică, „după firea lucrurilor”).

Împărăţia cerurilor e deja semănată. Numai nebunii par a nu-i sesiza prezenţa şi se autoflagelează, se dau de ceasul morţii, îi chinuie şi pe alţii pentru a-i forţa venirea. Instaurarea Împărăţiei nu depinde însă de noi. Absolut deloc, zice Isus. Noi suntem dependenţi de ea, în măsura în care am aruncat sămânţa unde şi când se cuvenea. Ajunge să „dormim şi să ne trezim, noapte şi zi” pentru a-i simţi inefabila, dar evidenta prezenţă.

Omul nici măcar nu veghează. El se mulţumeşte să constate lucrarea harului. Hibridizarea, amestecarea soiurilor pentru a grăbi recolta compromite calitatea credinţei noastre. Utopiile atee sunt forme ale Împărăţiei-hibridizate (în sens agronomico-teologic). Insomniacii utopişti nu sunt în stare să aştepte putrezirea seminţei, încolţirea firului de iarbă, coacerea spicului. Ei recoltează înainte de a fi semănat. Recoltează moarte şi potop. Omul credincios aşteaptă în orizontul infinit al răbdării înfăptuirea naturală a minunii.

88

În loc de minte, un dicţionar burduşit cu neologisme; în loc de suflet, articole din Codul penal. Intelectual sub formă de pară (cum ar spune, de pildă, Smolders).

89

Strasbourg: un bărbat găsit în casă la trei ani după ce murise. Nu se poate imagina un grad mai şocant de însingurare. În muşuroiul unui ditamai oraş, un om e mort de trei ani de zile şi nimeni nu ştie. Familie? Prieteni? Colegi? Vecini? Explicaţie venită din partea primăriei: omul îşi plătea dările prin virament automat, aşadar nimeni n-a avut vreun motiv de alertă. Punct. Mi se pare una din cele mai oribile tragedii din istoria omenirii… Moartea în Gulag, în Coreea de Nord etc. devine brusc „normală” pe lângă moartea (care, de fapt, e o nonmoarte, o moarte neîmplinită) a acestui bătrân. Chiar şi descoperirea cadavrului ţine de un hazard cutremurător. Omul lăsase o fereastră întredeschisă. După trei ani, câţiva porumbei au intrat în apartament şi, probabil panicaţi, au apăsat din greşeală pe butonul aparatului de radio deschizându-l. Abia atunci vecinii, deranjaţi de zgomot, au anunţat poliţia. Quod erat demonstrandum.

90

Aproape că nu mă mai revoltă bicisnicia speciei; am ajuns în stadiul fascinării mute. În cele mai grele momente din viaţă, inşi pe care-i socoteam dintre cei mai apropiaţi au dispărut de pe radar. Pur şi simplu s-au făcut inexistenţi. Fără urmă. Luni şi luni de zile. Pilaţi din Pont spălându-şi mâinile în balta amneziei voluntare. Unii aşteaptă să pieri ori să devii ca ei pentru a te recunoaşte.

91

Impresie reconfirmată: bucureştenii, de orice extracţie, sunt un amestec, unic pe glob, între Bulă, Mitică şi Parpangel. Spre veselia naturii şi consternarea galeriei.

92

Oameni-clovni şi oameni-ciocli. Unii, mereu veseli, nepăsători, alţii, mereu încruntaţi, „gravi”. Primii bagatelizează totul; ceilalţi îngroaşă totul. Culmea ridicolului însă o ating cuplurile alcătuite din tipul Clovn şi tipul Cioclu.

93

Oare, oare, oare? Ne dezîndrăgostim cu trecerea timpului? Acum e altceva decât atunci? Sau pur şi simplu ne înstrăinăm de noi înşine? Totuşi nu există, nu poate exista o înstrăinare totală de tine însuţi. Jupuire de suflet. Jupuire de creier. Memoria aruncată la gunoi. Imposibil. Confundăm de cele mai multe ori oboseala de sine cu înstrăinarea şi dezîndrăgostirea. Exerciţiu de meditaţie: dacă am fi murit, să zicem, acum douăzeci de ani, ceea ce astăzi ne oboseşte, atunci arăta magnific. Abia în lumina de acum douăzeci de ani prezentul îşi recapătă adevărata culoare, formă, viaţă. Dacă aş fi murit acum douăzeci de ani, aş fi murit mereu îndrăgostit, dar căutându-te încă.

94

„Fiinţa umană suferă atât de mult încât a inventat râsul.” Adevărat grăit-a Zarathustra, doctor în onanism intelectual.

95

Leprosul de serviciu al Mitocaniei. Singur, părăsit de pretutindeni, detestat chiar şi de cei care n-ar avea niciun motiv. Din mimetism. Din nevoia aceea bizară a insului gregar de a detesta cu precizie. Unica raţiune a existenţei porcului e să fie mâncat. Unica raţiune a existenţei leprosului e să fie detestat. În toate epocile, pretutindeni, leprosul a fost inventat, sub diferite chipuri. Otrăvit, lapidat sau crucificat. Alungat în pustie. Leprosul reacţionant se retrage în pustie, îşi inventează singur destinul, se autolapidează. N-are nevoie de asistenţă. Leprosul ce va fi canonizat de leprele generaţiilor viitoare.

96

Îmi plac femeile care-şi recunosc direct, fără automenajări, lipsurile, greşelile, defectele. Asta le face cu adevărat frumoase. Oricum, sinceritatea şi curajul şed de minune pe chipul femeii. Ca o hâtră îmbujorare.

97

Curajul născut din frica faţă de propria frică. Curajul disperatului? Nu, curajul disperatului ţine de moment. Curajul născut din frica fricii e o stare permanentă, sau care poate fi activată oricând. E curajul insului măcinat de sine însuşi, care trăieşte pe buza prăpastiei, cu acea dezinvoltură (camuflată) a piloţilor kamikaze. Oricând gata de sacrificiu. Dar nu pentru o cauză anume, ci dintr-o cauză anume. Nu-şi poate suporta frica, frica de sine, frica de gol, de nimic. Frica incurabilă pe care-o resimte în faţa necunoscutului din ei. Frica ţinută în frâu numai de iubire. Altfel, în afara iubirii, această frică transformată în curaj nebun spulberă totul, începând cu viaţa celui care-o declanşează. Atenţie la semafor.

(va urma)

Sursa foto coperta: porah 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *