Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Exorcizări (12)

Exorcizări (12)

98

Ora lupului. Când se îngână ziua cu noaptea.
Când se îngână viaţa cu moartea.
Când se îngână îngerul cu dracul (ca-n filmele lui Buñuel).
Când se îngână omul cu neomul.
Când se îngână cerul cu pământul.
Atunci sufletul nostru iese la plimbare.
Şi-ncepe să latre.

99

Călugării veneraţi, iubiţi de toată lumea sunt fie prostuţi, fie necinstiţi (chiar un călugăr mi-a spus odată acest lucru). Popularitatea excesivă e semn de alarmă. Nu doar în cazul călugărilor, ci şi al intelectualilor, scriitorilor, politicienilor etc. Nici măcar în paradis nu există consens. Consensul e apanajul morţii. Sau al congelării prin tautologie.

100

Don Juan cucereşte mascat. Don Juan e o mască. Subterfugiu tipic feminin. Bărbatul-mască adoptând o strategie feminină. Don Juan-bărbat e un nonsens. Femeie, Penelopa? S-avem pardon.

101

… ale vanităţii valuri…

102

Căsătoria între artişti. Cupluri de „artişti celebri”. Da, celebri, dar noncupluri. Vorbesc de artişti în sensul greu al cuvântului, nu de saltimbanci, paiaţe şi actori. Poeţi, scriitori, pictori, compozitori etc. – caractere puternice, egoiste, care se macină reciproc. Sau complicitate perversă (precum Sartre-Beauvoir) sau complementaritate, însă de foarte scurtă durată. Dacă n-aş avea-o pe S. n-aş fi nimic. Nerecunoştinţa mea sfidează cerul. Dar când iubeşti (şi nu poţi iubi decât o dată, pentru totdeauna), până şi nerecunoştinţa devine iubire. Sau face parte din iubire. (Între timp, sofistul iese tiptil din tomberon şi spune poezia).

103

Obişnuinţa poate măcina iubirea. O poate şi provoca? Nu. Fără declic nu există iubire, oricât timp ai petrece lângă sau cu o persoană. Nu eşti liber, până la Dumnezeu sau până la iad, decât în tandem cu unica ta pereche. Dragostea cu altcineva decât cu persoana iubită e o formă de semimasturbare. Oricât te-ai strădui, 80% din fiinţa ta stă deoparte sau doarme. Suntem condamnaţi (şi e un mare bine!) să funcţionăm fără sau împotriva voinţei noastre. Voinţa ne alterează autenticitatea, ne trădează afectivitatea profundă.

104

Mitocănia „clasică” nu mi-e chiar antipatică. Mitocanul „clasic” e suportabil tocmai pentru că are garanţia autenticităţii. Insuportabilă e mitocănia cu papion. Mitocănia cu fumuri elitiste. Buna creştere nu ţine de elitism. Buna creştere ţine de gradul normal de civilizaţie a individului. Buna creştere nu are diplome, este sau nu este.

Am avut nefericirea să cunosc îndeaproape câţiva mitocani cu papion. De vârste diferite. Cel mai insuportabil vorbeşte perfect câteva limbi, gâlgâie la comandă calupuri întregi din Shakespeare sau din Goethe, în original. Ei şi? Mitocănia e cu atât mai gravă. Acelaşi ins vomită cele mai abjecte chestii printre citatele savante din Marele Will sau din Boethius. Nu se poate stăpâni. Natura e mai tare decât el. Există o vulgaritate-eşapament, care poate fi înţeleasă şi acceptată. Disperarea se cere evacuată într-un fel: vulgaritatea, injuria scad presiunea, scad riscul infarctului sau al nebuniei.

Am asistat de nenumărate ori la scene când prieteni sau cunoscuţi extrem de pudici, altfel, şi-au dat izmenele peste cap din cauza unor teribile încercări sau decepţii. Şi există vulgaritate sau mitocănie consubstanţială, care nu se poate justifica prin simpla circumstanţă.

România actuală e condusă de mitocani cu papion. Cohorta de mitocani din jurul lui Ceauşescu avea măcar un damf de autenticitate: când se scobea geniul Carpaţilor în nas, ştiai că o face natural. Elita actuală a uzurpat până şi fondul mitocăniei. Scobirea se face la adăpostul fundiţei de la papion.

105

De ce ideologii mint sistematic, aşa cum respiră? De frică. Orice ideologie are ca ferment frica. Iar ca drojdie, imoralitatea. Tovarăşul Gandhi spunea: „Fricosul nu poate fi moral.” Nu intrigă pe nimeni faptul că moralistul de serviciu al României actuale e un fricos notoriu? Nu intrigă pe nimeni că Laşitatea a ajuns să fie canonizată pretutindeni unde se vorbeşte despre Femeie, cu majusculă? Nicio femeie n-ar trebui să suporte manipularea unei caricaturi de subfemeie în numele femeii cu adevărat femeie.

106

Aerul stătut, murdar, obosit al tuturor bibliotecilor publice. Chiar şi al celor, foarte dichisite, din Paris, pe care, probabil, le voi frecventa până la Judecata de apoi. Însă n-aş putea rămâne să citesc ori să studiez mai mult de un ceas. Mă simt în ele ca un clochard-intelectual.

107

Un şoarece de bibliotecă nu-i altceva decât un şoarece. A ronţăi toată ziua cărţi nu-i nici mai nobil, nici mai folositor decât a ronţăi ciorapi, izmene sau boabe de porumb.

108

Sunt unele dimineţi când, uitându-mă în oglindă în timp ce mă bărbieresc, văd cu exactitate schimbarea trăsăturilor chipului. Mai precis, semnele trecerii timpului. Trăiesc aceste revelaţii o dată la cinci, la şase ani. Chipul nou se revelează cu o evidenţă dramatică într-o zi anume, pe care n-o alegem noi, o zi menită să ne anunţe că am trecut dintr-un ciclu al vieţii într-altul. Ca frunzele care cad sau înverzesc la schimbarea anotimpurilor. Cad şi înverzesc într-o anume zi.

109

Are dreptate regizorul Pavel Lunghin când spune, exasperat, că la Paris până şi ultimul cerşetor nu te poate „primi” dacă n-aţi fixat rendez-vous în prealabil.

110

Femeile se nasc fără sentimentul culpabilităţii sau acesta se estompează treptat, până când devine sentiment al infailibilităţii absolute?

111

Regulament şi absurditate. Orice regulament e făcut pentru cazuri normale. Dacă o maşină ia foc între două staţii, şoferul ţine uşile închise „pentru că aşa prevede regulamentul”?

Într-o dimineaţă era cât pe ce să pierd tenul (destinaţie importantă, nu spui unde) din pricina unui şofer francez, care timp de cinci minute, a refuzat să-mi deschidă, „pentru că e împotriva regulamentului”. De avansat autobuzul nu putea avansa, şoseaua fiind complet blocată şi neavând decât un singur sens de circulaţie; nu exista niciun pericol de accident, dar omul continua să invoce, ca un roboţel dezsufleţit, sfinţenia „regulamentului”. Până când, excedat, l-am obligat să-şi consulte „şeful” prin telefon. Nu ştiu exact ce i-a spus şeful, dar într-o secundă uşa s-a deschis parcă mai largă decât autobuzul, iar faţa insului a devenit lividă. A îngânat câteva scuze bâlbâite, după care mi-a urat „din toată inima” să nu ratez trenul.

Sigur, legea, ca şi regulamentele, există pentru a fi respectate în regim de „normalitate”, adică, de risc normal. Dar când se iveşte o situaţie cu totul excepţională atunci legea sau regulamentele nu mai contează, prioritară fiind rezolvarea situaţiei de excepţie. Orice constituţie ar trebui dublată de o Contraconstituţie, pentru a nu se ajunge la situaţia aberantă a unui sistem care funcţionează exclusiv de dragul sistemului, în detrimentul excepţiei, care este libertatea omului însuşi.

112

Regimurile politice se compromit din interior, nu din exterior. Lucrul se ştie din Antichitate. Monarhia devine tiranie, din propria sa vină, aristocraţia devine oligarhie din cauze interne. La fel, democraţia, pe care o paşte sistematic riscul de a deveni ochlocraţie. Ajunge să facem o rapidă anchetă prin parlamentele democraţiilor moderne. Să numărăm inşii imorali, canaliile, zevzecii sau analfabeţii care le compun. Nu e nicio exagerare. Chiar în sânul Parlamentului european. Ar trebui introduse cel puţin trei criterii de validare, din partea unei comisii neutre, a membrilor acestor instituţii: criteriul psihologic (psihopaţii nu au ce căuta printre cârmaci); criteriul moral (verificarea CV-urilor) şi intelectual: eliminarea oricărui ins care nu ştie să scrie şi să citească foarte bine măcar în propria sa limbă.

113

În celebrul său best seller Omul care-şi confunda soţia cu pălăria, neurologul Oliver Sacks prezintă cazul unui muzician care nu mai distingea cu precizie niciun chip şi niciun obiect din jurul său cu excepţia figurilor abstracte. Curios şi inexplicabil e faptul că anomalia dispărea de îndată ce bolnavul fredona o melodie ori cânta la pian. Nu se putea îmbrăca, nu putea mânca, nu putea face un duş, nu putea scrie un rând dacă nu cânta. Iar în clipa în care ceva sau cineva îi întrerupea melodia el reintra în ceaţă. Nu mai avea niciun reper. Era complet pierdut. Muzica, doar muzica îi crea mediul în care îşi putea regăsi echilibrul şi reacţiile normale. Dacă nu ar fi avut această pasiune devorantă, ar fi fost incurabil. Astfel, datorită muzicii, a trăit încă ani buni într-o reală autonomie şi cvasinormalitate.

114

Lumea (Kosmos) este fiu al lui Zeus; timpul (Kronos) este nepot al său. Timpul apare aşadar la a doua generaţie divină. Kosmosul vine „întâi”, deşi „întâi” nu are niciun sens atâta vreme cât nu există timp, cronologie, temporalitate. Timpul, Kronos, dă sens lumii (Kosmos), îi dă orientare, direcţie. Pentru gnostici, naşterea temporalităţii echivalează cu o cădere din pleroma. Dar fără această cădere inaugurală n-ar exista viaţă, kosmos-ul însuşi ar fi stagnat într-un soi de inconştienţă sterilă. Kosmos-ul fără timp e ca o sămânţă azvârlită aiurea de un Dumnezeu onanist. După Kronos ce urmează, la a treia generaţie? Thanatos, moartea, al treilea fiu (în greacă toate aceste substantive sunt masculine). Se revine la starea de atemporalitate, dar nu la acea atemporalitate fecundă, care-l naşte pe Kronos, ci la o atemporalitate stearpă, suficientă sieşi. După Thanatos nu mai urmează nicio generaţie. Totul se opreşte aici în registrul divin. Acum intră în scenă omul. Jucărie a destinului trinitar.

115

La un moment dat, o cititoare, într-o criză de patetism admirativ, m-a comparat cu idolul ei… Mircea Cărtărescu. În clipa aceea am ştiut că Homer s-a născut la Ploieşti, iar Socrate a băut cucuta la Medgidia.

116

Să te obişnuieşti cu aşteptarea. Oameni care toată viaţa aşteaptă; oameni care toată viaţa se lasă aşteptaţi. Nimic şi nimeni nu merită aşteptat. Să smulgi din tine imboldul însuşi al aşteptării. Trei sferturi din suferinţa umană provine din întreţinerea unor speranţe mici sau deşarte. Crucificarea ne-a mântuit deja. Învierea a spus totul. Ce mai aşteptăm, netoţi ce suntem?

117

– Qu’appelez-vous un poète?
– Quelqu’un qui écrit sans être écrivain.
(Cocteau, Orphée)

118

Poeţii sunt iubiţi de Moarte. Mai precis: poeţii sunt iubiţii Morţii. Orfeul lui Cocteau e de o frumuseţe eshatologică. Ideea Morţii îndrăgostite, şi astfel mântuite, egalează nebunia îngăduinţei origeniene (prost răstălmăcita apocatastază). Cocteau e un Origen modern, încarnare ultimă a barocului alexandrin.

119

Din aceeaşi familie cu Tarkovski, Paradjanov, Cocteau, Dreyer, inclasabilul Jodorowsky. În El Topo (un antiwestern esoteric), personajul, sedus de o târfă ambiţioasă (maya din hinduism), trebuie să se confrunte cu patru pistoleros de elită. Unul dintre ei, mexican, creşte iepuri. Îndată ce el Topo („Cârtiţa”, jucat de însuşi Jodorowsky) pătrunde în incinta ţarcului, iepurii încep să moară din senin (dovadă a impurităţii mundane a străinului, sau presentiment al morţii stăpânului?). Mexicanul face greşeala să-şi etaleze dexteritatea: el ţinteşte adversarul precis în inimă. Nicăieri altundeva. Şi nu ratează niciodată. Asta îl va pierde. El Topo îşi protejează locul inimii cu un scut inexpugnabil. Într-adevăr, adversarul ţinteşte exact în inimă, dar glonţul e respins. El Topo îl suprimă fără milă rostind sentenţios: Demasiada perfección es un error. Da, excesul de perfecţiune, ca să spunem aşa, nu e o simplă greşeală, e o imensă prostie. Prostia orgolioasă e culmea prostiei, Prostia cu majusculă. Se plăteşte cu vârf şi îndesat.

(va urma)

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *