Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Exorcizări (3)

Exorcizări (3)

 12

Multe lichele scrobite am „dezamăgit” la viaţa mea. Recidivist impardonabil. Mi s-a reproşat că n-am consecvenţă: cum, parcă aţi fost amici o vreme. Cum dară? Consecvenţa e mai presus de bunul simţ? Când amicul devine lichea, neruşinat, et fier de l’être, tu rămâi fidel amicului sau ţie însuţi? Prietenia nu-i taină mistică, precum e cununia. Prietenia se poate destrăma aşa cum s-a ţesut. Eşti consecvent în orizontul tainei (botez, cununie), desprinderea de lichelismul cu mutră de amic nu-i deloc trădare. Cu cât mai izolat, cu atât mai aproape de stratul de ozon.

13

Barbey d’Aurevilly îi scria lui Baudelaire următoarea dedicaţie pe un exemplar din Un prêtre marié, roman interzis de arhiepiscopul Parisului: „A mon ami Charles Baudelaire, ce livre écrit à la louange et pour la gloire de Notre Seigneur Jésus-Christ et proscrit des boutiques par Mgr l’Archevêque de Paris”.

Câţi episcopi, mitropoliţi, papi şi patriarhi n-ar fi proscris şi Noul Testament dac-ar fi depins numai de ei? Să nu uităm că Marcion era fiu de episcop şi preot el însuşi. Din fericire, există şi credincioşi adevăraţi în fiecare generaţie, cu frică de cuvântul lui Dumnezeu, oameni care nu ţin cont de nicio autoritate conjuncturală, precum cea politic-ecleziastică. Aceştia au păstrat frânturile Noului Testament, atâtea câte au ajuns până la noi. Aproape întotdeauna marginalii, singularii salvează lucrurile cu adevărat importante.

14

Dintr-o scrisoare a lui Flaubert către Maupassant, scurt şi la obiect: „Les honneurs déshonnorent. Le titre dégrade. La fonction abrutit.”

Dintr-o altă scrisoare, de data asta către Louise Colet: „J’ai eu aujourd’hui un grand enseignement donné par ma cuisinière. Cette fille qui a 25 ans et est française ne savait pas que Louis-Philippe n’était plus roi de France, qu’il y avait eu une république etc., tout cela ne l’intéresse pas, et je me regarde comme un homme intelligent. Mais je ne suis qu’un triple imbécile, c’est comme cette femme qu’il faut être.”

Pasajul îmi aduce aminte de relatarea lui Alex. Ştefănescu despre un pustnic de lângă Sihăstria, care-l întreba pe criticul literar, în 1990, dacă tot Gheorghiu-Dej conduce România? Habar n-avea ce se întâmplase în ultimii patruzeci de ani, „jos”, în „ţară”, în bâlciul profan şi nici nu-l rodea prea tare curiozitatea (întrebase anecdotic, din politeţe). Anistoricii trăiesc deja, cu ambele picioare, în mijlocul Împărăţiei lui Dumnezeu. Noi, ăştilalţi, parc-am fi nişte purcei care, dând tot mai agitat din membre să ieşim din noroiul istoriei, ne scufundăm şi mai adânc în el, guiţând elegiac-apocaliptic.

15

Nu cred în convertirile care despică viaţa omului în două, pretinzând că o transformă în cu totul altceva decât fusese înainte. Cred, dimpotrivă, că toţi „convertiţii” rămân identici cu ei înşişi, păstrându-şi neschimbat caracterul; atât doar, îşi orientează vechile pulsiuni şi obsesii într-o nouă direcţie.

Fără voie, am intrat la un moment dat în coliziune cu un poetastru pornograf, semidoct dar provocator, agresiv şi prost crescut. Convins mie în sută de evidenţa geniului său poeticesc. Peste noapte, s-a convertit la… ortodoxie. La „adevărata” ortodoxie: a războinicilor cu bărbi hirsute şi halebarde sub sutană. De pe acoperişul casei poporului, urlând spre toate punctele cardinale, şi-a „renegat” vechile producţii „literare”, dar nu pentru că n-ar fi fost „geniale” (oho, de asta e în continuare convins), ci fiindcă nu cadrează cu noua ideologie. Stilul, spuneam, a rămas acelaşi. Numai că vulgaritatea şi ţâfna şi-au găsit un conţinut „sacru”. Ca în piesa lui Marcel Aymé, Clérambard. Marchizul e un apucat, un grandoman care-şi terorizează familia, obligând-o să muncească din zori până la căderea nopţii ca să-i salveze lui castelul ajuns deja pe jumătate ruină. Pentru a se hrăni, omoară câini şi pisici.

Într-o seară, după ce gâtuie câinele preotului din sat, i se arată sfântul Francisc din Assisi, care îi dă să citească o autobiografie. Începând de-a doua zi Clérambard devine alt om. Nu-l mai interesează nici renumele familiei, nici salvarea patrimoniului strămoşesc, nici eterna campanie de „reparare a acoperişului”. Începe să se gândească serios cum să vândă totul şi să se mute apoi într-o simplă rulotă cu care să străbată Franţa şi să propovăduiască evanghelia. Fără să-i pese o clipă de soarta celor apropiaţi. I-a căşunat, gata. Copilul, soacra, soţia trebuie să se supună fără crâcnire acestei noi toane.

„Apucatul” a rămas neschimbat. Doar că acum altă doagă se clatină. Singurul neîmbarcat cu forţa în rulota mistică a lui Clérambard e tocmai preotul, care se întreabă, îngrijorat, ce se va alege din straniul echipaj în mai puţin de o lună?

16

Bietul Proudhon, care se străduieşte pe 280 pagini (în Pornocraţia) să polemizeze raţional cu trei gâsculiţe „emancipate”, îmbibate de rea credinţă şi de acea stupiditate agresivă tipică „sexului complexului” tăvălit prin „înalte sfere culturale”. Ar fi fost suficiente patru cuvinte, cu sensul lor strict literal: „Allez vous faire foutre.”

17

Am cunoscut două tipuri de neveste ale celebrităţilor: adulatoare şi nimicitoare (valabil şi pentru bărbaţii celebrităţilor, ele). Primele îşi venerează soţii ca pe adevărate relicve, sorbindu-le fiecare silabă, încuviinţinându-le fiecare enunţ, indiferent că e banalitate sfruntată sau tâmpenie crasă. Celelalte îi desfiinţează fără menajamente, mai ales în public.

Nu ştiu cine-a pronunţat această idioţenie: „În spatele unui om mare se ascunde întotdeauna o femeie extraordinară.” S-o creadă Parpangel cu puradeii lui. În spatele unui om mare se ascunde mai tot timpul (nu sistematic) o cutră plină de complexe şi frustrări, interesată exclusiv de confortul ei material şi psihologic, de ego-ul ei sclifosit şi obsedată de „jertfele” pe care le-a făcut ani de zile pentru „nerecunoscătorul” de bărbat’su. Ca să nu mai vorbim de „pierderea tinereţii”.

Pe scurt, în spatele fiecărui Socrate nu se ascunde nimic altceva decât o Xantippa. Ca să revin la titlul lui Proudhon, „pornocraţia” domneşte în orice familie „modernă”. Când reaua credinţă se emancipează, nu mai rămâne absolut nimic de spus, de făcut, de sperat. Fâţe care-şi uzează masculii din ură, neputinţă şi resentiment. Femeia cu mustăţi şi fovoriţi. Neapărat cu studii superioare. Inferiorul tânjeşte după studii… superioare.

17bis

Câtă dreptate are sfântul Pavel: iubirea, numai iubirea le poate îndura pe toate. Iubesc, deci îndur; îndur, deci iubesc.

(va urma)

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *