Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Exorcizări (4)

Exorcizări (4)

18

Contradicţie, pe cât de evidentă, pe atât de ocultată, între filozofia „emancipării” femeii şi filozofia mariajului (mariajul are o filozofie; cununia nu, pentru că e sacrament). Dacă femeia are drepturi de la 12 ani, de ce i se interzice căsătoria până la 18? Fixarea vârstei majoratului la 18 ani e flagrantă încălcare a „drepturilor” femeii, nu?

„Etica” prezervativului îngăduie femeii (şi nu doar ei) să facă amor începând cu vârsta de 12 ani,  dar nu să se şi mărite legal (după legea secular-atee, fireşte). Pe de o parte, se recunoaşte maturitatea fiziologică şi psihologică (la ce bun părinţii, dacă puişorii au drepturile asigurate de stat?); pe de altă parte, nu i se recunoaşte dreptul de a beneficia de această „maturitate”.

La fel, dacă nimeni nu se mai revoltă în faţa devergondajului minorilor (vorbesc de cel sexual), de ce există legi care-i pedepsesc pe adulţii „corupători de minori”? Cum poţi să corupi un minor care-i socotit de lege major? Legea pedepseşte sexul între adulţi şi „minori”; dar există vreo lege care pedepseşte sexul între minori? (Mai bine de jumătate dintre minorii Franţei fac sex între ei). Pe ce se bazează această discriminare? Minorul nu poate corupe alt minor? Sexul doar între minori e socotit joacă de-a baba oarba, în vreme ce sexul între un minor şi o majoră sau un major şi o minoră e infracţiune.

Care sunt principiile (raţionale, etice, logice) ale acestei discriminări? Cum funcţionează o societate „modernă”? Mai există vreun principiu fondator, originar? De ordin moral sau religios? Nu lansez critici; enunţ nedumeriri.

19

Când începi să îmbătrâneşti ori să te plafonezi? Când timpul începe să te plictisească. Când vrei ca ziua să se termine mai repede, să o bifezi în calendar şi să treci mai departe. Umpli ziua ca să fie umplută, nu din curiozitatea de a-i descoperi ineditul, surprizele, nu din bucuria de a trăi, ci din reflexul repetiţiei. Mecanism, inerţie, conformism. Nu inactivism, nu amorţeală sau delăsare. Nu. Mai rău. Ceea ce faci simţi că nu te priveşte. Bătrâneţea e numai o formă ceva mai „înţeleaptă” de alienare.

20

Până pe la cincizeci de ani tac, tac, tac. După cincizeci de ani vorbesc, vorbesc, vorbesc. Ascultăceii ajunşi vorbăcei.

21

Evit să fac cunoştinţă cu femeile care-mi plac. Singurul domeniu în care ni se impune să fim idealişti. Femeia: eternul „ar putea fi şi nu e”. Tot în copilărie trebuie să urc, ca să redescopăr „eternul feminin” în carne şi oase. „Prin urmare, va gânguri ea, vina vă aparţine integral. Dacă vă plac femeile nu trebuie să vă maturizaţi”. Parol.

22

Timpul mort. Timpul care-ţi scapă insesizabil printre degete. Cât de profundă e acea povestire a lui Marcel Aymé, numită chiar „Timp mort”, în care personajul nu trăieşte decât o zi din două. Exact la miezul nopţii dispare (fizic şi psihic) în neant, reîntorcându-se în lumea vie, concretă după douăzeci şi patru de ore. În absenţa lui, timpul continuă să curgă.

Când revine din neant, ce face? Se repede la chioşcul de ziare pentru a vedea ce s-a petrecut important pe planetă în ultimele douăzeci şi patru de ore. Încearcă să recupereze, să învie, chiar şi livresc, timpul mort. De fapt, un timp irecuperabil. Somnul e timp mort. Netimp. Moartea e cenuşă de timp. Ar trebui să murim măcar de două-trei ori într-o viaţă ca să ne dăm seama cât valorează fiecare secundă. La urma urmei, doar nimicul contează.

23

Cărţile, „tăcute săbii”, vorba lui Vintilă Horia.

24

Fiecare poem din Alcoolurile lui Apollinaire e o capodoperă. Un volum de poezie (cine scrie/ştie) poate fi compromis de o singură literă. Un vers prost, stângaci sau lipit cu de-a sila e o profanare, de la două versuri proaste în sus dăm foc la Muze. Poezia sacralizează detaliul. Dacă un sunet scârţâie, totul scârţâie, totul sună fals.

Alcoolurile lui Apollinaire reprezintă cartea azimut. Fiecare ciob e un vas minoic. De aceea nu mă despart de ea. Aşa cum nu mă pot despărţi de insomnii, de chinurile dragostei, de cămaşa de in bucovineană sau de pantofii ultracomozi din piele întoarsă. Toate sunt parte din mine însumi. Probabil, îi voi fi dictat, în altă viaţă, pe altă lume, Alcoolurile lui Apollinaire.

25

De treizeci şi cinci de ani (iacătă, am deja patruzeci şi doi), şlefuiesc cuvintele pe care le voi rosti în clipa morţii: „Gata, s-a terminat coşmarul.” După aceea, voi dormi buştean pentru prima dată. Viaţa ca somnifer cu efect întârziat, dar sigur.

25bis

Testul culorilor (Freud). La capătul unui culoar sunt cinci uşi, colorate în alb, negru, galben, verde şi roşu. Pe care o alegem? Fiecare culoare simbolizează o pulsiune sau o tendinţă psihică. „Verde, am spus imediat, verde, que te quiero verde”, deşi Mondrian avea oroare.

Conform interpretării lui Freud (pe ce se bazează?), verdele e culoarea prieteniei. Nu-i fals, în ce mă priveşte, numai că de vreo şapte ani de zile am făcut alergie la „prieteni” (nu la prietenie). Amicii mei foşti, majoritatea, preferă alte culori decât verdele. Alb, căsătoria; galben, parálele; roşu, amorul neserios; negru, moartea sau autoritatea (politichia? Nu, politichia trebuie să fie o pulsiune „incoloră” sau „pestriţă”).

Curios că Freud n-a colorat nicio „uşă” în albastru, care-i culoarea preferată a terienilor. Nu cumva albastru e raţionalul, conştientul, fără nicio relevanţă pentru sub?

(va urma)

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *