Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Exorcizări (5)

Exorcizări (5)

26

Politicul: cel mai vast (şi profitabil) teritoriu de exersare şi exploatare a prostiei. Există vreo decizie politică acceptabilă pentru toată lumea? Fireşte că nu. Politica „lucrează” cu masele, cu mulţimea (ochlos), colectivitate amorfă. Or în mulţimea respectivă se va găsi tot timpul măcar un ins nemulţumit de hotărârea luată de cârmaci.

Poporul e „Ghiţă contra” oricum ai lua-o. Din alt unghi de vedere: mă uit la amicii mei din prima juneţe, ajunşi „oameni politici”. Nu numai că s-au prostit văzând cu ochii în câţiva ani (ori şi-au revelat prostia camuflată până atunci), dar sunt şi mândri de lucrul ăsta. Ceea ce, văzut din exterior, nu-i decât bâlci jenant, lor li se pare lac străveziu (sau capodoperă de „realism”). Democraţia ochlocratică modernă îşi alege „elita” în bună măsură printre neîmpliniţi, printre rataţi sau printre inşi lipsiţi de o vocaţie anume.

În Vechile Regimuri, puterea se exercita natural, de către oameni născuţi, crescuţi, educaţi pentru aşa ceva. Că nu totul era roz, nimeni nu neagă. Dar cel puţin se ştia ce e roz şi ce e căcăniu. Acum, sfera politică nu-i decât căcănie, întrucât a fost invadată de amatori, de inşi incapabili să-şi definească o vocaţie sau o meserie precisă şi care mustesc de ambiţia unei revanşe. Pe asemenea specimene se ţin majoritatea regimurilor democratice moderne. Mai devreme sau mai târziu, acest conglomerat de ambiţie, frustrare şi amatorism va exploda la nivel planetar (întrucât modelul-antimodel a ajuns, vai, planetar). Vom invoca plângând numele unor Nero, Caligula sau Heliogabal.

27

Ce eforturi colosale depun oamenii ca să pară deştepţi, buni, minunaţi. Dacă această energie teatrală ar fi consumată spre interior, atunci ei chiar ar deveni un pic deştepţi, buni, minunaţi. În ce mă priveşte, lucrurile stau pe dos. Eu mă străduiesc din răsputeri, de dimineaţa până seara, să mă fac „rău, nesuferit, detestabil”. Reuşesc până la urmă, dar numai faţă de cei pe care-i iubesc şi cu eforturi supranaturale.

Dacă aş înceta să-mi regizez măcar provizoriu antipatia, aş deveni… perfecţiunea însăşi: idol, piesă de muzeu, chiar moralist (maximus non minimus). Masca nesuferită mă protejează nu de ceilalţi, ci de mine însumi. Există o formă extrem de perversă de autoidolatrie: resemnarea în privinţa propriului tău chip sau destin. Resemnarea ca formă de împlinire. Mai rău nu se poate.

27bis

Când ajungi să fii convins că viaţa are un sens, un sens unic (exact ca-n circulaţie), eşti terminat. Principiul autostrăzii contrazice principiul vital (în sensul lui Ortega y Gasset). Filozofia însăşi a lui Ortega y Gasset e absurdă, din start, întrucât filozofarea, onanism estetico-abstract, se opune principiului vital. Incoerentul Unamuno e mai fidel muzei sofianice, tocmai datorită incoerenţei, a politropiei sale. Aşadar, când „ai găsit” sensul vieţii te poţi socoti izbăvit de toate şi în primul rând de rostul de a mai trăi. Tragi linie şi-ţi comanzi necrologul.

28

Teologic vorbind, oamenii se împart în două categorii: cei care se luptă cu demonii (marea lor majoritate) şi cei care se luptă cu îngerii (o minoritate).

Primii ar putea fi identificaţi, în bună măsură, cu darwiniştii. Îşi socotesc natura un blestem (patimi, logismoi, „gânduri negre” sau „necurate”, iraţionalitate etc.) şi-şi petrec bună parte din existenţă încercând să se dezanimalizeze. Devii om în măsura în care birui, domoleşti, domesticeşti animalul din tine, zic ei.

Confruntarea celorlalţi însă e mult mai grea şi mai periculoasă, dat fiind că adversarul se situează în registrul superior, al „mai binelui”. Îngerul este „mai binele” omului sau din om. Dar acest „mai bine” reprezintă adesea o falsă momeală, devenind un „mai rău” cu masca întoarsă. Lupta cu îngerul e o luptă cu sinele exacerbat până la uitarea de sine, adică până la uitarea morţii ca rău deopotrivă universal şi individual.

De ce lupta cu îngerul e mai grea decât lupta cu demonul (şi acesta tot înger, la obârşii, dar căzut, slăbit, calicit)? Pentru că îngerul, nesedus de ispită, precum fratele său demon, nu cunoaşte nici starea de păcat, nici stare de slăbiciune a firii. Păcătosul pierde în virtute, dar câştigă în îngăduinţă. Îngerul, dimpotrivă, e purist şi intransigent. Omul şi demonul au un lucru în comun: păcatul. Doar atitudinea lor diferă. Demonul trăieşte în virtutea păcatului; omul, împotriva lui (sau în pofida lui; e obligat „să se bucure de viaţă” cu boala într-însul). Prin păcat, omul şi demonul se înfrăţesc. Prin lipsa de păcat (şi a conştiinţei păcatului), îngerul este opozantul, inamicul, duşmanul prin excelenţă al omului („mai binele” duşmanul „binelui”).

Demonul e un simplu adversar. Îngerul, datorită ignoranţei păcatului şi a intransigenţei care se naşte din această ignoranţă, e un duşman. Un duşman pe care omul nu-l poate birui niciodată şi sub nicio formă. Lupta cu îngerul este, în realitate, lupta omului cu Dumnezeu. Sfruntare curată. Nabucodonosorianism. Dar, aici e punctul cheie: numai luptându-te cu îngerul înveţi cum să lupţi. Niciun monah autentic, niciun înduhovnicit n-a putut să-şi învingă demonii luptându-se cu demonii, ci luptându-se cu îngerii. Aceştia i-au revelat toate chichiţele, toate stratagemele „trântei” spirituale.

Cine vrea să lupte cu demonul fără să fi absolvit în prealabil şcoala luptei cu îngerul va fi făcut K.O. din prima rundă. Demonul însuşi, să nu uităm, a absolvit această şcoală, iar „amintirile din copilărie” nu se uită prea uşor. Teologii şi prozatorii etc. se luptă mereu cu demonii; poeţii, muzicienii (cam atât) se luptă cu alteţele lor, îngerii.

28bis

Neurologii au demonstrat recent că decrepitudinea începe să se instaleze, şi la bărbat, şi la femeie, în jurul vârstei de 44-45 de ani. Cum rămâne atunci cu faimoasa înţelepciune, ideal suprem, virtute inegalabilă, care-i apanaj al bătrâneţii? Să nu fie înţelepciunea decât senilitate în travesti, zero dichisit cu lauri? O şosea plină de hârtoape nu valorează nimic în comparaţie cu o simplă cărare pietruită. Un prost ajuns la o sută de ani devine brusc înţelept doar în virtutea vârstei? Fireşte că nu.

Cunosc zeci de septuagenari neieşiţi din infantilism (dar care, fireşte, se consideră stâlpi ai Înţelepciunii). Înţelepciunea depinde strict de gradul de inteligenţă, omenie şi curaj al insului. Nu de vârstă. Înţelepciunea poate fi şi zănatică, se poate manifesta şi la 6, şi la 14, şi la 20 de ani.

Dar fiecare vârstă are felul ei de înţelepciune. Copilului, tânărului îi şade bine cu o înţelepciune vioaie, activă, jucăuşă. Bătrânului, cu una aşezată. Se uită că Pitagora nu le propunea „cursuri de filozofie” (în sens practic, spiritual) tuturor celor care veneau să-l caute. Nu, el îi selecta pe cei deştepţi, integri, curajoşi, consecvenţi, de nădejde. Altfel, era de ajuns să adune boşorogii de pe coasta Asiei Mici sau din Sicilia.

29

Ce tristeţe, totuşi: îngerii nu au copilărie.

(va urma)

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *