Exorcizări (6)
30
Idealul oricărui bărbat: monahismul poligam.
31
Aşa cum există oameni apropiaţi de treapta animalităţii, tot aşa există animale apropiate de treapta umanităţii. Mă uit la câinii din Franţa, Germania sau Anglia, spre deosebire de potăile turmentate şi agresive din România. Nici prin cap nu ţi-ar trece să urli după ei „marş” ori să-i loveşti. Chiar şi atunci când te deranjează, parcă-ţi vine să li te adresezi tandru-politicos: „Dégagez, messieurs!”
32
De cele mai multe ori calităţile negative îi adună pe oameni. Lichelele se miros între ele, se simt de la o poştă şi se coalizează. Fricoşii, „diplomaţii”, găinarii, derbedeii, la fel. Cele mai trainice tovărăşii se leagă în puşcării, cum bine se ştie. Binele izolează, pentru că, probabil, ţine de latura noastră discretă, profundă, ascunsă. Răul adună gregar fiindcă e nesigur pe sine. Frica de sine, lipsa încrederii în sine, ca reflex al bunătăţii divine, stârnesc haitele de drăcuşori, care devin treptat lupi nesăţioşi.
E poate şi nevoia de a fi consolat de propriile defecte prin comparaţie sau prin solidaritate cu defectele altora. Răul e altă faţă a suferinţei, la urma urmei. Răul e suferinţa activă, reacţionantă.
Sunt uimit şi îngrozit de fiecare dată când îmi văd pronosticurile concretizate. Cine a primit darul cunoaşterii oamenilor e cel mai trist om din lume. E un dar la care aş renunţa fără absolut niciun regret, dacă ar fi posibil. Coaliţiile răului se înfiripă şi se destramă pretutindeni în jur, cu viteza cu care se înfiripă şi se destramă norii de pe cer.
Dar important e să înţelegem că norii există nu pentru a aşterne întunericul peste lume, ci pentru a-i da ploaie şi a o proteja de arşiţa soarelui.
33
Atenţie, prea multă suferinţă îngraşă.
34
Liniştea de la sfârşit de an. O linişte cu totul specială. Timpul însuşi nu mai are viaţă, nu mai are consistenţă. Aştepţi noul început. Sfârşitul e zero. Zero timp, zero speranţă, zero poftă de a întreprinde ceva. Sabat natural. Aşteptarea umple totul cu liniştea ei de ceară. Niciun gând „constructiv”. Pauză de trecut, dezinteres faţă de ceea ce va să vină. Paranteză albă. Totul e prisos şi de prisos. Ultimele zile din an, carnavalul tăcerii.
35
În filmul bine ştiut, Andrei Rubliov nu poate picta scena Judecăţii de apoi. Ucenicii, prietenii îl părăsesc. Teofan Grecul nu înţelege o iotă din ce-i spune mai tânărul monah şi iconar.
Scena capitală e Calvarul inserat ca film în film. Isus se autorăstigneşte. Ceilalţi, prietenii, rudele, se uită la El nedumeriţi, întrebându-se parcă: „Ce vrea omul ăsta? Ne-a zăpăcit cu vorbele şi minunile Lui şi acum se urcă singur pe cruce. Un nebun. Dacă tot a venit pe pământ şi se pretinde Dumnezeu, de ce ne părăseşte, de ce ne lasă de izbelişte?”
Cam asta îi „explică” şi Rubliov lui Teofan în dialogul din pădure: că Isus se face vinovat faţă de oameni pentru graba cu care i-a părăsit după ce i-a „momit”. Cam asta gândea şi aiuritul de Tarkovski, a cărui cultură teologică mirosea de la o poştă a new age-ism primar. Ar ajunge ca fanii pravoslavnici să-i citească Jurnalul, unde-şi povesteşte experienţele yoga şi „meditaţiile transcendentale”, din Italia mai ales, dar nu numai (nevasta lui Michelangelo Antonioni făcea parte din echipă).
Revin la teoria ciudată din Rubliov: „Isus nu avea dreptul să plece de pe pământ atât de repede, n-avea dreptul să-şi părăsească ucenicii şi să Se urce la Tatăl cu viteza luminii. Unde-i bunătatea dumnezeiască? Omul degeaba a sperat, a fost înşelat încă o dată. Isus nu-i Judecătorul care înspăimântă, ci Mirele care îmbrăţişează toate creaturile, fără discernământ.” Oho, bine că s-a oprit aici. Genial film, dar bine era dacă era şi mut (sau doar folclorico-păgân).
36
De data aceasta, Kieslowski, scenă din finalul Dublei vieţi a Veronicăi. După ce se întâlnesc, în camera semisordidă şi semiobscură din hotel (undeva pe lângă Saint-Lazare, dacă-mi aduc bine aminte), el o roagă să-i spună totul despre ea. Idee filmică de nota 10, dar şi perfectă cunoaştere a „materiei umane”: tânăra îşi ia poşteta şi-i răstoarnă conţinutul pe pat. „Iacătă, drăguţă, asta sunt eu, din cap până-n picioare.”
Numai pentru scena asta Kieslowski merita un Oscar. De fapt, aşa cum mărturisea, toată viaţa l-au interesat: 1) fiinţa umană (nu arta pentru artă); 2) în materie de film, documentarul; toate filmele sale „artistice” sunt, în realitate, documentare „de ficţiune”.
37
Altă scenă, din The lady from Shanghai, cu Orson Welles şi inegalabila Rita Hayworth.
Chiar la început, ea se plimbă „galeşă” cu trăsurica prin parc. El o vede, i se taie respiraţia şi, dintr-un reflex stârnit de bucuria revelaţiei, îi oferă o ţigară. Ea se arată uşor surprinsă, dar şi flatată. Îi răspunde că nu fumează. El însă rămâne stană de piatră, cu pachetul întins, radiind de fericire. Ca să nu-l dezmăgească, ea scoate cu delicateţe o ţigară din pachet, o înveleşte într-un şerveţel şi o pune în poşetă. Restul filmului nici nu mai contează.
În replică, scena complet trăsnită din New York, New York al lui Martin Scorsese, în care De Niro, în pijama, citeşte poemul de dragoste pe care i-l compusese Liza Minnelli (personajul interpretat de ea, fireşte). Fără să-i spună ce are în minte o înhaţă voiniceşte, îi aruncă un palton peste bluza de pijama, o scoate afară din casă, o înghesuie într-un taxi (e noaptea, târziu) şi, ajungând la uşa judecătorului din oraş, o cere în căsătorie.
Una din scenele antologice ale lui De Niro. Din păcate nu poate fi povestită fără să-şi piardă unicitatea; trebuie văzută.
38
Mi-aş dori să scriu la un moment dat un volum despre terapia prin film. Cât de mult au contat de câteva ori, în viaţa mea, filmele (doze intensive, dar controlate) şi cât le datorez unor Vittorio De Sica, Dino Risi, Bergman, Buñuel, Dreyer, Kieslowski, Rohmer, Paradjanov, Friz Lang, Cocteau, Tarkovski, Woody Allen etc. etc. (dar şi unor actori precum Toto, De Sica, Sordi, Monica Vitti, Gary Cooper, Rita Hayworth, luminoasa Doris Day, Anthony Perkins, preferatul, sau Nicolas Cage (ar trebui să-i citez şi pe toţi actorii lui Bergman))…
Le datorez nu la nivel cultural sau estetic, ci terapeutic, uman. Filme precum Il cinema Paradiso, Ordet, Călăuza, Zabriskie Point, Orfeu, Il postino, Barry Lindon, Calea lactee, Umberto D. m-au scos de nenumărate ori din ghearele depresiei.
Un film e mult mai direct şi mai eficient decât o carte. Împreună cu un psiholog credincios şi cu un preot adevărat, aş deschide imediat un institut de terapie prin cinema.
(va urma)
Cristian Bădiliţă
Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)
- Evanghelia după Luca - September 22, 2014
- Evanghelia după Luca - November 22, 2012
- Exorcizări (12) - April 16, 2012
