Fenomenul samizdat românesc. De ce acum?

După mai bine de douăzeci de ani de când resorturile şi motivaţia din care s-a născut au devenit caduce, iar libertatea de expresie, literă de lege, poate părea oarecum tardiv, anacronic şi neserios să vorbeşti despre literatura samizdat din România. Mult timp, rezervele personale în faţa unui asemenea demers au avut în vedere mulţimea de cârcotaşi şi detractori gata să-şi dea coate, zâmbindu-şi în barbă, după ce vor fi taxat încercarea de a lumina fenomenul din perspectiva istoriei literare drept clasicul exemplu al vitejilor care se arată după război. Pentru că vreme de douăzeci şi doi de ani ne-am înjurat copios, ne-am bălăcărit şi ne-am aruncat unii altora invective şi noroi, inclusiv pe file de carte, cu sentimentul impunităţii depline, foarte mulţi încă mai cred că libertatea este acea stare de graţie naturală ce se cuvine fiinţei de la sine, fără efort, fără sacrificii şi riscuri. Tot atât de mulţi mai cred că libertatea este intangibilă şi ireversibilă şi că nu poate fi „jucăria” pe care cineva, dintr-un capriciu ori toană, să o poată lua înapoi. Nimic mai fals! Adesea, pe cât de greu se câştigă, uneori chiar cu preţul vărsării de sânge, pe atât de uşor se pierde din „nebăgare de seamă”, din indiferenţă, din neimplicare ori prin complicitate. Rămâne sugestiv şi pilduitor exemplul lui Aristotel în care Solon condiţiona calitatea de cetăţean, implicit libertatea sa, de nivelul de interes şi participare a acestuia la democraţia ateniană. Chiar dacă astfel condiţionată libertatea ar deveni limitativă, neasumarea ei ar pune-o şi mai rău în pericol.

Unul dintre motivele pentru care am consimţit să vorbesc, atât cât îmi permite experienţa personală, despre fenomenul samizdat românesc este acela că semnele rele  venite dinspre democraţia societăţii româneşti, când „originală”, când marcată de reflexe şi tentaţii totalitare, precum astăzi, ar putea face ca termenul şi însuşi fenomenul samizdat să supravieţuiască  contextului istoric, conservându-i semnificaţiile şi făcându-l actual. De aceea, unui cititor avizat, onest şi atent este posibil ca multe dintre creaţiile de atunci să-i pară, ba chiar să-i întărească impresia de déjà vu, ca şi cum ar fi fost scrise ieri, alaltăieri ori numai cu un an-doi în urmă.

De ce acum această referire fie şi sumară la fenomenul samizdat românesc? Nu demult, o personalitate a vieţii noastre literare, formator de opinie şi făuritor de revistă, intelectual „subţire”, dar şi politician de ocazie fără „culoare” distinctă, posesor de principii exercitate în trei administraţii post-decembriste, spune într-un interviu că dacă a existat cumva vreun samizdat în România acela n-a fost decât samizdatul mâncării! O nedreptate, o răutate aruncată din mers, ai spune. Numai că lejeritatea afirmaţiei şi grobianismul neaşteptat al exprimării, menite să ducă subiectul definitiv în derizoriu, intrigă. Să nu fi ştiut domnia sa de existenţa unei literaturi de sertar în care alegoria politică şi stilul esopic au fost tot atâtea mijloace de a pune la index sistemul concentraţionar românesc? Să nu fi auzit domnia sa de Gulliver în Ţara Minciunilor (Ion Eremia), de Jurnalul fericirii (N. Steinhardt), de Adio Europa (I. D. Sârbu), de Cartea milionarului (Ştefan Bănulescu) ori de Biserica Neagră (A. E. Baconski), cărţi puse în circulaţie fie în străinătate, fie în ţară în anii din urmă? Greu de crezut că nu! Astfel încât duritatea ca de ghilotină şi fără pic de nuanţă a afirmaţiei sale o putem considera o ranchiună târzie şi gratuită a cuiva care, aflat temporar în recluziune forţată şi primind vizita unui mare artist, nu lasă ca dovada a dizidenţei sale decât descătuşarea corzilor vocale în cântec. Punct.

Neîndoielnic că, pe lângă literatura de sertar, neştiută la vreme, a existat în România ultimelor decenii ale Epocii de aur şi o literatură samizdat în înţelesul propriu al cuvântului. De la dizidenţa şi creaţiile samizdat aflate sub lumina reflectoarelor şi a protecţiei media şi diplomatice (reviste străine, agenţii de presă, ambasadori etc.) până la samizdatul cel mai tainic, cel mai expus represiunii, realizat cu mijloace artizanale şi în condiţii de perfectă clandestinitate. Autorii şi-au asumat cu bună ştiinţă şi riscurile şi condiţia anonimatului beneficiind de generozitatea şi curajul unor suflete mari care au făcut posibil ca unele dintre creaţiile purtând marca samizdat să ajungă dincolo de Cortina de Fier.

Sigur că amploarea şi vizibilitatea fenomenului samizdat românesc sunt puţin comparabile cu cele ale samizdatului rusesc, polonez ori ceh, aşa cum însăşi societatea românească, în ansamblul ei, la nivelul percepţiei şi manifestării maselor, s-a urnit greu, firav, cu opinteli ori cel mai adesea împinsă de la spate de urgenţa „ultimului tren” şi a timpului care nu mai avea răbdare. Bunăoară, este semnificativ faptul că în vreme ce în Cehoslovacia un disident şi un literat de statura lui V. Havel, semnatar şi promotor al mişcării de rezistenţă Carta 77, a ajuns preşedinte de republică, în România aceleiaşi perioade s-a cocoţat în dregătoria funcţiei un notoriu activist p.c.r., iar astăzi un fost „barcagiu” în ape tulburi, numit în funcţii securisto-administrative cu binecuvântarea Cabinetului 2 ceauşist, ne întunecă orizontul speranţei cu micimea şi primitivismul staturii sale politice şi intelectuale. La fel de adevărat este şi că literatura samizdat românească cu o audienţă redusă ori mult limitată de vitregia constrângerilor de comunicare a influenţat în foarte mică măsură sau deloc cursul evenimentelor din decembrie 1989. Constatarea este cu atât mai evidentă cu cât astăzi, din perspectivă istorică, ştim mult mai bine ceea ce altădată intuiam doar: anume că acele „cărţi” ale schimbării s-au scris în altă parte, cu alte mijloace şi argumente dacă nu cumva chiar cu alte „caractere”. Faptul nu este câtuşi de puţin motiv de minimalizare ori, şi mai rău, de negare a fenomenului samizdat românesc. Fie că vrea, fie că nu vrea cineva să-l recunoască  şi să-l bage în seamă, el a existat. E consemnat de „Asociaţia Internaţională de cercetare a samizdatului” ori supravieţuieşte prin dovezile încă puţine şi incomplete aflate în Biblioteca „Libri Prohibiti” din Praga, instituţii puţin cunoscute, care nu spun nimic autismului literar românesc.

Poate că aprehensiunea mediului istoric şi literar pentru subiectul în cauză se datorează în bună măsură şi modestiei, sfielii şi bunului simţ de „după” ale autorilor, care au subminat credibilitatea si autenticitatea fenomenului până la a-l face tabu. Din câte cunosc, nimeni dintre autorii adevăraţi de literatură samizdat nu a ieşit „în faţă” în coloanele presei din ultimele două decenii, nimeni nu s-a bătut cu pumnul în piept, nimeni nu a făcut zarvă şi tam-tam oferindu-şi exemplul personal într-o, altminteri, zadarnică, iluzorie încercare de a-şi valoriza ori a-şi rescrie astfel trecutul. Nu! Totuşi este bine să fim drepţi în evaluarea lucrurilor sensibile ca o cicatrice şi supuse, din păcate, mereu suspiciunii şi dubiului: da, a existat o literatura samizdat în România tot aşa cum, pe cealaltă faţă a medaliei, cândva zornăitoare, a existat şi o literatură a adeziunii, a osanalei şi complicităţii făţişe cu regimul totalitar şi cu personajele care l-au întruchipat. Mai în glumă, mai în serios, s-ar putea spune că suntem chit! Dea Domnul ca ambele să devină şi să rămână istorie, istorie irepetabilă!

Sustras îndoctrinării, ideologiei şi vigilenţei „organelor” samizdatul românesc, atât cât s-a făcut auzit şi citit, a fost mai puţin un act de curaj cât, mai ales, expresia maximei disperări din postura trestiei gânditoare hotărâte să nu se aplece, să nu se frângă în bătaia vremurilor pentru a se salva prin cuvânt. Atât! Pentru că, vorba lui Friedman, nimeni nu ne-a silit să fim liberi, ci a fost alegerea, a fost treaba noastră.

(va urma)