Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Filantropia şi biserica ortodoxă

Filantropia şi biserica ortodoxă

Asistenţa socială a existat dinainte de apariţia creştinismului, ea fiind impusă de anumite necesităţi obiective, de sentimetul firesc de a ajuta pe cei în suferinţă. Dacă înainte de creştinism, ea era ocazională, sporadică, în creştinism ea a făcut parte integrantă din misiunea de slujire a Bisericii.

Pentru religia creştină al cărei principiu esenţial este iubirea, practicarea filantropiei sau asistenţei sociale este o urmare şi o îndatorire firească. Dumnezeu este „iubitor de oameni”, iar omul este chemat să imite „filantropia” lui Dumnezeu. Iisus a fost modelul acestei filantropii, pogorât la starea de exemplu personal, viu, concret, practic, al iubirii faţă de om. Împreună cu iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, iubirea oamenilor între ei duce la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care este dragoste. Astfel, asistenţa socială presupune şi asistenţă spirituală.

Biblia sau Sfânta Scriptură constituie fundamentul esenţial al oricărei activităţi considerate creştine. Vechiul Testament ne oferă modelul unei legi morale mult superioare celor întâlnite la poparele contemporane evreilor de atunci. Dumnezeu este milostiv şi de aceea le cere fiilor săi să fie milostivi: „de va striga către Mine îl voi auzi, pentru că sunt milostiv” (Ieşire 22, 27); „a Ta, Doamne, este mila” (Psalm 61, 11).

Dumnezeul Vechiului Testament este însă în primul rând un Dumnzeu al dreptăţii, astfel că purtarea dreaptă faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, faţă de săraci este cerută permanent.

Dreptatea, ca atribut esenţial al lui Dumnezeu, trece pe un loc secund în Noul Testament, Dumnezeul descoperit de Hristos fiind Dumnezeul-Iubire, cel care doreşte milă, iar nu jertfă (Matei 9, 13). Întreaga teologie şi viaţă creştină sunt fundamentate pe sentimentul iubirii, iubirea omenească – de Dumnezeu şi de aproapele –, dar şi pe iubirea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de om, care ,,aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică ” (Ioan 3,16).

În învăţătura Sa, Mântuitorul a subliniat de nenumărate ori importanţa iubirii faţă de om, faţă de aproapele, prezentând-o ucenicilor ca poruncă nouă: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.  Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan13, 34-35). Astfel, iubirea aproapelui este semnul distinctiv al ucenicilor lui Hristos, al creştinilor, iar măsura acesteia este jertfa, după exemplul Mântuitorului: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi”. (Ioan 15, 13)

Noul Testament evidenţiază mereu faptul că fiecare creştin trebuie să fie un om al comuniunii, al solidarităţii, că fiecare este dependent de semenul său, de aceea, Sf. Pavel îndeamnă neîncetat pe credincioşi să trăiască în duhul comuniunii de iubire: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Cor. 10, 24).

Porunca iubirii de oameni a fost înţeleasă mai întâi ca o datorie personală, individuală, dar ea a dus, încă din vremea Apostolilor, la o asemenea creştere a sentimentului solidarităţii şi a răspunderii reciproce, încât ea a fost preluată îndată de Biserică, în prima ei formă de organizare – comunităţile descrise în Faptele Apostolilor. La început s-au practicat colectele duminicale, apoi Biserica s-a îngrijit să aibă un fond permanent pentru acţiuni filantropice.

Sfinţii Părinţi au văzut în iubirea aproapelui, în chip deosebit a săracilor de tot felul, un al doilea altar, „taina fratelui”, locul unde se exercită iubirea lui Dumnezeu. Referitor la acestea, Sf. Evanghelist Ioan zice: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.  Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.” (I Ioan 4, 20-21) Iubind oamenii, ne arătăm dragostea lui Dumnezeu.

Noul Testament ne arată grija deosebită pe care a avut-o Mântuitorul Iisus Hristos faţă de cei bolnavi. Sfintele Evanghelii ne mărturisesc faptul că pe oriunde mergea, Iisus vindeca toată boala şi neputinţa din popor. El a vindecat tot felul de bolnavi, făcând bine tuturoor celor ce au avut bucuria de a-L cunoaşte. Minunile săvârşite de Mântuitrul au constat în vindecări minunate: „Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Matei 4, 24; 8, 16). Prin aceste fapte, Mântuitotul Iisus Hristos ne-a învăţat că filantropia nu trebuie să rămână un simplu concept filosofic, ci trebuie să se convertească în faptă, în acţiune biruitoare a tot ce e suferinţă umană.

Biserica primelor veacuri a pus foarte mult accentul pe caritate, pe sentimentul solidarităţii şi egalităţii dintre creştini. Faptele filantropice aveau caracter individual sau organizat, îmbinându-se armonios cu propovăduirea cuvântului.
Grija faţă de cei săraci a fost sarcina cea mai de preţ a Bisericii creştine primare. Sfinţii Apostoli, urmând porunca Mântuitorului, au pus ajutorarea semenilor mai presus de orice altă activitate socială. Instituirea diaconatelor, numirea fraţilor şi surorilor de caritate, precum şi organizarea agapelor sunt dovezi de netăgăduit în acest sens. Sf. Apostol Iacov, adresându-se Bisericii creştine, zice: „Cucernicia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim pe noi fără de pată din partea lumii” (Iacov 1, 27).

Astfel, omul porneşte la lucrarea virtuţii din iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni şi poate ajunge la iubirea adevărată şi universală, după cum ne spune Cuviosul Dorotei: „… lumea este ca un cerc şi în mijlocul acestuia se află Dumnezeu, iar liniile care pornesc de la margine către centru sunt drumurile, adică cetăţile oamenilor…; iată deci care este natura iubirii…, cu cât ne apropiem de Dumnezeu în iubire faţă de El, cu atât ne unim laolaltă prin iubirea lui Dumnezeu.”

Hristos cere fiecăruia să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-I urmeze Lui. Cere, de fapt, ca fiecare să se jertfească asemenea Lui, dar jertfa cerută este cea a dragostei, a slujirii: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 35-40)

Sf. Vasile cel Mare deschide  nouă etapă a dezvoltării asistenţei sociale în Biserică, el dezvăluie o altă perspectivă asupra bolii şi a bolnavului. Dacă până la el bolnavul sau bătrânul neputincios nu avea dreptul să participe la viaţa socială, Sfântul Vasile cel Mare introduce o nouă concepţie creştină, plină de înţelegere şi compasiune pentru cel bolnav şi aflat în nevoie, răsturnând astfel ierarhia valorilor umane de până atunci. Cu toate că el a propovăduit milostenia, a fost împotriva cerşitului şi împrumuturilor, povăţuind pe oameni să muncească. „Nu trebuie să lucrăm aici pentru o hrană pieritoare, ci pentru o hrană veşnică. Această hrană este de a face voia lui Dumnezeu, … însă voia Tatălui este de a hrăni pe cel care este flmând, de a da de băut celui însetat şi de a-l îmbrăca pe cel gol. Deci scopul muncii nu trebuie să fie în sine, ci pentru alţii, pentru săraci, cu atât mai mult cu cât Hristos priveşte că făcută Lui orice slujire…”

Exemplul marelui Vasile a fost urmat şi de alţi Sfinţi Părinţi, printre care şi Sf. Grigorie de Nazianz în care accentul învăţăturii sale cade pe solidaritatea care trebuie să-i caracterizeze pe creştini, ca mădulare ale aceluiaşi Trup mistic, Hristos. „Tocmai pentru o cât mai strânsă legătură şi mai divină iubire între oameni a îngăduit Dumnezeu sărăcia şi suferinţele. Nevoia şi suferinţele, cu toate lacrimile şi neajunsurile lor, sunt singurele care ne mai aduc aminte că suntem oameni şi că trebuie să fim solidari.”

Un alt Părinte ale Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur, recomandă în toate Omiliile sale, practicarea milosteniei, cu precădere de cei bogaţi, ca singura posibilitate de uşurare a situaţiei disperate a săracilor prezentându-se drept „ambasadorul săracilor”, „nu pe bază de discursuri şi de hotărâri, ci în numele săracilor cetăţii noastre în ce priveşte amara lor mizerie…”
Filantropia creştină ortodoxă trebuie să ajungă o realitate vie. Sfinţii Părinţi ne-au lăsat conceptul şi exemplul filosofiei practice, adică al doctrinei îmbinată perfect cu fapta bună creatoare, ziditoare.

Motivaţia cea mai puternică a filantropiei, şi astăzi ca şi întotdeauna, a fost şi este Hristos identificat în orice suferind. Filantropia nu este altceva decât Evanghelia adusă în actualitate. Adevărata filantropie nu poate exista în afara Evangheliei, pentru că numai prin Evanghelie îl găsim pe Hristos identificat cu orice om în suferinţă: „Întrucât aţi făcut toate acestea unuia dintr-aceşti fraţi ai mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Latest posts by Ionela M. Boroeanu (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *