Pages Menu
Categories Menu

Posted by | 1 comment

Fiu de martir şi „pui de securist”*

Fiu de martir şi „pui de securist”*

Să ne îndreptăm acum spre cel mai afectat segment la ora actuală: familiile foştilor colaboratori, familiile victimelor. În tot acest proces prea puţin ne-am gândit la faptul că cei scoşi în ziare sau pe bloguri au soţii, fii, fiice, nepoţi. Este drept să-i însemnăm, dar creştineşte este să privim la toate consecinţele relaţionale ale unui asemenea act.

Tatăl meu a fost ucis când aveam 5 ani, pe 17 decembrie 1975, ora 17.30. Vreme de cinci ani am trăit ca orfan compătimit de cei din jur. La şcoală, când se notau numele în catalog, se notau şi profesiile părinţilor; îmi aduc aminte şi acum: Cruceru Elena – asistentă medicală, Cruceru Radu – decedat. La vârsta de 10-11 ani, cineva a venit şi mi-a spus: „Uite, îl vezi pe cutare, a participat la uciderea tatălui tău.” În acel moment, copilăria mea s-a încheiat şi am început să adun foarte multă ură, o ură care se focaliza pe un chip abstract, un chip care era strivit în fiecare seară de bocancii mei. În toată această perioadă am trăit cu ideea că tatăl meu a fost ucis de Securitate şi că este un martir. Confraţii din biserica în care am fost botezat, devenind astfel membru, aproape l-au idolatrizat pe Radu Cruceru. El reuşise să înfiinţeze oficial biserica, obţinând aprobările greu de procurat la acea vreme, iar eu, după convertire, am primit botezul în acea biserică şi din asemenea raţiuni sentimentale. Tot în acea biserică mi-am început slujirea eclezială. La vârsta de 14 ani am predicat acolo pentru prima dată.

Şi totuşi… erau anumite elemente care îmi dădeau de gândit. Multe lucruri nu se legau. Avem amintiri din vremea când tata trăia. Lunea mergeam împreună cu el într-o clădire mare, cu fotolii de muşama verde, cu braţe din inox. Mai târziu, am realizat că aceea era clădirea Securităţii. Tata stătea uneori câte o oră, alteori mai mult. Erau acele zile de luni în care toţi pastorii trebuiau să dea rapoartele către Securitate despre activitatea de duminică.

Pe la vârsta de 16 ani, am avut o discuţie cu unchiul meu, Florea Cruceru, mentorul meu spiritual, pastor cu o experienţă de cincizeci şi cinci de ani în Cultul Baptist, închis pentru credinţă la Canal, după anul 1950, el însuşi bănuit de către colegii lui că ar fi colaborat cu Securitatea[1]. Florea Cruceru a fost primul care mi-a dat de înţeles că tatăl meu a avut câteva ispite pe care le-a biruit cu greu, iar una, în care a căzut – colaborarea cu fosta Securitate. O slujbă mai bună la oraş, o biserică mai mare, promovare, singurătatea în văduvia după prima soţie, presiunile dinlăuntru, orgoliul, dorinţa de mărire, teama de presiuni, naivitatea, toate l-au condus spre o colaborare de câţiva ani cu fosta Securitate. Visurile i s-au împlinit. Dintr-odată, a înflorit material şi profesional. Şi-a luat carnetul de şofer. Lua cursuri de limba engleză intensiv. Şi-a schimbat cercul de prieteni şi colaboratori. A început să citească intens. A fost pastor la Ploieşti, apoi a fost mutat la Iaşi, a devenit Preşedinte de Comunitate[2], era apreciat ca predicator, reuşise să înfiinţeze câteva biserici, avea carnetul pastoral, avea cerc pastoral destul de mare, primise o maşină pentru deplasările pe o rază de o sută de kilometri. S-a recăsătorit, i s-au născut alţi doi copii, pe lângă ceilalţi trei, mari deja. Totul părea să meargă bine.

Ceva s-a întâmplat în anul 1974. Există mai multe variante şi nu mă voi lansa în presupoziţii până la confirmările de după adunarea tuturor elementelor din dosare. În anul 1974, noiembrie, a devenit tot mai tulbure şi vorbea de emigrare nelegitimă, fugă. În 1975 a mărturisit păcatul său către doi prieteni buni, Tărniceru şi Sfatcu, apoi s-a dus la Securitate şi a anunţat că nu mai doreşte să colaboreze. Se pare că a fost şantajat şi ameninţat cu moartea să nu facă publice identitatea sa secretă şi colaborarea sa cu autorităţile. Ultima sa predică a avut loc în biserica din Iaşi, pe când se pare că îşi presimţea moartea, în duminica din 14 decembrie, şi a fost intitulată „Străjere, străjere, mai este mult din noapte?” Securiştii s-au ţinut de cuvânt şi l-au ucis.

Suspiciunile mele asupra acestor fapte s-au întărit în timpul liceului, când am fost anchetat de către Securitate pentru anumite fapte: răspândire de literatură religioasă, legătură cu anumite persoane care erau vizate de regimul comunist. Anii au trecut şi pe aceste fapte s-a aşezat praful. În anul 1995, în cadrul uneia dintre primele întâlniri cu Iosif Ţon, acesta m-a întrebat, în urma unei discuţii care a dus la iritare: „Măi, Crucerule, tu ştii că taică-tău a fost securist?” „Da, ştiu”, i-am răspuns. Din acel moment, am dorit şi mai mult să caut adevărul. Când a fost pomenirea a douăzeci de ani de la moartea tatălui meu, în anul 1995, în decembrie, le-am spus de la amvon membrilor din biserica din Scânteia că istoria tatălui meu este diferită de istoria pe care o ştiu ei. „Şoc” este cuvântul cel mai potrivit pentru a descrie starea care i-a cuprins atunci pe cei din auditoriu.

După alţi ani, au apărut tot mai multe semnale care indicau că tata nu este nicidecum un martir, ci un colaborator care a fost omorât de structurile Securităţii. Richard Wurmbrand a ştiut acest lucru şi l-a publicat într-una dintre revistele sale[3].

În urmă cu câţiva ani, unul dintre prietenii mei a început să-şi publice pe internet dosarul, dosar în care se aflau şi note date de tatăl meu cu numele de cod „Barbu”. Am fost surprins de faptul că nu am fost anunţat, aşa cum ar fi cerut prietenia noastră, şi am intrat în panică din cauza mamei mele, a surorii mele, şi a celorlalte rude, care nu ştiau altceva decât că tata a fost un martir. L-am rugat pe prietenul meu, aflat în postura de victimă, care avea tot dreptul să-şi publice dosarul, ca în numele prieteniei dintre noi, să suspende pentru o vreme publicarea seriei. I-am cerut răgaz pentru a spune eu adevărul, cu dragoste filială pentru tata, victimizatorul, cu dragoste prietenească, pentru victimă, încercând o iubire întreită, faţă de tata, faţă de prieten, faţă de adevăr în primul rând.

Atunci am scris un articol care a fost publicat în revista Cultului Creştin Baptist[4], Creştinul azi, fiind preluat de media electronică, citat de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu în lucrările dânşilor[5]. Menţionez că articolul a fost dat spre revizuire şi spre verificare de mai multe ori celui care era principalul destinatar. Înainte de publicare, după ce l-am trimis, m-am rugat precum s-a rugat Meşterul Manole să vină ploile şi să-i oprească soţia plecată deja cu merinde spre mănăstire… M-am rugat ca articolul să nu fie publicat cumva. După ce a fost publicat, am simţit o linişte care mă va ajuta şi încă mă lasă să dorm bine noapte de noapte, pentru a deschide ochii în faţa tuturor în mod onorabil. A urmat o luptă şi mai cruntă după publicarea articolului, am fost acuzat de hamism, descoperirea beţiei tatălui de către fiii lui Noe. Am fost psihanalizat, mi s-a transferat complexul uranic. Am intrat în conflict cu fiii celor care trădaseră şi care doreau să conserve o imagine despre părinţi sau cunoscuţi cu argumentul: „Nu aşa l-am cunoscut noi pe tata!” La articolul meu s-a răspuns cu alte articole apologetice în care delatorii sunt prezentaţi într-o perspectivă dulce, familială, în lumina unor amintiri de familie.

Rămăsese totuşi o problemă nerezolvată. Adevărul a fost spus. Public. Victima a fost satisfăcută. După acest episod, prietenul meu a continuat să publice, cu acordul meu de această dată, tot dosarul, toate notele pe care tatăl meu le-a dat şi care se aflau în dosarul acela. Ruşinoase lucruri, grea perioadă. La această oră acest proces este încheiat. Problema adevărului era oarecum rezolvată. Problema nerezolvată era cea relaţională. Tatăl meu era în imposibilitatea de a-şi cere iertare pentru ceea ce făcuse victimelor lui. Dar existam eu.

Preluând modelul Rugăciunii lui Daniel, din cartea profetului Daniel, cap. 9, când Daniel îşi asumă vina care nu îi aparţine, vina părinţilor lui, şi cere iertare de la Dumnezeu pentru această vină transgeneraţională, am preluat vina tatălui meu înaintea prietenului meu, victima tatălui meu, şi, într-un ritual simplu, la o masă, împreună cu soţia mea, i-am cerut iertare. Iertarea a fost acordată. Am fost întrebat dacă merita să fac acest lucru. După ştiinţa mea, există cel puţin o victimă, o enoriaşă care a fost închisă într-un ospiciu, din câte se pare şi ca urmare a unor note pe care le-a scris tatăl meu. I-am cerut iertare nepotului, căci ea nu mai este în viaţă. Iertarea nepotului a fost acordată fiului. Este posibil aşa ceva? Este acesta un model legitim?

Imediat după aceasta, am purces la mutarea osemintelor tatălui meu pentru o altfel de odihnă. Din multiple pricini, dar şi ca o mutare simbolică spre o altfel de odihnă, am purces la deshumarea şi reînhumarea tatălui meu. Slujba a avut loc în data de 6 septembrie 2009.

Soluţia? Iertarea şi cererea de iertare „în locul” – modelul biblic

Care este soluţia pentru bisericile baptiste din România, încă înţesate cu foşti şi actuali informatori, colaboratori şi agenţi? Există posibilitatea încheierii acestui conflict? Din punct de vedere biblic, nu este sănătos, spun unii, să începem să alegem grâul de neghină. Trebuie să avem răbdare pentru plinirea vremii. Un lucru se uită în acest caz: că ţarina despre care vorbeşte pilda Mântuitorului nu este Biserica, ci Lumea.

Pilda cu neghina trebuie interpretată corect. „Ţarina” este lumea, nu Biserica. Datoria Bisericii este să se curăţească după cum Capul Bisericii, Domnul Bisericii este curat. O biserică în care se acceptă amestecul grâului cu neghina este ţarină, nu grânar, de aceea toată această hermeneutică este cât se poate de îndepărtată de textul Scripturii. Cred că este de datoria Bisericii să înfrunte răul, să înfrunte păcatul, să curăţească, să îndrepte, să recupereze.[6]

Nu ştiu dacă modelul pe care l-am urmat eu este realizabil. Presupune extrem de multă suferinţă şi frământare, dar cred că poate ajuta. Dacă admitem că păcatele au o componentă transgeneraţională şi că este deopotrivă adevărat că părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii, după cum adevărat este că Dumnezeu ţine mânia până la al treilea neam, dar se îndură până la al miilea neam, aşa cum drept este că fiecare va plăti pentru propria lui vină, atunci trebuie ca, citind Sfintele Scripturi în ansamblu, să admitem şi faptul că mântuirea este personală, dar că anumite lucruri trebuie rezolvate transgeneraţional, că fiii trebuie să rezolve cele lăsate în urmă de părinţi. Aceste fapte nu au un aspect soteriologic, ci mai degrabă unul care ţine de katharsis.

Cred însă că un creştin nu trebuie să ezite atunci când e vorba de a cere iertare, chiar şi atunci când vina nu-i aparţine, ca în acest caz. Cred că un creştin trebuie să ierte, chiar şi atunci când nu i se cere iertare. Legăturile robiei şi lanţurile răutăţii se pot dezlega şi de la un singur capăt, aşa cum ne arată Sfintele Scripturi în Isaia 58. Nu putem aştepta să iertăm, dacă am fost victimizaţi, până ni se cere iertare. Ucigaşii tatălui meu sunt cu toţii morţi. Ce ar fi de făcut? Să ţinem amintirea răului? Aceasta se întoarce în primul rând împotriva celor care amintesc tot timpul păcatul săvârşit. Pe de altă parte, nu ne putem aştepta ca cei care au vândut să mărturisească dacă Duhul nu-i cercetează. Dar putem să cerem iertare în locul celor care nu pot, sau nu doresc să-şi ceară iertare şi putem primi iertarea în locul celor care s-au dus deja către cele veşnice. Din punct de vedere teologic, iertarea creştină nu reclamă pasul din partea victimizatorului, ci este destul de generoasă pentru a veni în absenţa umilinţei celui care nu vrea să suporte umilinţa. Iertătorul este într-un sens perdant, umilit încă o dată la rândul lui, ca unul care ştie că justiţia divină calculează consecinţele istorice altfel.

Există texte biblice care ne pot călăuzi în ceea ce trebuie făcut acum, când una dintre părţile implicate în conflict dispare (iar în unele cazuri, ambele părţi). Pe baza lor, putem să invocăm în locul părţii lipsă pe Dumnezeu Însuşi, Făcătorul de Dreptate, Stăpânul istoriei, şi, prin Fiul Său, Victima Desăvârşită. În absenţa strămoşilor săi, care au păcătuit faţă de Domnul, profetul Daniel alege să se prezinte înaintea Tronului de judecată în locul lor. Iată textul (Daniel, 9):

În anul dintâi al lui Dariu, fiul lui Ahasveros, din neamul Mezilor, care ajunsese împărat peste împărăţia Haldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor, despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia. Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu, ca să-l caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire: „Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit, în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri, şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii; ci tot Israelul a călcat Legea Ta, şi s-a abătut astfel ca să n-asculte de glasul Tău. De aceea, ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a împlinit astfel cuvintele pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre, care ne-au cârmuit, şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului. După cum este scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n-am rugat pe Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre şi n-am luat aminte la adevărul Tău. De aceea şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi; căci Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi n-am ascultat glasul Lui. Şi acum, Doamne, Dumnezeul nostru, Tu care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului prin mâna Ta cea puternică, şi Ţi-ai făcut un Nume, aşa cum este şi astăzi: noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire. Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară. Ascultă dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău, şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Faţa Ta peste sfântul Tău locaş pustiit! Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre, şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!” Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporului meu Israel, şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru muntele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, şi m-a atins în clipa când se aducea jertfa de seară.[7]

Un asemenea text nu este unic în Vechiul Testament. Plasarea în locul generaţiilor trecute, a unui individ în locul unui popor, a nevinovatului în locul vinovaţilor este o linie roşie care trece prin toată Scriptura. Iată ce spune Ezra:

Apoi, în clipa jertfei de seară, m-am sculat din smerirea mea, cu hainele şi mantaua sfâşiate, am căzut în genunchi, am întins mâinile spre Domnul, Dumnezeul meu, şi am zis: „Dumnezeule, sunt uluit, şi mi-e ruşine, Dumnezeule, să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit deasupra capetelor noastre, şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri. Din zilele părinţilor noştri, am fost foarte vinovaţi până în ziua de azi, şi din pricina fărădelegilor noastre am fost daţi, noi, împăraţii noştri şi preoţii noştri, în mâinile împăraţilor străini, pradă sabiei, robiei, jafului, şi ruşinii care ne acopere astăzi faţa. Şi totuşi Domnul, Dumnezeul nostru, S-a îndurat de noi, lăsându-ne câţiva oameni scăpaţi, şi dându-ne un adăpost în locul Lui cel sfânt, ca să ne lumineze ochii şi să ne dea puţină răsuflare în mijlocul robiei noastre. Căci suntem robi, dar Dumnezeu nu ne-a părăsit în robia noastră. A îndreptat spre noi bunăvoinţa împăraţilor perşilor şi ei ne-au dat o nouă putere de viaţă, ca să putem zidi Casa Dumnezeului nostru, şi să-i dregem dărâmăturile, făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost în Iuda şi la Ierusalim. Acum, ce să mai zicem noi după aceste lucruri, Dumnezeule? Căci am părăsit poruncile Tale, pe cari ni le porunciseşi prin robii Tăi proorocii, zicând: „Ţara în care intraţi s-o stăpâniţi este o ţară întinată de necurăţiile popoarelor din aceste ţinuturi, de urâciunile cu care au umplut-o, de la un capăt la altul, cu necurăţiile lor. Să nu daţi deci pe fetele voastre după fiii lor, nici să nu luaţi pe fetele lor de neveste pentru fiii voştri, şi să nu vă pese niciodată nici de propăşirea lor nici de bunăstarea lor. În chipul acesta veţi ajunge tari, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării şi o veţi lăsa pe veci moştenire fiilor voştri.” După tot ce ni s-a întâmplat din pricina faptelor rele şi marilor greşeli pe care le-am făcut, măcar că, Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după fărădelegile noastre, se cuvine ca, acum, când ne-ai păstrat pe aceşti oameni scăpaţi, să începem iarăşi să călcăm poruncile Tale, şi să ne încuscrim cu aceste popoare urâcioase? N-ar izbucni atunci iarăşi mânia Ta împotriva noastră, până acolo încât ne-ar nimici, fără să lase nici rămăşiţă, nici robi izbăviţi? Doamne, Dumnezeul lui Israel, Tu eşti drept; căci astăzi noi suntem o rămăşiţă de robi izbăviţi. Iată-ne înaintea Ta ca nişte vinovaţi, şi din această pricină nu putem sta înaintea Ta.”[8]

Dar ce se întâmplă acum când avem un Mijlocitor la Tatăl, când Jertfa răscumpărătoare este deja împlinită? Cu atât mai mult ar trebui să avem îndrăzneală în numele Lui, ca unii care am fost iertaţi, acoperiţi de sângele Mântuitorului, să venim înaintea fraţilor noştri pentru a împlini ceea ce se cere împlinit.

Se poate pune sub semnul întrebării legitimitatea întregului act, legitimitatea celui care se plasează în locul ofensatorului precum şi a celui care este aşezat în dreptul victimei? Discuţia exegetică şi teologică asupra acestui aspect poate continua, iniţiativa poate căpăta fundamente teoretice, însă acum ar însemna ignorarea istoriei şi a conflictelor pe care aceasta le-a generat. Poate că asumarea greşelilor trecutului şi a înaintaşilor este o cale prea încărcată sentimental şi insuficient fundamentată cu argumente, dar ea seamănă mai mult cu tăierea lanţurilor răutăţii decât cu încercarea de a deznoda legăturile ei.

Care este miza deconspirării? Care este preţul iertării?

Care ar fi în final miza deconspirării? Nu mizeria pe care o descoperim, nu satisfacerea curiozităţii cu privire la adevărul, nici măcar adevărul istoric în sine, pe care nu îl vom descoperi oricum în întregime, ci atitudinea, dat fiind că şi acum ne confruntăm cu aceeaşi problemă. Să nu ne facem iluzii, crezând că informatorii, vânzătorii de fraţi, agenţii şi colaboratorii au dispărut din biserici imediat după 1990. Între pastori, chiar între studenţii de la teologie există persoane care şi-au oferit serviciile şi lucrează în continuare pentru actualele structuri de protecţie şi siguranţă naţională.

Ce vom face cu aceştia? Îi vom aştepta să mărturisească? Îi vom deconspira? Este imposibil. De ce? Pentru că sunt activi. Ce vom face cu cei care au fost colaboratori şi şi-au spălat trecutul, vânzându-şi din nou sufletul printr-o înnoire a angajamentelor? Îi deconspirăm? Avem o problemă care se perpetuează, avem persecutaţi şi persecutori. Nimic nu este nou sub soare, şi ce a fost va mai fi. Cel mai cumplit lucru ar fi perpetuarea atitudinii de atunci sau, mai rău, crearea unei poziţii noi, mai toxice decât cea de dinainte de 1989.

Cel mai groaznic lucru care s-ar putea întâmpla este ca nepoţii pastorului Vasilică Croitor să îi spună acestuia: „Bunicule, ai pierdut timpul, iar Caraman[9] şi Wurmbrand au fost nişte fraieri.” Calea cea mai periculoasă pe care ar putea să o aleagă nepoţii noştri ar fi acomodarea. Nici măcar dezinteresul faţă de istorie nu este grav, nici faptul că vor muri neîmpăcate victimele sau că vor muri încărcaţi trădătorii; problema este că va rămâne viu spiritul în care ultimii s-au hotărât să trădeze şi vor fi încă o dată umiliţi primii. În ce mă priveşte, am căutat să urmez sfatul tatălui meu, ultimul pe care l-am primit. Mama mea a păstrat o scrisoare pe care mi-a dat-o în momentul în care m-am căsătorit, la mulţi ani după moartea tatălui meu.

Acest fragment este citat în cartea Pigmei şi uriaşi; de fapt, încheie cartea…[10]

Probabil că autodeconspirarea mea ca „pui de securist”, act care a urmat citirii acestei scrisori, este tocmai urmare a acestui sfat. Este calea adevărului şi a iertării. Isus a venit să aducă iertarea, dar a spus despre sine că este Adevărul şi tot El ne-a spus că Adevărul ne va face liberi.

Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de apariţie la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi…


* Titlul aparţine redacţiei Oglindanet.
[1]  Dosarul său de urmărire („Predicatorul”) a infirmat aceste ipoteze. Ministerul de Interne, Inspectoratul Judeţean Olt, Dosarul de urmărire informativă, nr. 979, privind Predicatorul, dosar microfilmat la 05.09.1994, UM 5051, Slatina, vol. 2., deschis în data de 30.04.1981. Dosarul conţine 488 de pagini dintre care 30 sunt secretizate.
[2]  O comunitate era echivalentul mitropoliei la vremea respectivă. Comunitatea de Bucureşti cuprindea toată Moldova şi o parte din Regat.
[3]  Voice of the Martyrs, Voice of the Martyrs Newsletter, nr. 7 din 1976, Glendale, Ca.
[4]  Marius David Cruceru, „Despre Dumnezeu, numai de bine: exerciţiu de trăire în adevăr”, Creştinul azi: Revista Bisericilor Creştine Baptiste din România, nr. 4-5, 2006, pp. 6-11.
[5]  Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, Duhovnicii Securităţii între sacrament şi sacrilegiu – partea a doua
http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=120:duhovnicii-securitii-intre-sacrament-i-sacrilegiu&catid=110:top-articole&Itemid=77
[6]  Interviu cu Paul Negruţ – 2 iunie 2011.
[7]  Cartea Prorocului Daniel, capitolul 9,1-21, traducerea Dumitru Cornilescu, sursa E-Sword.
[8]  Cartea lui Ezra, traducerea Dumitru Cornilescu, ed. electronică E-Sword.
[9]  A se vedea lucrarea lui V. Croitor, despre figura de rezistent a lui Constantin Caraman din volumul de faţă.
10]  D. Mitrofan, Pigmei şi uriaşi, p. 185.

1 Comment

  1. Dragii mei.Toti pastorii au fost buni slujitori ai securitatii. Comunismul afost slujitorul satanei, tot asacum sunt si protestantii si neoprotestantii.
    Hristos a venit in lume acum 2000 de ani,intemeind Biserica. Aceasta este una singura, nu sute aparute ca ciupercile dupa ploaie. In ea avem continuitatea harului si plinatatea invataturii. Este dureros sa vad cum frati romani lasa Biserica strabuna, in care s-au mantuit stramosii nostrii,inceputa din vremea apostolilor de catre Sfantul Apostol Andrei si alearga la aceste secte unde NU ESTE MANTUIRE si acest lucru il marturiseste insusi Hristos in Evanghelia Sa, numindu-i pe acesti sectari prooroci mincinosi, lupi iombracati in piei deoaie care vor veni sa sfasie turma, folosindu-se de numele Mantuitorului.
    BunulDumnezeu sa va lumineze si sa va intoarca depe calea pierzarii, inapoi la corabia mantuirii care este numai Biserica Ortodoxa

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *