Gânduri despre poezia Anei Blandiana

Numele Anei Blandiana a fost asociat dintotdeauna cu generaţia ‘60. În anii în care se impunea noul val de scriitori ai momentului de relaxare politică era suficient să aminteşti numele poetei sau al altor câţiva autori pentru a invoca noua direcţie din poezia română.

Dacă intrăm în „culisele” vieţii literare constatăm că denumirea generaţia ‘60 e un construct impus pe piaţa literară de critică. Pentru a denumi o evoluţie generală, comentatorii literari au fixat sintagma generaţia ‘60. Altfel, trăsăturile care îi uneau pe participanţi erau prea generale pentru a numi o mişcare coerentă.

Relativa tinereţe a celor care se impuneau atunci, dorinţa lor de a scrie după criteriile pe care le considerau ei a fi specifice literaturii (realizarea estetică în primul rând, contrapusă angajării ideologice preconizate de literatura anterioară), respingerea predecesorilor în ale literaturii, reintroducerea şi reevaluarea generaţiei interbelice au fost trăsături comune – prea vagi pentru a defini o generaţie caracteristică. O sintagmă mai adecvată ar fi fost „noul val” (în acel moment era marcată cu adevărat o schimbare literară majoră), „noua literatură”, „renaşterea literară” ş.a.m.d.

Dar, în această privinţă, lucrurile au fost deja tranşate! Am amintit despre această chestiune pentru că a fi reprezentativ pentru aşa‑zisa promoţie de atunci nu însemna să reprezinţi o formulă literară anume (cum am arătat în altă parte, generaţia ‘60 ilustrează un număr impresionant de tendinţe artistice, cam tot ce se întâmpla în literatură în acei ani), ci mai mult un etos, o energie nouă etc.

Ana Blandiana a reprezentat cu succes această tendinţă generală. Îmi amintesc un scurt film realizat de Andrei Şerban dedicat Blandianei, în care apăreau, dacă nu mă înşel, şi doi actori din aceeaşi promoţie. Eram în liceu, dar bănuiesc că nu doar vârsta a contribuit la admiraţia faţă de acel scurtmetraj…

*

Blandiana a intuit rapid ce înseamnă formula poetului de succes, o formulă de tânăr scriitor reprezentativ (poate şi un stil de viaţă în meschina noastră viaţă literară), şi, după precizarea formulei, n-a mai ieşit vreodată din ea. N-a coborât sub un nivel – dar nici nu a riscat în experimente care ar fi dus-o „dincolo”.

Şi-a extins continuu activitatea literară. Când cu poezie devenise mai dificil să te menţii în prim plan, a deţinut rubrici permanente în publicaţiile importante ale momentului, trimiţând săptămânal către cititori mici eseuri inteligente, scrise cu aplicaţie, atacând teme de actualitate, uneori ascunzând sub aspectul bine finisat semne de revoltă.

Eseurile adunate în volume sunt o semnificativă dovadă a prezenţei sale în prima linie într-o perioadă literară atât de dificilă ca aceea din perioada comunistă.

*

Numele Anei Blandiana a fost deseori asociat cu atitudini în măsură să atragă atenţia opiniei publice. Revolta (într-o vreme în care revolta făţişă era extrem de rară şi putea însemna dispariţia definitivă) a fost considerată una din vocaţiile autoarei.

După ’89 aceasta i-a adus, în stradă, o autoritate incontestabilă. Îndemnurile ei puneau în mişcare uriaşe coloane de manifestanţi. Ar fi interesant de urmărit arheologia faimei sale de opozantă. Asocierea actului de nesupunere cu imaginea motanului Arpagic este durabilă, dar nu neapărat avantajoasă. Opoziţia prin imaginea pomenitului motan nu ar masca un inevitabil zâmbet. Dar supralicitarea gestului cu motanul pune în umbră un moment important, anterior, din punctul meu de vedere cel puţin mult mai consistent ca semn de opoziţie faţă de dictatură.

E vorba de poeziile apărute în 1984 în revista „Amfiteatru”. Nu ne aflam atunci în peisajul halucinant, tragico-comic, de sfârşit al dictaturii comuniste în contextul căruia apăruse motanul Arpagic, ci într‑un moment de puternică represiune, de cădere a naţiunii în mizerie strict supravegheată poliţieneşte – 1984 (să ne amintim şi de titlul romanului lui Orwell…). În plus, poeziile apărute atunci sunt importante pentru că reprezintă mai mult decât gestul de opoziţie faţă de un regim repugnant. E în acele poezii o iluminare asupra condiţiei tragice a unui popor care nu se revoltă pentru că nu are în fibra sa intimă gena focului răscumpărării demnităţii rănite.

Imposibilitatea revoltei purificatoare înlocuită cu apele liniştite care nu te lasă să vezi ce se ascunde în adâncuri. Acele poezii merită să fie readuse în actualitate. Ele nu şi-au infirmat nici astăzi concluziile de o devastatoare tristeţe. Din acel ciclu interzis, Totul este o poezie de notaţie, în care este consemnat, spre aducere aminte, momentul derizoriului. Delimitări e plângerea şi descurajarea în faţa umilinţelor vegetalului. Iată, în continuare, Eu cred:

EU CRED

Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal –
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?

*

Imaginea Anei Blandiana care mi s-a fixat în minte este aceea din filmul de câteva minute realizat de Andrei Şerban. Poeta strălucea, era pusă în valoare de tânărul regizor, totul părea luminos şi promiţător. Poate că acea peliculă transmisă pe primul program (şi unicul, la acea dată) al televiziunii oficiale ar trebui scoasă din arhive şi retransmisă – alături de alte fragmente, cum ar fi recitările lui Nichita şi ale altora din timpul tinereţii lor veşnice –, mărturie a efervescentei renaşteri poetice din acei ani.