Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Genul lung şi geniul scurt

Genul lung şi geniul scurt

Românii nu sunt tari la genul lung, proclamase cândva, cu anumită dreptate, Mihai Ralea: dovadă, nici o epopee naţională de calibrul Iliadei sau Odiseii, al Cântecului lui Roland, al Nibelungilor, nici o summa teologică de dimensiunile summei aquinatului, nici o enciclopedie, sau măcar un dicţionar al limbii, duse până la capăt. Românii au în sânge jurnalismul şi politicianismul, constata, prin anii 1930, Paul Morand, probabil cel mai subtil cunoscător al culturii şi caracterului nostru din secolul abia încheiat. Şi, într-adevăr, chiar la o iute privire prin visteria culturii noastre, populare şi culte, se poate observa o netă înclinaţie spre expresia condensată (nu neapărat concisă), de scurtă respiraţie, ca şi cum gena românilor s-ar afla, irevocabil, sub semnul grabei perpetue.

Ciobanul mioritic trebuie să-şi scrie în regim de urgenţă testamentul ― să-şi încheie balada, cu alte cuvinte ―, până când baltagul confraţilor trădători nu-i retează beregata; generaţia paşoptistă trebuie să pună repede la cale o revoluţie, până când turcul şi rusul nu-şi revin în fire; generaţia de la începutul secolului al XX-lea trebuie să încropească în goană unitatea naţională, până când Europa nu-şi mută gândul în altă parte; promoţia criterionistă trebuie să rupă urgent gura lumii cu o elită culturală, până când sovieticii nu dau năvală spre Apus etc etc.. Genul scurt este expresia culturală a unui popor mereu aflat la pândă în faţa primejdiei, a unui popor nelăsat în pace, cu blestemate instincte iepureşti.

ascezaVirgil Nemoianu îmi dădea la un moment dat un sfat: „Ocupă-te numai de lucruri consistente, de cărţi mari, pe termen lung, de lungă respiraţie. Nu-ţi mai pierde vremea cu articole pentru presă.” Şi relua apodictic afirmaţia lui Ralea, completând-o: „Românii se pierd în genul scurt şi doar cei integraţi în cultura Occidentului, care ajung să cultive genul lung, al cărţilor consistente, bine armate ştiinţific, echilibrate, solide contează.” Urmau exemplele pozitive: Eliade, Culianu, Tismăneanu, Călinescu (şi, subînţeleg eu, Nemoianu însuşi).

Mesajul cu pricina mi-a stârnit o dublă reacţie : de adeziune parţială şi de neadeziune, tot parţială, căci, deşi am o preţuire imensă pentru inteligenţa şi simplitatea erudită a exilatului Eliade, pentru operele lui beton, redactate cu mii de note adiacente şi mii de trimiteri colaterale, cu sute de antene academice, scrierile sale care mă fascinează şi mă răscolesc cel mai profund, până la extaz admirativ, sunt eseurile şi articolele din juneţe, care alcătuiesc Insula lui Euthanasius, Fragmentarium, Oceanografie, Soliloquii, precum şi conferinţele radiofonice publicate recent în volum (nu uit articolele de ziar din care, mărturisesc, recitesc aproape lunar). La fel, Culianu! Am provocat un oarecare freamăt de stupoare într-un grup de prieteni declarând că prefer articolele „politice” ale lui Culianu oricărui op al său erudit, poate cu excepţia monografiei despre Eliade, rămasă în manuscris. Virgil Nemoianu nu se va supăra (cu singuranţă!) dacă voi spune că volumele sale ― româneşti în mare parte―: Jocurile divinităţii şi Tradiţie şi libertate, alcătuite din „texte minore”, îmi sunt mai dragi decât oricare altă lucrare a sa „beton”, „cazemată”, „catedrală medievală” etc., construită în scopuri şi cu materie primă academică.

Aceste trei cazuri sunt paradigmatice: oricât ai vrea, sau cu cât vrei mai mult, nu poţi scăpa de stigmatul nativ, nu poţi şterge ştampila genetică pusă de Dumnezeu pe materia noastră cenuşie, în mare şi sublimă mila Sa. Cine citeşte prin această grilă opera lui Eliade va constata foarte uşor că, după anii 1940, autorul Itinerariului spiritual a pierdut încetul cu încetul o parte din suflul stilului său autentic, sucombând rigorilor unui nonstil ştiinţific exsanguu şi laconic. Evident, a dobândit o anumită precizie, o anumită simplitate şi eleganţă, care nu apăreau decât pe alocuri în cărţile româneşti, dar seva vitală, tensiunea, freamătul acela inconfundabil, încordarea vie şi tăioasă au dispărut iremediabil. Eliade postbelic, occidentalizat e deja un Eliade postum, o umbră a genialului autor al eseurilor din Cuvântul.

În nici un caz nu vreau să minimalizez importanţa şi menirea „cărămizilor” ştiinţifice ale scriitorilor pomeniţi mai sus (pentru că, şi lucrul mi se pare semnificativ, am ales cazul a trei scriitori, nu a trei „ştiinţifici”). Vreau doar să sugerez că există o fatalitate, o „gratuitate” a înnăscutului, pe care nu o putem boicota, şi că genul scurt la români nu este neapărat „gen minor”. Dimpotrivă, aşa cum o demonstrează din plin, pe lângă cei de mai sus, jurnalistica lui Eminescu, Nae Ionescu, Noica, Paleologu etc., genul scurt (sau mediu, ca să mai variem) dă măsura harului cu care românii sunt înzestraţi. Eliade, Noica, Neamoianu şi Culianu consacră însă paradigma cea mai rodnică şi împlinită, din punctul meu de vedere, aceea a mariajului bun între jurnalism şi cărturărie solidă, între Agora şi Mouseion. De aceea prefer, parcă, să merg pe mâna lor. Fără a pune o clipă la îndoială geniul deplin al celorlalţi.

(din volumul Asceză şi copilărie. Văzutele şi nevăzutele la vârsta copilăriei ascetice,
Curtea veche, 2010;
pentru detalii http://www.curteaveche.ro/module-Pagesetter-viewpub-tid-3-pid-965.phtml)

Articole de acelaşi autor

 

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliţă

Cristian Bădiliță este un teolog, eseist, traducător și poet român contemporan.

Asociația Culturală OGLINDANET, fondată în luna mai, 2011, la inițiativa dlui Cristian Bădiliță, în scopul de a desfășura activități (programe, proiecte și acțiuni) culturale, științifice și educaționale cu impact național și internațional.
Cristian Bădiliţă

Latest posts by Cristian Bădiliţă (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *