Ghilotina cenzurii BOR taie fără cruţare

Stimate domnule Basarab Nicolescu, cu un an în urmă doreaţi să publicaţi în colecţia „Ştiinţă şi religie” de la editura Curtea Veche un volum punând în evidenţă posibilitatea gândirii patristice de a se angaja în dialog cu ştiinţa contemporană. Ce a împiedicat apariţia acestui volum?

Istoria acestui volum este cu totul stranie. Ideea unei lucrări dedicate contribuţiei gândirii patristice la dialogul cu ştiinţa contemporană a apărut în anul 2007, la o cină privată la care am fost invitat la Palatul Mitropoliei din Iaşi de către Mitropolitul Daniel, proaspăt ales ca Patriarh. La cină au asistat Doamna Magda Stavinschi şi Domnii Adrian Lemeni şi Sorin Mihalache. Eu am propus să se facă două volume: unul dedicat patristicii vechi şi unul neo-patristicii (în jurul operei lui Dumitru Stăniloae şi Andrei Scrima). De comun acord, Adrian Lemeni a fost desemnat ca fiind coordonatorul cărţilor. La aceeaşi cină am discutat alte aspecte ale colaborării noastre cu Patriarhia, precum sponsorizarea de către noi a unei serii de emisiuni „Ştiinţă şi Religie” la Trinitas TV.

14 autori erau implicaţi în primul volum, pentru redactarea a 5 materiale diferite: 5 din Bucureşti (Adrian Lemeni, Petre Comşa, Ştefan Trăuşan-Matu, Florin Caragiu şi Costea Munteanu), 2 de al Iaşi (Sorin Mihalache şi Dan Chiţoiu), 3 de la Cluj (Ioan Chirilă, Cristian Sonea şi Ştefan Iloaie), 3 din Ploieşti (Gabriel Memelis, Adrian Iosif şi Dan Răileanu) şi unul din Paris (Răzvan Ionescu).

Am depus, eu şi Dna Stavinschi, multe eforturi pentru îmbunătăţirea pe plan ştiinţific a variantelor succesive ale textelor care ne-au fost prezentate şi au fost investiţi bani mulţi pentru producerea acestui volum, în particular pentru organizarea întâlnirii naţionale de la Bucureşti din 24 septembrie 2008, întâlnire consacrată în întregime pregătirii volumului. Dificultăţile majore veneau de la lipsa de coordonare între autorii temelor abordate.
Speram ca volumul să fie finalizat la sfârşitul lui 2008. Dar, în mod ciudat, o escaladă de atacuri ostile contra reţelei noastre John Templeton au început exact la un an de la înscăunarea Patriarhului Daniel. Primul act a fost retragerea lui Adrian Lemeni din comitetul de redacţie al revistei noastre „Transdisciplinarity in Science and Religion”. Bineînţeles, am fost perplex şi i-am cerut explicaţii. După multe insistenţe, Dl. Lemeni mi-a spus că, la recepţia care a avut loc la Patriarhie pentru celebrarea unui an de la înscăunarea Patriarhului Daniel, un înalt ierarh (mi-a indicat numele lui) i-a spus Patriarhului că transdisciplinaritatea nu este adaptată dialogului între teologia ortodoxă şi ştiinţă. Nici mai mult nici mai puţin. Şi fără nici un argument.
Alte acte ostile s-au succedat rapid: astfel, de exemplu, suspendarea excelentei emisiuni a Părintelui Gheorghe Istodor „Ştiinţă şi Religie” la Trinitas TV (care totuşi – cel puţin în parte – era finanţată de noi) şi neacceptarea publicării a unei cărţi a Părintelui Gheorghe Istodor, conţinând transcrierea unei selecţii din emisiunile sale, în colecţia de la Curtea Veche.

În faţa acestei situaţii, care mi se părea absurdă, de neînţeles, am cerut o audienţă Patriarhului Daniel, pentru a clarifica toate lucrurile. Am fost astfel invitat de dânsul la cină, la Palatul Patriarhiei, în seara zilei de 8 noiembrie.

Profitând de acest voiaj, am planificat o întâlnire de lucru pentru pregătirea volumului, care a avut loc la 7 noiembrie 2008. La începutul reuniunii Domnul Adrian Lemeni mi-a înmânat o scrisoare cu data de 2 noiembrie 2008, din partea a 8 dintre cei 14 autori ai diferitelor texte, cerând Patriarhului Daniel retragerea volumului de la Curtea Veche şi publicarea lui la Editura Basilica a Patriarhiei Române. 6 autori nu au semnat această scrisoare: cei de la Cluj şi cei de la Ploieşti. Patriarhul Daniel a scris pe colţul scrisorii „Se va da satisfacţie autorilor”. Am spus participanţilor că nu vom discuta conţinutul acestei scrisori deoarece îl voi discuta a doua zi, pe 8 noiembrie, la întâlnirea privată cu Prea Fericitul Părinte Daniel. Am corijat însă, în cursul întâlnirii de lucru, numeroasele erori care mai persistau pe plan ştiinţific şi terminologic în trei dintre lucrările prezentate. Câteva dintre aceste erori erau extrem de grave. De exemplu, unii autori confundau „metode” şi „metodologie”.

După terminarea întâlnirii de lucru, Dl Lemeni a venit să mă vadă, anunţându-mă că cei 8 semnatari acceptă totuşi publicarea la Curtea Veche, dar numai dacă directorii colecţiei satisfac două condiţii imperative. Am acceptat prima condiţie – eliminarea frazei standard care se pune pe coperta a patra a tuturor cărţilor din colecţie, dar ne-a fost imposibil, pe plan deontologic şi democratic, să acceptăm a doua condiţie – cea a eliminării din volum a excelentei lucrări prezentate de grupul din Ploieşti. Precizez că în grupul din Ploieşti era un protestant, fapt care, probabil, era considerat inadmisibil de semnatarii scrisorii. Urmarea refuzului nostru a fost imediată: cina programată pe 8 noiembrie a fost anulată în ultimul moment şi nu a fost reprogramată nici până astăzi.
Ultimul act al acestei mini-drame/comedii: volumul publicat la Basilica comportă o introducere de 50 de pagini, din care 40 de pagini sunt consacrate inadecvării metodologiei transdisciplinare în dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă! Fiecare dintre cele patru lucrări ale volumului are numele autorilor respectivi. În mod neobişnuit însă introducerea este semnată anonim „autorii”. Care autori? În orice caz, grupul de la Cluj nu a semnat scrisoarea menţionată şi nu a participat la redactarea Introducerii. De altfel, o analiză a stilului şi a referinţelor date arată clar că este vorba de un singur autor, pe care, însă, prefer să nu îl numesc, deşi îi cunosc numele. Remarc, în trecere, că autorul introducerii nu are nici măcar bunul simţ de a ne mulţumi, mie şi Doamnei Stavinschi, pentru corecturile făcute şi care au fost integrate de autori în textele publicate. Un Robespierre al ortodoxiei nu îşi poate permite, desigur, luxul mulţumirilor.

Care sunt argumentele aduse împotriva metodologiei transdisciplinare?

Opt pagini ale introducerii sunt consacrate lui Jacob Böhme, într-un context care nu are de a face cu transdisciplinaritatea: faptul că eu am scris o carte despre Böhme nu înseamnă că Böhme este un far la transdisciplinarităţii. Referinţele la Böhme sunt cu totul marginale în abundenta literatură transdisciplinară internaţională. Eu am scris respectiva carte pentru a răspunde celebrei întrebări a lui Joseph Needham: „De ce ştiinţa modernă s-a născut în Europa?” Să analizăm totuşi argumentele autorului privind direct transdisciplinaritatea şi nu istoria ştiinţei moderne. Pentru autor „Justificarea opţiunii de lecturare a acestei doctrine prin intermediul grilei de lectură transdisciplinare, motivată ca gest cultural şi modern de încercare contemporană de instaurare a unei noi raţionalităţi, nu poate estompa cu nimic lipsa manifestă de discernământ teologic a acestui demers de otrăvire, la nivel ideatic sau imagistic-metaforic, a omului contemporan cu elemente de ,,teologie” căzută” (p. 30). Bun, deci eu nu am „discernământ teologic” şi mă pretez la un „demers de otrăvire” a omului contemporan. Dar de ce oare această teologie este „căzută”? Cine a decis acest lucru? Böhme nu a fost niciodată „eretic” în mod oficial. Doar preotul din orăşelul Gôrlitz, de unde era şi Böhme, gelos pe marele prestigiu pe care Böhme l-a avut încă din timpul vieţii sale, urla în predicile lui că Böhme era eretic şi i-a profanat crucea de pe mormânt.

Am avut onoarea să particip, în 1995, la ceremonia de la Vatican pentru sfârşitului procesului Galileo Galilei şi, cu această ocazie, am avut o discuţie privată despre Böhme cu Papa Ioan Paul al II-lea, care citise cartea mea. Papa mi-a spus că îl consideră pe Böhme ca un „mare om”. Să îmi fie permis să mă încred mai mult în discernământul teologic al Papei Ioan Paul II al II-lea decât în cel al autorului introducerii. Ca să rămânem pe plan românesc, nu este oare interesant că Petre Ţuţea nu se jena să îl citeze pozitiv pe Jacob Böhme în cartea sa Omul, Tratat de antropologie crestina, Problemele sau Cartea intrebarilor (p. 5)? Este poate Ţuţea un „eretic” (cuvânt care revine în mod obsesiv în introducerea-manifest)?
Autorul introducerii afirmă doct: „Dacă, însă, la nivel de ştiinţă, mai putem spera să nu fie sminteală pentru mulţi […] la nivel teologic lucrurile îşi au gravitatea lor […]” (p. 30). Sunt recunoscător autorului că speră că transdisciplinaritatea „să nu fie sminteală pentru mulţi” dar este greu să dialoghez în acest stil necivilizat şi neacademic. Culmea grotescului este atinsă când autorul sugerează, citând o carte a lui Alain Besançon, precum că Böhme ar fi un precursor al leninismului şi al ideii instaurării Reich-ului… Teza de bază a cărţii lui Besançon este că leninismul este o formă a gnozei, teză care nu are acordul comunităţii ştiinţifice. Citarea lui Besançon este într-adevăr ciudată. Pe de o parte, Alain Besançon nu este un specialist al gândirii lui Böhme ci un istoric. Pe de altă parte, citarea lui Böhme este cu totul marginală în cartea lui: într-o carte de 405 de pagini, Besançon citează pe Böhme doar de şase ori. Iar când îl citează, îl citează simultan cu alte nume. Acolo unde Besançon scrie „La Paracelsus, Valentin Weigel, la Böhme”, autorul scrie numai „Böhme”.
Această manipulare a citatelor pare fi o specialitate a autorului introducerii. Voi da un exemplu flagrant. Autorul scrie, citând o dezbatere pe care am avut-o în grupul „Phantasma” de la Cluj în 2006: „Ştiinţa rămâne în ultimă instanţă – chiar dacă este incompletă – un fel de parapet împotriva delirului religios […] Am văzut că, pentru gânditorii transdisciplinari, credinţa religioasă este un act de raţionalizare a misterului, dar o raţionalizare utopică şi care are particularitatea de a aluneca spre un delir religios, faţă de care ne putem apăra la adăpostul acelui parapet numit ştiinţă…” (p. 55, 58). Ori cuvintele mele exacte sunt: „Pentru mine, ştiinţa rămâne, un fel de parapet împotriva delirului ezoteric sau delirului religios, delirului de orice gen.” Neonestitatea autorului introducerii-manifest este evidentă. Eu vorbesc de „delirul de orice gen” şi nu am afirmat niciodată că religia „are particularitatea de a aluneca spre un delir religios”. Orice construcţie umană poate aluneca spre delir. Delirul ştiinţific, de exemplu, are multiple forme, cea mai recentă fiind scientismul, formă a delirului ştiinţific pe care o analizez îndelung în scrierile mele.

Autorul reproşează transdisciplinarităţii „condiţionarea” sa „disciplinară”. E adevărat că eu am afirmat întotdeauna că nu există transdisciplinaritate fără discipline. Dar există oare teologia ortodoxă fără disciplina respectivă care se învaţă în Facultăţile de Teologie Ortodoxă? Dacă cunoaşterea este legitimată, cum spune autorul, doar prin experienţa eclezială, atunci de ce mai există examene la Facultăţile de Teologie Ortodoxă?
Punctul capital al argumentaţiei autorului este pretinsa „aderenţă” a transdisciplinarităţii la „doctrina adevărului nemanifest”. Autorul scrie: „Incompletitudinea cunoştinţelor, lipsa certitudinii, inaccesibilitatea adevărului absolut, precum şi atitudinea de relativism şi ,,toleranţă” gnoseologică reprezintă, după cum am văzut, ideile axiale pe care se întemeiază doctrina adevărului nemanifest, idei la care aderă necondiţionat – am văzut, de asemenea – promotorii transdisciplinarităţii.” (p. 51) Această afirmaţie nu este numai mincinoasă, dar atinge chiar nonsensul. În metodologia transdisciplinară nu există posibilitatea unui „adevăr nemanifest” – el nu poate fi decât şi manifest şi nemanifest. Dar acest lucru nu poate fi înţeles dacă ne plasăm, aşa cum face autorul, în domeniului logicii binare şi dacă acceptăm, aşa cum face autorul, tăietura epistemologică între Subiect şi Obiect. Este evident că autorul ignoră total semnificaţia terţului inclus şi a Terţului Ascuns şi el inventează astfel o caricatură a transdisciplinarităţii pe care o combate. Confuzia între transdisciplinaritate şi caricatura ei este gravă şi justifică toate divagaţiile posibile.

În sfârşit, autorul introducerii-manifest discută „ficţiunea transreligiozităţii”. El scrie: „În înţelegerea promotorilor săi, transdisciplinaritatea este nici religioasă, nici nereligioasă, ci ,,transreligioasã” […] Nici o religie nu este însă îndreptăţită să revendice o poziţie privilegiată, în sensul universalităţii sale […] Miza de fond care se întrevede aici este, în opinia noastră, negarea posibilităţii împărtăşirii de către vreo Biserică sau confesiune religioasă a credinţei universale şi a adevărului dumnezeiesc. Prin contrast, să remarcăm faptul că pentru ortodocşi există o singură credinţă deplină, cea ortodoxă, şi o singură Biserică cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, adică Biserica Ortodoxă” (p. 54, 56). Opinia autorului introducerii-manifest este pur şi simplu greşită pe plan strict teologic. El nu ştie oare că teologii români elimină expresia „religie ortodoxă” în favoarea celei de „teologie ortodoxă” tocmai pentru a afirma unicitatea teologiei ortodoxe şi nu a o relativiza introducând-o în ansamblul confesiunilor religioase? El nu ştie oare că, pentru teologii români, teologia ortodoxă traversează şi merge dincolo de confesiunile religioase, ceea ce corespunde exact definiţiei transreligiosului? Acest fapt a fost observat de unii prieteni ai mei teologi, dar alţii văd că au ajuns la concluzia opusă. Fiecare cu putinţa lui de înţelegere.

Care este, în fond, motivaţia acestei ciudate afaceri?

Nu ştiu. Cartea de la Basilica putea apărea foarte bine fără introducerea-manifest, care este lipită artificial celorlalte texte. Am însă o ipoteză. Cred că această afacere este rezultatul unor lupte intestine în sânul Bisericii Ortodoxe Române, luptă care nu are nimic de a face nici cu mine nici cu transdisciplinaritatea. Revelaţie târzie a inadecvării metodologiei transdisciplinare în dialogul dintre teologia ortodoxă şi ştiinţe este foarte ciudată. Majoritatea autorilor cărţii de la Basilica (inclusiv autorul introducerii!) erau, până de curând, adepţi entuziaşti ai transdisciplinarităţii. Coordonatorul cărţii, Domnul Adrian Lemeni, pe care l-am cunoscut la Paris în anul 2000, îmi spunea, pe când era mai tânăr, că ar dori să fundeze un centru transdisciplinar în sânul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi, după aceea, a participat activ la toate activităţile noastre transdisciplinare în România. Iar însuşi Patriarhul Daniel ştia bine ce este transdisciplinaritatea încă de la congresul din 2001, când m-a ascultat vorbind despre viziunea transdisciplinară a sacrului. Tocmai la acest congres s-au înfiripat relaţiile noastre prieteneşti. El nu a ezitat să îşi publice lucrarea Necesitatea dialogului dintre ştiinţă şi credinţă alături de lucrarea mea Nivelurile de realitate şi sacrul. Nu mai târziu decât în septembrie 2007, Prea Fericitul Daniel ne-a făcut onoarea să participe şi să vorbească la un congres care avea cuvântul „transdisciplinar” chiar în titlu – „Transdisciplinary Approaches of the Dialogue Between Science, Art, and Religion in the Europe of Tomorrow”.

Transdisciplinaritatea nu are nevoie de legitimarea Tradiţiei Bisericii după cum Tradiţia Bisericii nu are nevoie de legitimarea transdisciplinarităţii. Singura legitimare a metodologiei transdisciplinarităţii este în fecunditatea aplicării ei în diferitele domenii ale cunoaşterii. Această fecunditate a fost dovedită pe deplin pe plan internaţional. În orice caz, „afacerea” pe care o evocaţi nu trebuie supradimensionată. Introducerea-manifest nu reprezintă decât punctul de vedere a unei minorităţi nesemnificative din rândul teologilor şi oamenilor de ştiinţă din România. Eu personal am avut ocazia să discut cu numeroşi teologi, preoţi şi studenţi în teologie care sunt foarte interesaţi de aplicaţiile metodologiei transdisciplinare.
Merg chiar mai departe, afirmând că această afacere are şi un aspect extrem de pozitiv: ea ne-a învăţat care sunt obstacolele în calea unui veritabil dialog dintre religie şi ştiinţă într-o ţară post-comunistă, unde mentalităţile moştenite de la sistemul totalitar sunt încă vii. Rezultatele obţinute de noi timp de un deceniu în acest laborator al dialogului dintre religie şi ştiinţă în România pot servi drept model ţărilor vecine cu predominanţă ortodoxă.

(fragment dintr-un interviu realizat de Petrişor Militaru şi Marius Ene apărut în Convorbiri literare, februarie 2010; reprodus cu acordul lui Basarab Nicolescu; titlul fragmentului aparţine redacţiei Oglindanet)