Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Gropniţa din inima Moldovei – Dobrovăţ

Gropniţa din inima Moldovei – Dobrovăţ

Drumul ce străbate podişul Moldovei între oraşele Vaslui şi Iaşi trece prin mijlocul unei păduri seculare, cu poieni însorite locuite de oameni al căror fundament cultural este încă marcat de existenţa pământească a voievodului moldav Ştefan cel Mare. Plecând de la Vasluiul ce i-a servit drept capitală de campanie, treci prin apropierea dealului dăruit de domn lui Burcel (Purcel), pe lângă localitatea Scânteia cu biserica ştefaniană refăcută de Mihail Sturza. Până la Iaşi poţi întâlni povestaşi ce construiesc cu argumente moştenite din bătrâni diferite scenarii despre viaţa ilustrului domn şi despre moştenirea rămasă de la el.
Trecând peste atribuirile ctitoriceşti fanteziste ce ajung să considere toate bisericile şi toate palatele Moldovei ca aparţinând efortului constructiv ştefanian, atrage atenţia legenda care vorbeşte despre faptul că Ştefan al Moldovei şi-ar fi dorit să fie înmormântat în inima ţării, la Dobrovăţ. Se spune că edificiul eclesial, finalizat în vreme ce voievodul se afla pe patul de suferinţă, ar fi avut destinaţia de necropolă dacă polonii ar fi ocupat Moldova de nord şi ar fi răpit Putna. Şi pe lângă argumentul istoric al disputei cu Regatul Polon pentru Pocuţia povestaşii îţi atrag atenţia asupra faptului că biserica Dobrovăţului deţine o încăpere destinată special pentru morminte (gropniţa).

Istoria întemeierii

Efortul ctitoricesc făcut de Moldova în ultimii şaptesprezece ani din viaţa sfântului voievod Ştefan cel Mare este consecvent şi nu se opreşte până în momentul morţii domnitorului. Boala lui grea  nu încetineşte ritmul construcţiilor eclesiale. Cu doar o lună înainte de strămutarea la cele veşnice, în codrii de lângă Iaşi are loc slujba de sfinţire a bisericii „Coborârea Duhului Sfânt” de la Dobrovăţ. Era luna mai 1504. Situată în centrul geografic al Moldovei dintre Nistru şi Carpaţi biserica propune o soluţie arhitectonică deosebită. Inserţia unei încăperi mortuare între pronaos şi naos ridică până astăzi întrebări în legătură cu utilitatea acelei încăperi. Este singura biserică medievală ce deţine o gropniţă, dar nu se integrează în arhitectura bisericilor cu cinci încăperi deoarece îi lipseşte pridvorul. În mod evident, această soluţie arhitectonică neobişnuită este punctul de plecare al legendei păstrate cu mândrie de oamenii locului.
Din punct de vedere arhitectonic biserica are forma unei nave. Două sunt motivele pentru care această formă este des întâlnită în arhitectura creştină: unul istoric şi unul simbolic. Motivul istoric se naşte în momentul în care împăratul Constantin cel Mare dăruieşte creştinilor clădirile administraţiei imperiale (basilicile) spre a fi folosite în vederea desfăşurării cultului. Arhiectura clădirilor respective se bazează pe o încăpere principală cu o formă dreptunghiulară ce se termină într-un spaţiu semicerc (absida). Creştinii au înlocuit statuia împăratului din absidă cu altarul pentru săvârşirea Liturghiei şi astfel s-a consacrat stilul basilical în arta creştină. Basilica este punctul de naştere a bisericii tip „navă” ce se întâlneşte des în Moldova. Această soluţie arhitectonică a făcut carieră în creştinism datorită valorilor simbolice ce i-au fost atribuite. Comuniunea creştinilor în jurul lui Hristos, adică Biserica, este simbolizată prin corabie. Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte evenimentul salvării din potop ca fiind un prototip al celor viitoare; căci prin corabie era preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Aşa cum corabia l-a salvat pe Noe, tot aşa şi comuniunea euharistică ce se petrece în spaţiul sacru al bisericii-corabie îi salvează pe oameni conducându-i spre limanul ceresc. Şi pentru a sublinia faptul că avem de-a face cu o „corabie” creştină, pereţii groşi ai bisericii medievale ascund în naosul Dobrovăţului două abside ce formează braţele unei cruci latine.
Drumul dinspre exterior spre locul de săvârşire a Sfintei Liturghii (naos-altar), este străjuit de trei uşi şi două spaţii intermediare (pronaos şi gropniţă). Există în arhitectura creştină obiceiul ca naos-altarului să i se adauge diferite spaţii anexă. Însă în Moldova aceste spaţii sunt înşiruite liniar şi transformate în spaţii obligatorii de parcurs în drumul spre întâlnirea cu Hristos Euharistic.

Iniţiere în creştinismul practicant

Programul iconografic al drumului de parcurs spre naos-altar are, la Dobrovăţ, o evidentă utilitate iniţiatică. Primul lucru surprinzător este prezenţa, în pronaos, a compoziţiei intitulate „Sfânta Liturghie”, compoziţie cunoscută impropriu şi sub numele de „Liturghia Îngerilor”. Pe întreaga lungime a peretelui de est, într-un registru median, se desfăşoară cortegiul slujitorilor de Liturghie. Îngeri diaconi, îngeri purtători ai obiectelor de cult, îngeri purtători ai trupului Dumnezeului întrupat şi jertfit se îndreaptă către Sfânta Masă pictată în partea dreaptă a compoziţiei. La prima vederea avem de-a face cu aceeaşi compoziţie pictată în turla naos-altarului de la Probota, sau de la biserica sfinţilor Gheorghe şi Ioan cel Nou din Suceava. În realitate există o diferenţă majoră, la Dobrovăţ cortegiul liturghisitorilor fiind continuat cu personaje umane: sfinţi ierarhi, sfinţi călugări şi popor condus de regi. În această formă, ampla compoziţie surprinde realitatea comuniunii dintre oameni şi îngeri în timpul Sfintei Liturghii, comuniune reclamată prin rugăciuni şi imne: Noi care pre heruvimi cu taină închipuim… Aceste completări didactice au scos scena din naos-altar şi au plasat-o în spaţiul catehezei, în pronaosul-baptisteriu.
Pe acelaşi perete, în nişa pregătită în timpul lui Ştefan cel Mare pentru icoana hramului, Petru Rareş pictează icoana „Coborârii Duhului Sfânt”. Şi în această icoană putem observa o inserţie a personajelor istorice, a poporului. Duhul Sfânt ce s-a coborât asupra apostolilor este destinat întregului „kosmos”, fapt reprezentat în majoritatea icoanelor printr-un rege bătrân pictat sub bancheta pe care stau apostolii. La Dobrovăţ, în locul regelui bătrân sunt pictate câteva personaje încoronate înconjurate de curteni, grupul acesta fiind asemenea cu cel ce închide cortegiul în compoziţia „Sfânta Liturghie”.
Cele două prezenţe ale „poporului” subliniază rolul fiecărui creştin în interiorul Bisericii-Comuniune, dar şi misiunea regilor de a conduce poporul spre liturghisire şi spre împărtăşirea din darurile Duhului Sfânt.

Îngroparea dorinţelor proprii

Programul iconografic al gropniţei susţine importanţa duhovnicească a misiunii regale venind în completarea celor două scene din pronaos. Obişnuinţa era ca în stânga şi în dreapta uşii de intrare în naos-altar să fie pictaţi îngerii păzitori. La Dobrovăţ, îngerii păzesc uşa de intrare în gropniţă, iar gropniţa devine un spaţiu ce are rolul de a aduce aminte călugărului şi regelui că succesul misiunii lor constă în uciderea dorinţelor proprii. În partea de nord a uşii naosului este pictat momentul iniţierii lui Pahomie în tainele vieţii monahale, iar în partea de sud a uşii este pictat momentul iniţierii regelui Ioasaf de către călugărul Varlaam. Ambele scene se desfăşoară sub o amplă icoană ce prezintă pe Iisus Hristos pe tronul de judecată şi pe Ioan Botezătorul împreună cu Fecioara Maria rugându-se pentru oameni (Deisis). Interesant de subliniat e faptul că Fecioara este încoronată ca o împărăteasă, amintind de semnificaţia numelui său ebraic, de misiunea îndeplinită pentru Întrupare, dar în acelaşi timp dând importanţă iniţierii regale surprinse în registrul inferior.
Romanul medieval „Viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf” a fost atribuit multă vreme Sfântului Ioan Damaschinul şi a circulat intens, inclusiv în Ţările Române. Ioasaf, fiul regelui Avener, este convertit la creştinism de către călugărul anahoret Varlaam. În ciuda opoziţiei tatălui său, Ioasaf înlătură idolatria şi construieşte o societate creştină model. După instaurarea în regat a ordinii bazată pe mila şi pacea creştină, Ioasaf se călugăreşte şi pleacă în pustiu. Influenţa acestei povestiri a fost atât de mare în mediul bizantin încât împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino se va călugări şi va lua numele de Ioasaf. Acest eveniment istoric trebuie să fie şi argumentul existenţei iconografice a sfântului rege Ioasaf, pictat la Dobrovăţ ca reprezentant al regilor ce şi-au purtat cu succes duhovnicesc misiunea.

Cei 506 ani de istorie şi-au lăsat adânc ridurile pe trupul bisericii voievozilor Ştefan cel Mare şi Petru Rareş. Călugării greci ce au administrat cândva monumentul au distrus cupolele din naos-altar şi din pronaos. O restaurare a picturii pronaosului executată neprofesionist în secolul al XX-lea a lăsat urme de detergenţi peste pictura din prima încăpere. Cu toate acestea elementele arhitectonice şi iconografice păstrate până la noi sunt suficiente pentru a ne uimi şi a ne bucura.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *