Habemus papam

Acum vreo trei săptămâni, pe o seară cu frig şi zloată, o prietenă m-a scos din casă la un film, Habemus papam. Din trailerul consultat la repezeală pe net părea o comedie, ambientată la Vatican pe tema alegerii unui Papă – fictiv – în timpurile noastre.

Aveam deci ocazia să văd cum se desfăşoară un conclav (numele vine de la latinescul cum clavis, căci pe toată durata alegerii Papei – şi pentru a grăbi timpul acesteia – cardinalii sunt închişi sub cheie, în Capela Sixtină). „În plus, pe o vreme ca asta – mi-am zis eu – un pic de amuzament în peisaj mediteraneean n-are ce să-mi strice.” Şi m-am dus.

Primele cadre, superbe dar şi derutante (filmul începe cu o înmormântare, a defunctului Papă), par să sugereze că, de fapt, vom vedea o tragi-comedie, ori poate ceva în genul filmelor cu Fernandel în rolul lui don Camillo, dar cu o tentă filozofică mai puternică. De altfel, impunerea unui stil derutant, greu de încadrat, reprezintă o trăsătură recunoscută a regizorului Nanni Moretti (care este aici şi autorul scenariului şi interpretul unuia dintre rolurile principale).

Aşa că, de la început şi până la sfârşit, eu – ca şi majoritatea celor din sală – am încercat să ne lămurim ce este de fapt cu acest film care oscila între diverse registre, cea mai apropiată analogie părând să fie aceea cu textele lui Italo Calvino care pornesc de la elemente reale şi alunecă apoi într-un fantastic subtil şi greu de definit.

Întreaga acţiune se desfăşoară vivace, cu răsturnări de situaţie, într-o interpretare foarte bună care ţine permanent sala în suspense. Pe acest fond, finalul vine ca o lovitură de secure ce taie crud toate aşteptările pe care regizorul le înfiripase în inimile spectatorilor: Papa demisionează, la numai câteva zile după ce a fost ales.

Filmul se încheie cu un sentiment general de descumpănire, zugrăvit atât pe feţele mulţimii de pe ecran, cât şi pe chipurile oamenilor din sală, pe care i-am simţit bulversaţi, plini de întrebări grave. Pentru că, dincolo de orice alt comentariu mai mult sau mai puţin subtil din partea regizorului (şi filmul abundă în comentarii de toate felurile, de la cele mai incisive până la cele mai înduioşătoare), unul a reieşit clar: în calitatea sa de păstor, Papa este un factor crucial, iar omenirea are nevoie de el.

Mesajul ne e transmis cu atâta putere, încât la sfârşit te ridici şi, luându-ţi paltonul, căciula şi mănuşile, ieşi în frigul de afară cu un fior în plus pe spate, întrebându-te: de ce acest final? Sentimentul de disconfort e aşa de intens – şi nu doar pentru catolici – încât, după ce o oră jumătate ai râs şi ai plâns, acum îţi vine să te duci să ceri banii înapoi.

Mi-au trebuit mai multe zile până să pot da de un capăt acestui final. Singura pistă a fost pentru mine configuraţia personajelor. Avem în prim plan câteva personaje individuale în opoziţie: un Papă demisionar, purtătorul de cuvânt al Vaticanului care încearcă totul, până şi minciuna, ca să salveze situaţia, un psihiatru („cel mai bun”, după cum se autodefineşte el, dar fără emfază, chemat să-l asiste pe Papă, dar care sfârşeşte prin a organiza un turneu de volei între cardinali, dat fiind că Papa a dispărut iar cardinalilor nu le este îngăduit să părăsească Vaticanul) şi, în fine, cardinalul Gregori, mai marele colegiului, singurul care se menţine în litera legii. În plan secund, avem drama unui cuplu laic, doi soţi superprofesionişti, dar cumva „corigenţi la viaţă”, înfrânţi de propria lor fire: e vorba de psihiatrul pomenit mai sus şi de soţia lui, tot psihiatră, care l-a abandonat pentru că „era prea bun”; Papa va recurge sporadic la ea pentru tratament, dar în zadar. Apar, de asemenea, în film o mulţime de personaje episodice – cardinali, gărzi elveţiene, călugăriţe, călători cu metroul, consumatori în bar etc., de care regizorul se foloseşte ca pretexte pentru comentariile sale.

Mai există însă şi un alt personaj principal pe care, paradoxal, la început aproape că nu-l observi, atât este de evident: mulţimea poporului credincios.

Pe când între zidurile Vaticanului cardinalii se joacă cu mingea la sugestia psihiatrului rămas fără pacient, ori îşi cultivă în privat diverse tabieturi şi manii, afară, în Piaţa San Pietro, poporul credincios se roagă şi aşteaptă cu înfrigurare cuvintele noului Papă. Nu există, în tot filmul, nici măcar umbra unei aluzii răutăcioase la adresa acestui personaj colectiv.

Chipurile surprinse de cameră în piaţă – şi e o mulţime imensă, care trimite cu gândul la Apocalipsă – sunt toate chipuri de oameni obişnuiţi, dar purtând în sine o mare puritate: sunt chipuri de sfinţi!

Identitatea poporului credincios se defineşte pe fondul unui alt personaj colectiv, şi anume colegiul cardinalilor, alcătuit în mare parte din bătrâni bonomi şi cam rupţi de realitate. Singurul element de legătură între această mulţime sfântă în aşteptare şi cardinalii care par să nu mai ştie exact ce aşteaptă este Papa, pe care şi unii şi alţii îl doresc. Dar o fac din motive diferite, iar Papa resimte această sfâşiere într-un mod atât de profund încât sfârşeşte prin a-şi renega public alegerea.
Habemus papam. Ultima scenă a unui film care pare să se vrea realist o reprezintă tocmai acest titlu proiectat pe fundal negru şi muzică de doliu, ca o auto-negare: de fapt, non habemus papam.

Şi atunci m-a izbit un gând: cât de „realist” vrea să fie acest film care îşi neagă propriul titlu? Şi oare ce vrea să spună regizorul (atât de fidel realităţii în crearea personajelor individuale) când se abate aşa de mult în prezentarea personajelor colective, făcându-le aproape suprarealiste – unul prin grotesc, celălalt printr-o presupusă perfecţiune? Căci dacă personajele individuale – Papa, purtătorul de cuvânt, cei doi soţi psihiatri – se vor reale şi convingătoare, personajele colective au în schimb o voită tentă de artificial, de forţat.

Cardinalii lui Moretti sunt superficiali şi infantili, pe când în lumea reală din colegiul cardinalilor fac parte personalităţi absolut remarcabile, care nu s-au sfiit să-şi pună viaţa în joc (pentru a da numai un exemplu, îl vom aminti pe regretatul cardinal Alexandru Todea, care a petrecut 16 ani în închisorile comuniste pentru credinţa sa). Apoi, nu toţi cardinalii sunt electori, ci doar cei sub 80 de ani – un detaliu pe care Moretti pare să-l neglijeze, majoritatea cardinalilor din filmul său fiind foarte în vârstă, motiv pentru care probabil nici nu se grăbesc să fie aleşi, ci toţi se roagă în sinea lor ca sorţii să cadă pe un altul… Mulţimea poporului credincios, pe de altă parte, apare ca un bloc monolitic, cu un puternic simţ al răspunderii, unanim atât în aşteptarea sa, cât şi în descurajarea sa finală.

Prin poziţia sa faţă de aceste două personaje colective, autorul pare să sugereze o demisie de la logica iniţială a filmului. Căci dacă mulţimea ar fi într-adevăr sfântă, conform canoanelor creştinismului, descurajarea ei ar fi absolut nejustificată, pentru că orice creştin este susţinut în viaţă de cele trei virtuţi teologale ale credinţei, dragostei şi speranţei. Or în finalul filmului lui Moretti speranţa – tocmai ea, care moare ultima! – pare să lipsească cu desăvârşire. Însă cum aceste personaje disperate sunt prezentate în mod voit ca fiind nerealiste (la fel ca şi cardinalii, de altfel), rezultă – negatio negationis – că de fapt speranţa nu moare şi nu are de ce să moară, că totul a fost doar o mare sperietură, o farsă…

Şi mă întreb: oare chiar atât de subtil să fie comentariul autorului? Negându-şi propria scriitură, vrea el poate să spună că toată vâlva care se face în jurul crizei postmoderne e doar o pistă falsă? Şi că de fapt cheia stă în reactualizarea virtuţilor – atenţie, a virtuţilor, nu a simplelor sentimente pioase! – de credinţă, dragoste şi speranţă, la nivel individual şi colectiv?

Să fie oare Moretti chiar atât de subtil? Nu ştiu. Poate că da… ori poate că nu, poate că e doar una din infinitele interpretări la care orice operă rămâne deschisă…