Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Henri de Lubac şi tradiţia patristică despre „supranatural”

Henri de Lubac şi tradiţia patristică despre „supranatural”

Henri de Lubac (1896-1991) a fost unul din teologii care au contribuit hotărâtor la primenirea, în sens patristic, a Bisericii catolice cu prilejul lucrărilor Conciliului Vatican II.

În anul 1913 intră în Ordinul iezuiţilor, fiind hirotonit preot în 1927. După Primul Război Mondial şi-a continuat formarea teologică şi filozofică, devenind în 1929 profesor de teologie fundamentală la Institutul Catolic din Lyon. În 1938 a publicat prima lucrare, Catholicisme. Les aspects sociaux du dogme. După şase luni în care s-a luptat pentru obţinerea nihil obstat-ului din partea superiorilor săi iezuiţi, de Lubac, pe atunci profesor la Facultatea Catolică din Lyon, reuşeşte să-şi publice cartea într-un tiraj care şi astăzi impresionează: 35.000 de exemplare! Dovadă că teologia nu ajunsese ancilla disciplinarum, ci se afla încă în centrul atenţiei intelectuale (Cf. Cristian Bădiliţă, Glafire: nouă studii biblice şi patristice, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 279).

Anul 1942 a reprezentat un moment decisiv: împreună cu Jean Daniélou a iniţiat celebra colecţie patristică Sources Chrétiennes care, din nefericire, exceptând câteva nume de referinţă, continuă să fie destul de ignorată în mediul teologic ortodox românesc. Publicarea celebrei lucrări Surnaturel, în 1946, i-a atras excluderea din învăţământ, cu toate că această lucrare „a trezit” din somnolenţă o teologie prea confortabil instalată în propria concepţie privitoare la natură şi har.

Conciliul II Vatican a însemnat enorm pentru Henri de Lubac: reabilitarea şi, în acelaşi timp, recunoaşterea publică a erudiţiei sale. A fost numit în comisia teologică pregătitoare a acestui Conciliu de către papa Ioan al XXIII-lea. Dacă Jean Daniélou a fost făcut cardinal încă din 1969, de către papa Paul al VI-lea, Henri de Lubac a trebuit să aştepte instalarea la Vatican a prietenului său polonez, Karol Wojtila, care l-a trecut în rândul „prinţilor Bisericii catolice” în 1983 (Ibidem, p. 294). A murit pe 4 septembrie 1991, în vârsta de 95 de ani.

henry de lubac

Cardinal Henri de Lubac/foto: jesuit.org.uk

Imensa operă a lui de Lubac, reeditată acum în mod riguros-ştiinţific, se conturează ca mărturie autentică a unui credincios atent la problemele timpului prezent, a cărui credinţă e „hrănită” permanent de lectura şi aprofundarea Scripturii şi de Tradiţie, profund ataşată de viaţa Bisericii şi de misterul catolicităţii (id est universalităţii) sale. Dintre cele mai importante lucrări ale sale amintim: Histoire et Esprit. L`Intelligence de l`Ecriture d`après Origéne (1950); Méditation sur l`Église (1953, traducere românească, Meditaţie asupra Bisericii, Humanitas, 2004); Sur les chemins de Dieu (1956); Paradoxes urmate de Nouveaux Paradoxes (1959); Exégèse médiévale. Les quatre sens de l`Ecriture (4 vol., apărute în 1959, 1961, 1964); L`Écriture dans la Tradition (1966); Le drame de l’athéisme athée.

Lucrarea excepţională pe care o vom prezenta în cele ce urmează, publicată în 1965, poartă acelaşi titlu ca articolul din 1949: Le Mystère du Surnaturel (Misterul supranaturalului, traducere de Eduard Ferenţ, Editura Sapientia, Iaşi, 2010).

Misterul supranaturalului reprezintă preocuparea de o viaţă a lui de Lubac, vizibil influenţat de lucrările lui Rousselot şi Maréchal. Primul, doctor în litere la Sorbona, autor al unei excelente teze despre intelectualismul sfântului Toma D`Aquino, a fost considerat pe bună dreptate înnoitorul tomismului (Cf. Jean-Marie Mayeur, Yves-Marie Hilaire, Dictionnaire du monde religieux dans la France contemporaine. 1. Les Jésuites, Beauchesne, 1985, p. 236). Cel de-al doilea, cu înclinaţii mai mult spre filozofie decât spre teologie, a publicat monumentala sinteză intitulată Le point de départ de la metaphysique (The Starting Point of Metaphysics). Totodată, el a pus baza teoriei moderne a harului, pe care de Lubac îşi va construi argumentarea din lucrarea Misterul supranaturalului.

Supranaturalul a declanşat o controversă aprinsă care nu se va potoli decât cu puţin timp înainte de Conciliul II Vatican. I s-a reproşat că ar compromite gratuitatea harului şi, în consecinţă, aceea a viziunii lui Dumnezeu, părăsind ipoteza „naturii pure”. I se reproşa, de asemeni, că n-ar lăsa loc unei distincţii reale între natură şi har, deoarece, după afirmaţia sa, natura este necondiţionat rânduită spre har. Conform pseudo-tradiţiei, respinsă cu argumente patristice, de către de Lubac, „supranaturalul” ar fi „adăugat” naturii umane în vederea mântuirii. Dezbaterile au atins punctul culminant atunci când a apărut, pe 12 august 1950, enciclica Humani generis, în care papa Pius al XII-lea îi prevenea pe credincioşi împotriva diferitelor opinii eronate care ameninţau să submineze fundamentarea doctrinei catolice despre credinţă. În această enciclică apare fraza care, în epoca respectivă, a fost considerată de un mare număr de teologi ca vizând „teologia nouă”: „Unii deformează adevărata noţiune a gratuităţii ordinii supranaturale când pretind că Dumnezeu n-ar putea crea fiinţe dotate cu inteligenţă fără a le ordona şi a le chema la viziunea beatifică” (p. V). Cum a înţeles acest enunţ Henri de Lubac?

El a interpretat afirmaţia în patru moduri: în primul rând, nu se simte atins doctrinal; apoi, acuză faptul că Pius al XII-lea a fost, într-adevăr, câtva timp preocupat în privinţa sa pentru diferite motive; totuşi, el nu are niciun  motiv de temere, deoarece în enunţ papa nu-l viza în mod expres. Ultimele două aspecte la care se referă de Lubac fraza enciclicii despre adevărata gratuitate a ordinii supranaturale figura deja în articolul său Le Mystère du Surnaturel. În sfârşit, Henri de Lubac citează cele două afirmaţii ale lui Pius al XII-lea, care, după unii, l-ar fi criticat, şi le acceptă ca exprimând propria sa gândire: „Noi înţelegem mai amănunţit eroarea pe care ar fi spus-o acolo: Deum non posse non creare (Dumnezeu n-ar putea să nu creeze) şi această nouă eroare: Dumnezeu n-ar putea crea fiinţe dotate cu raţiune, fără ca să le rânduiască şi să le cheme la viziunea beatifică”. Ceva mai departe, el se referă la articolul său, pe care îl citează intenţionat de data aceasta, pentru a pune în lumină corelaţia care există între gândirea sa cu învăţătura papei: „Dacă Dumnezeu ar fi voit, ar fi putut să nu ne dea fiinţa, iar această fiinţă pe care ne-a dăruit-o ar fi putut să nu o cheme ca să-L vadă”; Dumnezeu „nu poate fi constrâns de nimic ca să imprime în fiinţa mea o finalitate supranaturală. În această chestiune trebuie să deosebesc cu grijă dacă menţin întotdeauna o dublă gratuitate, un îndoit dar dumnezeiesc, deci, dacă îmi este permis să mă exprim astfel, o dublă libertate divină. Există aici ceva ca două planuri etajate, ca două paliere fără comunicare de jos în sus. Dublu pasaj ontologic, de două ori de netrecut spre creatură, fără o îndoită iniţiativă care s-o introducă în existenţă şi s-o cheme etc.” (p. VII).

Istoria elaborării lucrării de faţă este următoarea: deşi titlul din 1965 este acelaşi cu cel din 1949, în gândirea autorului acesta din urmă modifica şi completa concluzia prea scurtă a Supranaturalului, intitulată „Exigenţă divină şi dorinţă naturală”. „De aceea, scria de Lubac, în legătură cu acest articol, fără a repeta ceea ce fusese spus deja, am prezentat câteva reflecţii noi, insistând în manieră mai explicită asupra dublei gratuităţi a îndoitei iniţiative sau al dublului dar divin” (Ibidem, p. VII).

Aceasta taină e problema vieţii sale. Părintele de Lubac a fost discipol al lui Blondel. El a simţit nevoia unei reacţii contra concepţiei extrinseciste a harului (harul vine de undeva din afara naturii umane). Toată Antichitatea creştină se recunoştea în rugăciunea lui Augustin: „Ne-ai făcut Doamne pentru Tine şi neliniştită este inima noastră până nu se va odihni în Tine”, iar sfântul Toma, la rândul său, a înzestrat teologia cu formula sa lapidară: „Orice intelect doreşte în mod natural vederea substanţelor divine”; şi precizează pentru a evita orice confuzie între natură şi har: „text latin“. În secolul de aur al scolasticii toţi teologii erau de acord cu această doctrină.

Henri de Lubac trebuia să răspundă în detaliu obiecţiilor aduse Supranaturalului de câteva nume de referinţă: Jaques de Blic, Charles Boyer, Guy de Broglie, Georges Frénauld şi mai ales tomistului de la Roma, Réginald Garigou-Lagrange. Receptând climatul teologic fierbinte de atunci, de Lubac a renunţat să publice o operă ce-ar fi putut lumina situaţia şi, în acelaşi timp, aplana conflictul. Abia în intervalul dintre anii 1949 şi 1965, neobositul teolog, urmând o metodă experimentată, a adunat materiale: dintr-un articol de 41 de pagini el a compus un volum de 300 de pagini. Dintre ideile acestei opere se remarcă în primul rând destinul divin al fiecărei persoane în parte: „Acest mister al supranaturalului, care este misterul destinului nostru divin, apare puţin ca forma în interiorul căreia vor veni să se înscrie toate celelalte mistere (taine n.n.) ale revelaţiei. Sunt numeroase aspectele sub care îl putem privi. Sunt numeroase problemele pe care le putem pune spiritului. Scolastica antică s-a dedicat în mod deosebit să o elucideze pe aceea care se naşte din faptul că o inteligenţă creată, deci finită, este chemată să-L vadă pe Dumnezeu imediat, aşa cum este El în el însuşi […] A-l vedea pe Dumnezeu faţă în faţă, a-L cunoaşte aşa cum se cunoaşte El însuşi, a intra prin aceasta în comuniune de viaţă şi de iubire de reciprocitate cu El: cum este deci posibil aceasta? […] Dorinţa de a-L vedea este în noi, mai mult, ne reprezintă, este noi înşine şi, cu toate acestea, nu este satisfăcută decât printr-un dar pur. Să nu ne mirăm din cauza acestor antinomii. Ele izvorăsc din orice mister. Ele sunt semnul oricărui adevăr care ne dezorientează” (pp. 165-266). Aşadar destinul nostru constă în contemplarea lui Dumnezeu face to face, pentru a-L cunoaşte şi a intra astfel într-o comuniune de viaţă nesfârşită cu El în iubire.

Desigur, pentru raţiune El rămâne un mister de nepătruns; acesta este acceptabil în cele din urmă deoarece, aşa cum demonstrează de Lubac reluând exact ideea sfântului Augustin: „În consecinţă, este dificil să vezi în interior intuitiv şi să cunoşti bine substanţa lui Dumnezeu care face lucruri schimbătoare fără a se schimba ea însăşi şi, fără nici o mişcare temporară din partea ei, creează lucruri temporale. Este, în consecinţă, necesară o purificare a spiritului nostru: nefiind încă sesizaţi cu aşa ceva, noi suntem hrăniţi prin credinţă şi călăuziţi pe căi mai suportabile pentru a deveni apţi şi dotaţi spre a înţelege aceasta” (p. 270). „Misterul Supranaturalului” este expus într-o formă paradoxală, deoarece, pentru de Lubac, el depinde şi se întemeiază pe ceea ce numeşte „chemarea Iubirii” care pecetluieşte destinul nostru şi căreia, de Lubac îi dedică un întreg capitol (pp. 353-377): „Dumnezeu este Iubirea în persoană, Iubire care, liber, fără lege sau determinare internă, provoacă fiinţa căreia voieşte să i se dăruiască şi i se dăruieşte liber”(p. 372).

Un alt aspect pe care de Lubac îl tratează şi, în acelaşi timp, îl reactualizează prin faptul că îi dă o formă normativă pe bazele teologiei patristice, este problema ipotezei „naturii pure”, pe care abordarea sa patristico-teologică o depăşeşte şi îi conferă vitalitate: „Dacă un Malebranche considera ideea Naturii ca o idee păgână, aceasta depindea de faptul că o înţelegea în maniera antică, anume ca subzistând prin ea însăşi şi trăind de la sine însăşi. Însă dogma creaţiei transformă profund şi pentru totdeauna ideea pe care filozofii au putut să şi-o facă, fie că se trata despre naturile particulare, fie despre ansamblul universului” (p. 37).

Henri de Lubac se exprimă fără menajamente. Omul în cele mai înalte culmi ale raţiunii sale este orientat în mod natural spre Dumnezeu. El a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a înzestrat cu o dorinţă pe care numai viziunea paradisiacă o poate împlini. Astfel, el nu cunoaşte decât o finalitate, una împlinită cu prisosinţă, la care Dumnezeu l-a chemat de fapt. Aceasta e învăţătura Părinţilor Bisericii, a teologiei monahale şi a teologiei scolastice în epoca sa de aur. Analizele dinamismului spiritului, făcute în zilele noastre de filozofi creştini se îndreaptă spre aceeaşi concluzie, a unei naturi ireproşabile pe care nici măcar păcatul n-o poate smulge din inima omului; ea descoperă natura sufletului. Este depăşită astfel ipoteza unei „naturi pure”, deoarece Dumnezeu nu era obligat să-i dăruiască omului existenţa „gratuitatea creaţiei”, nici să îl cheme la viziunea slavei Sale. În acest fel, părintele de Lubac menţine libertatea suverană a lui Dumnezeu faţă de orice revendicare din partea creaturii, fără a fi nevoit să recurgă la eşafodajul unei „naturi pure” pentru a salva libertatea divină în darul harului.

Denunţând toate atacurile împotriva Supranaturalului, pornite în secolul al XV-lea de la Denys le Chartreux, care scrisese împotriva sfântului Toma D`Aquino, de Lubac revelează în cadrul acestei lucrări esenţa însăşi a misticii: omul poate să dorească unirea cu Dumnezeu. De Lubac îndrăzneşte aici să denunţe o fraudă teologică, prin apelul la Părinţii Bisericii care, în unanimitate, arată contrariul: există în natura umană, ca atare, întrucât spirituală, o dorinţă, un apetit, care nu poate fi satisfăcută altfel decât prin vederea lui Dumnezeu faţă către faţă. Obiectul acestei lucrări însă nu este doar istoric. El este în primul rând teologic. Henri de Lubac nu a încercat să transpună sau să prelungească teoriile „dogmaticii de Şcoală”. În argumentare, el se dovedeşte a fi credincios tradiţiei patristice, pe care a ţinut să o facă cunoscută. Traducerea în limba română are câteva lipsuri de ordin tehnic: nu prezintă lista abrevierilor şi nici bibliografia. Cu toate acestea merită felicitat efortul traducătorului, părintele Eduard Ferenţ, precum şi iniţiativa editurii Sapientia de a pune la dispoziţia cititorilor români una dintre lucrările fundamentale ale teologiei secolului XX.

Henri de Lubac, Misterul supranaturalului, traducere din franceză pr. dr. Eduard Ferenţ, Editura Sapientia, Iaşi, 2010, pp., XVII + 378.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *