Posted by Claudiu-Ioan Coman | 1 comment

Hristos are ochii deschişi pe cruce

Biserica este vie. Ea respiră, trăieşte şi îşi realizeză însăşi deplinătatea vieţii sale în şi prin Sfântul Duh, „Domnul de viaţă Făcătorul”. Însă, de cele mai multe ori, pentru noi, ortodocşii, apare o dilemă: există Har în cadrul celorlalte două mari tradiţii, Romano- Catolicismul şi Protestantismul?

O abordare negativă asupra acestui subiect ar însemna însăşi negarea lucrării Sfântului Duh în lume. Pornind argumentarea de la afirmaţia Sfântului Irineu de Lyon, aceea că Fiul şi Sfântul Duh sunt cele două mâini ale Tatălui, prin care Dumnezeu Tatăl se revelează în lume, in extenso, cosmosul ca Unitate în diversitate exprimă tainic doxologia prin care continuu slăveşte actul kenozei ( smereniei ) Sfintei Treimi manifestată în întregul univers. Astfel, ajungem la abordarea universalităţii mântuirii, exprimată în cadrul iconografiei ortodoxe în două dintre reprezentările ortodoxe: icoana Cincizecimii şi icoana Răstignirii. Sunt aşadar două moduri de exprimare a unei realităţi teologice: harul/libertatea îşi păstrează principiile fundamentale nealterat în cadrul întregii omeniri, depăşind orice dezechilibru creat de disputele interconfesionale şi absurdităţile unor fanatici.

În primul caz, icoana Cincizecimii arată desluşit faptul că unitatea în diversitate este realizată cu ajutorul Sfântului Duh Care preschimbă existenţa întotdeauna în bine. Fără acest eveniment unic existenţa ar fi fost fără sens, însăşi viaţa devenind un haos, o experienţă deformată a unei realităţi triste. Fără Cincizecimea care, prin predica apostolică, s-a extins în toată lumea, însăşi identitatea oamenilor nu ar mai fi fost luată în calcul pentru că fără harul şi libertatea aduse în această zi, condiţia de persoană ar fi fost un termen abstract, o inovaţie care nu ar avea ca fundament un principiu absolut care să transcendă timpul şi spaţiu găsindu-şi finalitatea în dinamismul iubirii totale din cadrul Sfintei Treimi. De aceea, autenticitatea acestei icoane constă în faptul că oferă o imagine de ansamblu asupra a ceea ce ar trebui să fie însăşi viziunea noastră şi trăirea noastră de creştini autentici: har/libertate generatoare de pace deplină, de armonie, de bucuria experienţei harului. De aceea Sfinţii Apostoli sunt aşezaţi în semicerc în deplină pace, iar locul de sub ei, unde apare imaginea unui împărat încoronat, e întunecos simbolizând întunericul în care se afla lumea până în acel moment. Aici se întrezăreşte conexiunea dintre evenimentul Cincizecimii şi clipele teribile ale Răstignirii lui Hristos pe Cruce. Haosul şi întunericul generat de păcatele umanităţii îşi vor avea finalitatea în zdroitoarea experienţă a Pătimirilor lui Hristos. În icoana ortodoxă a Răstignirii teribilul şi durerea sunt învinse de pacea şi bucuria adusă lumii de Logosul lui Dumnezeu. Aici, iconografia ortodoxă transpune un adevăr sărbătoresc şi arată paradoxul necesar: durerea este exclusă, iar realitatea dureroasă a Mântuitorului Iisus Hristos, rănile sale şi corpul atârnând tot mai greu spre pământ ca în icoanele apusene, sunt asumate şi transformate în marele adevăr al manifestării bucuriei în ceea ce fusese instrument al morţii.

Hristos aşadar apare cu trupul arcuit pe Cruce, ceea ce reprezintă, potrivit cardinalului Tomas Spidlik, „dansul lui Hristos pe Cruce ”. Icoana afişează aşadar bucuria lui Dumnezeu pentru răscumpărarea omului. Harul care a fost trimis, care s-a făcut lucrător încă de la Bunavestire, va aduce, odată cu Pogorârea Sfântului Duh, noutatea extrem de preţioasă pentru întreaga lume: concretizarea şi adeverirea faptului că Biserica (în sens de comunitate cosmică) este plină de Sfânta Treime. Întristarea celor de lângă crucea Mântuitorului transpusă în partea inferioară a Sfintei Cruci, de-o parte şi de alta a ei, se preface în bucria deplină, în triumful Învierii, care irumpe plin de slavă privirile celor care se îndrepată în partea superioară acolo unde pare că şi cetele îngereşti dansează înconjurându-şi Creatorul. Bucuria Răscumpărării este în sfârşit atinsă, iar omul cuprins de remuşcări interioare, de păcate ce se vor transforma în patimi şi suferinţă prelungită va fi readus în cadrul Sfintei Treimi prin iubirea care, în exprimarea lui Evdokimov, capătă valenţe „nebuneşti ”. E toată desăvârşirea, e sentimentul împlinirii, e flacăra nemuririi în sfârşit experiabile.

Din acest motiv, doar acolo unde Tradiţia Ortodoxă este deformată, Hristos apare cu ochii închişi, ceea ce vrea să exprime învingerea Sa. Când Hristos apare astfel, când chinurile par să-L zdrobească deplin, să-L învingă avem de-a face cu o reprezentare neconformă dogmei iconografice. Hristos biruieşte şi priveşte spre cosmosul pe care L- a cuprins cu însăşi braţele Sale, l-a transfigurat şi l-a adus înaintea Tatălui ca dovadă a biruinţei, ca expresie a unei activităţi jertfelnice cu o miză enormă: răscumpărarea cosmosului şi statornicia libertăţii ca formă autentică adusă prin harul Sfântului Duh.
Aşadar, orice împotrivire a omului la manifestarea harului, oriunde acesta doreşte să se manifeste, fie la creştini sau la necreştini, constituie o formă de fanatism şi răstoarnă înseşi principiile universale ale mântuirii aduse de Hristos întregului cosmos devenit liturghie continuă şi expresie totală a roadelor harice manifestate şi la noi şi la ceilalţi. Pentru că toţi suntem expresii ale iubirii lui Dumnezeu pentru om în special şi pentru creştinism în general.