Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

„Îmi place să grădinăresc, să curăţ zăpada, să merg la piaţă”

„Îmi place să grădinăresc, să curăţ zăpada, să merg la piaţă”

Emanuela Ilie: Într-unul dintre primele dvs. interviuri, publicat în revista „Argeş” (nr. 3/1972), păreaţi a refuza înregimentarea la gruparea şaizecistă şi, implicit, la o poetică generaţionistă (observând, just, că între poeţi atât de diferiţi ca structură şi temperament liric nu exista neapărat o coeziune poetică, ci o „efervescenţă poetică, divergentă, complexă, unde fiecare îşi reprezintă propria direcţie”). Nu vă simţiţi nici astăzi solidară cu reprezentanţii acelei generaţii de excepţie, care a obligat într-adevăr epoca să privească în ei?

Ana Blandiana: Nu solidaritatea o puneam în discuţie, atunci, la vârsta apartenenţei la o generaţie (se vorbeşte întotdeauna despre generaţia celor de 18 ani, niciodată despre generaţia celor de 80), ceea ce puneam în discuţie era asemănarea. În mod evident, ne asemănam nu prin ceea ce eram, ci prin ceea ce refuzam să fim. Eram o „generaţie de creaţie”, cum spunea Mircea Martin, nu un curent literar.

Asemenea generaţiei interbelice, de la care, de altfel, ne revendicam. Aşa cum Arghezi nu semăna cu Blaga şi Ion Barbu nu semăna cu Bacovia, Nichita nu semăna cu Ioan Alexandru, iar Sorescu nu semăna cu Baltag. Asta nu însemna că nu ne simţeam solidari. Eram solidari în încercarea de a fi noi înşine şi de a nu accepta „indicaţiile”. Iar aceasta era valabil şi pentru prozatori, nu numai pentru poeţi. Odată cu apariţia noastră, proletcultismul a trebuit să părăsească scena.

Am fost norocoşi, pentru că momentul maturizării şi consacrării noastre a coincis cu singura perioadă de relativă libertate a istoriei comunismului românesc: anii 1965‑1975, cu vârful în 1968‑1970. Acest noroc ne-a atras pe drept invidia seriilor următoare (şaptezeciştii şi optzeciştii), care au debutat pe când orizontul politic începea să se închidă din nou.

În ceea ce priveşte solidaritatea generaţiei de excepţie (atât în sensul valoric, cât şi în sensul excepţiei de la regulă) care se numeşte  „Generaţia 6o”, pe măsură ce ne maturizam şi pe măsură ce se instala întunericul anilor 80, s-a subţiat până la dispariţie, cu atât mai mult cu cât felul în care am reacţionat la epocă a fost extrem de diferit de la unul la altul. Dincolo de aceste consideraţii însă, este clar că generaţia 60 şi-a marcat epoca, cel puţin tot atât cât epoca a marcat-o pe ea. După cum faptul că principalele ei opere rezistă, literar vorbind, timpului, în pofida iritării cu care sunt privite de scriitorii recenţi, spune mult.

Nu mă simt solidară, uman vorbind, cu niciunul dintre colegii de generaţie, de care m-am deosebit în diversele momente ale timpului în mod esenţial, dar nu pot să nu mă simt solidară cu valoarea pe care o reprezintă.

— Cât de importantă este, pentru un tânăr scriitor, singurătatea alergătorului de cursă lungă? Dar pentru unul matur şi consacrat?

Nu e doar importantă, este esenţială. Am fost întotdeauna ţara poeţilor tineri, care aveau talent, dar nu şi perseverenţă, nu şi forţa de a construi din el o operă. Mitul boemei şi blestemul băşcăliei au pus capăt în nenumărate cazuri unor destine, cărora Dumnezeu le dăduse har, dar nu şi curajul muncii intelectuale.

Puterea de a fi singur la masa ta de lucru este condiţia sine qua non a unei opere, atât în momentul ei de început, când încă nu poţi fi sigur că eforturile nu sunt depuse în zadar, cât şi pe parcurs, când ar putea apărea ispita de a te opri, de a considera că este suficient ceea ce ai făcut. Din fericire, continuarea nu depinde de tine: dacă eşti un scriitor autentic, opera este inevitabilă. Ca şi chinurile pe care le presupune.

Unul dintre firele roşii ale scriiturii dvs. publicistice şi cu siguranţă unul dintre catalizatorii activităţii dvs. civice este problematica responsabilităţii faţă de Celălalt. Cât de important este acest tip de responsabilitate în poezie şi în proză, aşadar în creaţia propriu-zis literară?

Aş prefera să schimb accentul întrebării dvs.: responsabilitate nu doar faţă de celălalt, ci, mai ales, faţă de ceilalţi. Faptul că mă simt responsabilă ţine de fire, de caracter, de educaţie. Dar, în timp ce responsabilitatea faţă de celălalt e o chestiune de morală şi de religie, responsabilitatea faţă de ceilalţi este o chestiune de istorie.

Dacă m-aş fi născut într-o ţară liberă şi aş fi aparţinut unui popor fericit (dar există oare un asemenea popor?), cu siguranţă acest tip de responsabilitate ar fi fost mai puţin dezvoltat în mine sau n-ar fi existat deloc. Doar suferinţa din jur m-a transformat într-un exponent. Dar mă refer în primul rând la mine ca om, ca persoană. E adevărat că o persoană a cărei oglindă este propria pagină. Scriind, n-am făcut decât să mă exprim, adică să mărturisesc adevărurile pe care, ca om, le descoperisem. M-am ferit să-mi transform poezia într-un mijloc de luptă, chiar dacă ea oglindea un om care lupta.

Cum aţi caracteriza, astăzi, procesul de cristalizare a identităţii scriitoarei Ana Blandiana? A depins el vreodată de evenimente exterioare, fie ele şi decisive, precum cele din decembrie 1989?

Depinde ce  înţelegeţi prin  evenimente exterioare. Dacă faptul că de-a lungul copilăriei mele tata a fost, în mai multe rânduri şi mai mulţi ani, închis şi a murit la câteva săptămâni după ieşirea din închisoare în 1964 sunt evenimente exterioare, atunci răspunsul este da. Sau faptul că am fost în trei rânduri interzisă… E adevărat însă că şi în cazul interdicţiilor, ca şi în desfăşurarea destinului meu de după 89, determinant a fost felul meu de a fi, faptul că mi-a fost întotdeauna mai uşor să spun nu decât să mă umilesc minţind.

Ana Blandiana

—  Cum aţi suportat ceea ce Vladimir Bukovski numea, pe bună dreptate, „această sfâşietoare durere a libertăţii”?

Ceea ce a fost foarte greu – nu numai pentru mine, ci pentru toţi scriitorii din fostele ţări comuniste – a fost să înţeleg şi să accept că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Nu e prima oară când o spun.

După ce, înainte de 89, orice om cu care făceam cunoştinţă îmi arăta, scoţându-le cu grijă din portofel, poemele mele interzise scrise de mână sau textele, decupate din revistă, ale rubricii  din „România Literară”, brusc nimeni – nici măcar scriitorii – n-a mai avut timp pentru literatură. A trebuit să treacă un timp ca să  accept că aşa e firesc, că orice lucru are valoarea preţului pe care l-ai plătit pentru el şi, deci, un vers pentru care riscai era pentru toată lumea mai important decât unul spus în libertate (şi indiferenţă).

În cele din urmă am învăţat, alături de toată lumea, că a fi liber este infinit mai greu decât a nu fi liber.

Exceptând refugiul în scris şi în cititul pe care-l consideraţi „cel mai important concurent al scrisului”, la ce remedii mai apelaţi pentru a face faţă provocărilor atât de diverse ale lumii noastre actuale?

Îmi place să muncesc fizic, îmi place să grădinăresc, să curăţ zăpada (săptămânile trecute, când toată lumea era exasperată de zăpadă, eu mă jenam să spun cât de bine mă simt mergând pe jos, dând zilnic cu lopata), să merg la piaţă (pe cât am oroare sa merg „la cumpărături”, în magazine şi supermarketuri, pe atât îmi place să umblu printre grămezile de legume şi fructe din pieţe sau de pe marginea drumului), să vorbesc cu băbuţele care vând câteva legături de pătrunjel şi mărar, să vorbesc cu oameni necunoscuţi aşteptând autobuzul.

Simt toate aceste feluri de a ieşi din limitările vieţii intelectuale ca pe o formă de exorcizare prin întoarcerea spre lucruri mai simple, mai vechi, mai verificate.

De la un capăt la altul, creaţia dvs. poetică se raportează într-o manieră personală, extrem de puternică, la cosmos, la terestritate, la regnuri. Nu altceva ne dovedesc volumele dvs. de proză: chiar şi epica dvs. fantastică este, cum observa remarcabilul critic Valeriu Cristea, „îndrăgostită de real”. Cum reuşiţi să păstraţi, astăzi, această legătură profundă cu realul să-i spunem nepervertit?

Şi eu şi soţul meu suntem copii născuţi la oraş. După cutremurul din 77 – când blocul în care stăteam s-a prăbuşit şi noi am rămas în viaţă printr-o înlănţuire de miracole – am ajuns să locuim într-un sat. Am descoperit atunci minunea transformării unei seminţe cât un fir de nisip într-o plantă şi într-un fruct şi am avut revelaţia că tot ce e firesc e miracol. A fost o descoperire pe care n-am mai uitat-o şi care este valabilă pentru toate domeniile şi în toate împrejurările, un fel uimitor de simplu de a ajunge la miezul lucrurilor.

Mi-a plăcut foarte mult felul onest în care vă justificaţi, la începuturi, actul scriptural: afirmaţi că scrieţi „pentru a mă vindeca… de maturitatea pe care o simţeam coborând asupra mea ca o febră, ca o boală ce s-ar putea dovedi incurabilă”. Mai credeţi şi acum în această funcţie taumaturgică a scrisului? Mai dur spus: v-a dezamăgit, din această perspectivă, evaziunea într-o „patrie de hârtie” ideală?

Nu, e singurul demers care nu m-a dezamăgit niciodată şi pe care nu l-am simţit niciodată zadarnic.

În ceea ce priveşte maturitatea incurabilă, înclin să cred că m-am înşelat. Cu cât trece timpul, uimirea, încrederea şi chiar  naivitatea, atribute ale tinereţii, îmi apar ca incurabile. E adevărat că n-am făcut niciodată nimic ca să mă vindec de ele.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *