Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Înapoi la şcoală, loază!

Înapoi la şcoală, loază!

Istoria locală este o cenuşăreasă a culturii române, defavorizată fiind în faţa celei naţionale, construită în grabă, frenetic, sub presiunea evenimentelor, pentru a servi unor, e adevărat, nobile idealuri. Astăzi, însă, revenirea la cunoaşterea realităţilor locale ar feri România de uniformitatea culturală păguboasă ţinută în viaţă artificial, pe fond ideologic, de sărăcia concepţiei cu care, din păcate, de câteva generaţii am fost obişnuiţi – cultura naţională privită ca monobloc masiv, macrostructură ermetic închisă, suficientă sieşi, conţinând toate răspunsurile la toate posibilele întrebări existenţiale ale celor care se nasc în conul său de umbră. Considerăm, dimpotrivă, că varietatea ar trebui redescoperită, de urgenţă, nu pentru a realiza noi stereotipuri, nici pentru a produce infinite, imperceptibile sau profunde fracturi interne, ci ca posibilitate autofecundatoare, de reîmprospătare şi revitalizare culturală. „Monoblocul” trebuie potrivit vremilor, adus la zi, restituit comunităţii sale cu noi sau vechi valori în haină nouă. Filozofia culturii spune că impulsul regenerator provine îndeobşte dinafară, din alte culturi, de obicei din spaţiile şi comunităţile vecine, dar şi din interior, fie reactivând fondul vechi, aflat în hibernare, păstrător de esenţe peste timp revigorante, fie valorizând bogăţia de nuanţe ale pluralităţii locale proteice. Considerăm, de asemenea, că prea puţin cărturarii de astăzi se preocupă de panorma vastă a culturii române în perspectivă diacronică. Cei mai mulţi se mulţumesc să aşeze sub lupa lui hic et nunc momentele culturale actuale sau ale istoriei recente.
Redescoperirea trecutului, chiar şi prin cercetări amatoriale sau lecturi de delectare, ar conduce la plămădirea unui nou spirit civic al conştiinţei de sine, în cercuri concentrice, de la eul individual la cel colectiv, de la cel al comunităţii locale, la cel naţional. Autentic, profund, durabil. Lumi necunoscute, cărări prea puţin bătute, circumscrise uzului exclusiv specialistic, arhivele bibliotecilor româneşti – acolo de unde ar putea începe acest proces recuperator – aşteaptă să-i fie descoperite comorile şi să fie repuse în circuitul zilnic. De pildă paginile prezente în facsimil al unora dintre lucrările lui Virgil Şotropa – veritabile pilule de înţelepciune, ştiinţă şi istorie locală –  precum Istoria Şcoalelor Năsăudene.
Cine mai ştie cine a fost şi ce activitate a avut Virgil Şotropa, mare cărturar năsăudean? Se naşte la 5 decembrie 1867 în Gheorgheni, judeţul Harghita, unde a şi urmat şcoala primară ungurească. Se mută apoi la Năsăud, unde va trăi pentru restul vieţii, până la 1 aprilie 1954, când pleacă la Domnul. La Năsăud urmează Liceul Grăniceresc, cu excepţia clasei a IV-a, pe care o face la Liceul Nemţesc din Bistriţa, iar după absolvire, în 1885, continuă studiile la Universitatea din Cluj. Începând din 1889 este pe rând profesor suplinitor la liceul năsăudean pentru limbile română şi maghiară, lucrează la Gazeta Transilvaniei, apoi revine în învăţământ şi începe să scrie articole despre istoria şcolilor locale, din care va alcătui un volum împreună cu N. Drăganu. De asemenea, scrie despre istoria grănicerilor, urmărind mai ales soarta Regimentului de Grăniceri în timpul Revoluţiei din 1848/1849.
Cele mai importante fapte cărturăreşti se petrec după Marea Unire, cu deosebire în paginile Arhivei someşene, pe care o fondează şi o conduce între 1924-1940, unde publică peste 70 de articole şi studii, unele pe probleme inedite de istorie locală, precum soarta grănicerilor năsăudeni. Virgil Şotropa se numără, de asemenea, printre fondatorii Muzeului Năsăudean, iar în 1943 este ales membru de onoare al Academiei Române. Din opera sa reţinem: Năsăudul, monografie (în colaborare), 1924 ; Istoria şcoalelor năsăudene (în colaborare), 1913; Tătarii din Valea Rodnei, 1924 ; precum şi toate articolele şi studiile din “Arhiva Someşană” (Vizite, ospătări şi omagieri, Reflexiuni pe vârful Ineului etc.)
Istoria şcoalelor năsăudene (1913) este o excepţională scriere-document, care se remarcă prin abundenţa de date şi preocuparea constantă a autorului pentru detaliu. Prin fraza bogată în arhaisme, regionalisme, topica şi limbajul vremii, cititorul este încântat de savoarea textului, de sporul de valoare artistică adus celui documentar. Cu auxiliul acestora timpul merge repede înapoi, iar cititorul se transportă în 1766, în spaţiul spiritual năsăudean şi bistriţean, în atmosfera „şcolilor triviale” din Năsăud, Maier, Monor, Zagra şi Borgo-Prund, „toate cu limba de propunere româna şi susţinute din fondul de provente al regimentului” doi de Grăniceri. Denumirea de „şcoale triviale” a fost împrumutată de la numele celor din Evul mediu, în care studiul gramaticii, al dialecticii şi al retoricii, forma aşa-zisul trivium. Prin analogie, şcolile populare înfiinţate sub „înţeleapta domnitoare Maria Terezia” aveau ca obiecte de studiu „cetirea, scrierea şi calcularea”, formând „şcoalele triviale”. Cititorului i se prezintă apoi „şcoalele triviale germane”. În 1837, „scopul principal al şcoalelor nou organisate era să pregătească pe şcolari pentru a pute fi buni subofiţeri, cancelişti, primari comunali etc.” La 1870 sunt înfiinţate „şcoalele triviale” cu limba de predare maghiară.
Se cuvine să dăm şi câteva lămuriri privitoare la Regimentele Grănicereşti, unităţi compuse din soldaţi bine instruiţi şi disciplinaţi, capabile pe timp de pace să se susţină din produsele gospodăriei proprii, ceea ce echivala cu economii însemnate la visteria împărătească, iar în timp de război să poată fi folosite ca forţă combatantă. Împărăteasa Maria Tereza aprobă, în 1762, proiectul de înfiinţare a „Miliţiei  Naţionale Grănicereşti”, adică a celor şapte Regimente Grănicereşti din Transilvania. Grănicerii sunt deziobăgiţi şi împroprietăriţi cu pământ şi păduri, scutiţi de prestaţii şi sarcini publice şi de încartiruiri, fiii lor putând urma în mod gratuit cursurile şcolilor grănicereşti de orice fel, inclusiv institutele superioare de învăţământ militar pentru a deveni ofiţeri. Această hotărâre pune capăt vechiului sistem violent de recrutare prin „prinderea cu arcanul”, cu câinii etc., realizează întărirea graniţelor ţării şi stăvilirea emigrărilor, care duceau la scăderea populaţiei şi la diminuarea veniturilor statului, întăreşte cordonul sanitar împotriva „molimelor răsăritului”, consolidează unirea cu Biserica Romei. Tot astfel statul câştigă trupe credincioase utile împotriva abuzurilor nobilimii şi a mişcărilor populare interne, asigurându-şi în acest mod şi combaterea contrabandei.
În timpul lecturii, descoperim atât preocuparea autorităţilor locale şi imperiale pentru dezvoltarea învăţământului în toate limbile vorbite în teritoriul administrat, cât şi reacţia intelectualilor atunci când, în vremuri grele, s-a pus problema desfiinţării şcolilor. Autorul îl citează pe Alesandru Roman, profesor universitar, care în ziarul Federaţiunea, în 1871, scria:  În districtul Năsăudului există în trei comune mari câte o şcoală trivială, înfiinţate încă în timpul graniţei şi reorganisate, pare-mi-se, în anul 1864, fiecare cu două clase şi cu doi învăţători. Aceste şcoale este vorba să se desfiinţeze, şi anume pe motivul că sunt puţini prunci în ele şi poftesc multe spese. Poate nu veţi crede, dar e adevăr, şi asta o propun Români, şi încă cu capete albe ca oaia. Ei, domnilor! A fost greu a le întemeia, dar a le desfiinţa este foarte uşor. (….) Şi oare care e scopul şcoalelor? Nu luminarea şi cultivarea poporului? (….) Am dori să vedem nu desfiinţându-se, ci înmulţindu-se şcoalele, şi în prima linie ridicându-se cu orice sacrificii o preparandie la Năsăud.” Spre deosebire de şcolile triviale, cele comunale încep să câştige teren din 1868, iar părinţii îşi trimit tot mai mult copiii la acestea. Astfel, şcolile triviale rămân treptat fără elevi, au fost închise şcolile din Sângeorgiu, Zagra şi Telciu, susţinându-se numei cele din Monor şi Borgo-Prund, în cari media şcolarilor face 300 pe an.
Cetitorule, te invităm, aşadar, să parcurgi această lucrare a lui Virgil Şotropa – din care reproducem un fragment – lucrare ce nu e la îndemâna oricui. Te lăsăm a descoperi frumuseţea unui stil înafara curgerii timpului, inundat de culoarea vremii sale, de  început de secol XX, când intelectualul cerceta şi scria istoria naţiei şi a „şcoalelor” sale, dedicându-şi viaţa, munca şi mintea propăşirii neamului, păstrării cunoştinţelor vremii, pentru posteritate.
Pentru ilustrarea situaţiei nefavorabile, dintre anii 1855/65, voiu reproduce aci o corespondenţă „De sub Cibleş”, apărută în Nr. 27 al Amicului Şcoalei din 1861, în care – în unele privinţe cam exagerat, în altele însă adevărat şi potrivit – se dic următoarele: De mult doriam să fac On. Public cunoscut starea şcoalelor comunale din fostul confiniu militar de aci; totuşi această dorire cu ardoare nu se putu realisa pănă în presinte. Nu mă voiu sfii dar’, de ar fi chiar spre detragerea onoarei noastre sau a cuiva, a mărturisi adeverul, descoperind morbul ce e de a se vindeca. Şcoalele comunale din acest ţinut înainte de 1848, şi mai cu samă sub fericitul Mărian, steteră în floare: în fiecare comună spre delectare vedeai o şcoală frumoasă, pănă la 100 şi mai mulţi pruncuţi în cea mai bună ordine frecventând şcoala; fiecare părinte, chiar fără voia lui, era astrins a-şi da pruncuţii la şcoală. Cei de bună sperare se luau în clasele normale din Năseud ori alte triviale, remânând ceilalţi pănă atunci în şcoala comunală, pănă când pe lângă scriere şi cetire îşi procurau cunoscinţă bună despre economie şi alte unui econom necesarie. Astfel se întâmpla şi cu fetiţele. Romanticele văi şi selbe estinse, cântecul paserilor în auroră şi echoul musicei şi al tobelor, de cari resunau văile acestui ţinut, cuget, nu erau atât de încântătoare pentru fiecare călător, spre a nu-i răpi atenţiunea juna ţerană, care se ocupa între doine şi salturi cu cetirea unei epistole dela fratele sau amoresul ei.
Când din contră acum privind la şcoalele comunale delăsate, ba mai multe ruinate, afundat în tristă melancolie trebue să suspini din inimă, dicând:
O timpuri, o moravuri! În loc de progres, regres.
Şi oare ce a fost causa acestei degenerări? Nu voi a tăia prea afund cu crisa, ci voi a observa, că deşi preoţii în privinţa şcoalelor mai peste tot fură activi, totuşi poporul condus mai mult de unii, căror puţin le zăcea la inimă grija de şcoli; ba vedând că chiar bărbaţilor lor, precum notarii şi judii nu le umblă prin cap şcoala, ci mai mult jupânul Moise, în loc de-a o repara cearcă numai ocasiuni de a-şi umplea posunarul propriu – firesce acestea toate traseră după sine cu mult mai tare neîngrijirea, neinteresarea şi degenerarea poporului. Nu voiu dice, că nu s-ar da excepţiuni, cari acestea nici că le vor lua pe sine. Spre exemplu pentru aceia, cari ar denega a fi avut mijloace şi putinţa de a sta de şcoale, voiu aduce pe răposatul bravul şi demnul de memorie Ioan Beltiag, care ca jude în comuna Salva, unde se află o şcoală foarte frumoasă, însă mai apoi cu totul ruinată, sacrificăndu-şi toate puterile o aduse la starea dinainte. Cuget că aceasta s-ar pute face ori-şi-unde e de lipsă, numai zelul să nu lipsească.
Uitând şi ascriind toate fatalităţile timpului, singur aceea sperare mă măngăie şi nutresce, că de acum înainte ne vom bucura de atari bărbaţi bine-simţitori, cari vor sci a ne vindeca durerile, vor sci a se folosi de obositele noastre puteri, conducându-ne la limanul dorinţelor şi al fericirei.
Providenţiale cuvinte! Ei bine, starea şcoalelor, a poporului, a „bărbaţilor salvatori” continuă să se degradeze…

Galaţi-Padova
01/07/2010

Puteţi citi aici Istoria şcoalelor năsăudene – Şcoale triviale şi Preparandia.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *