Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Inchiziţia: o meserie „veche de când lumea”

Inchiziţia: o meserie „veche de când lumea”

Luiz de Páramo scria, la sfârşitul secolului al XVI, că inchiziţia „e veche de când lumea”, primul Mare Inchizitor fiind chiar Dumnezeu-Tatăl în paradis. El îi interoghează pe Adam şi Eva, apoi îi judecă şi îi pedepseşte cu moartea. Tot în ochii lui Luiz de Páramo, autorul unei istorii apologetice a Inchiziţiei, Isus Cristos Înşuşi este „cele mai mare dintre Inchizitori, capul Inchiziţiei (Inquisitionis caput)”. Sic!

„Legenda Marelui Inchizitor” a devenit aproape un text autonom, circulând şi fiind interpretat, de cele mai multe ori, în afara romanului Fraţii Karamazov (1879-1880). Nu strică să amintim, totuşi, că fragmentul face parte dintr-un capitol mai amplu, intitulat, simbolic, „Pro şi contra”, şi că el este considerat, de Dostoievski, punctul culminant al capodoperei sale (alături de biografia stareţului Zosim). Mai mult, autorul consideră fragmentul un „poem” (nu povestire, nu legendă, ci poem!) imaginat de Ivan Karamazov, probabil figura cea mai contradictorie din roman. După justa remarcă a lui T. Paleologu, Ivan e un „perspectivist”, modulându-şi convingerile şi teoriile în funcţie de partenerii de discuţie. În chilia stareţului Zosim el trece drept susţinător al teocraţiei creştine; în faţa fratelui său Aleoşa, candidat la monahism, îşi expune critica faţă de papo-cezarism; în fine, pe Smerdeakov îl converteşte la nihilim („într-o lume fără Dumnezeu totul e permis”). De menţionat că Ivan, făuritorul poemului „Marele Inchizitor”, sugerează şi, într-un fel, planifică paricidul comis de Smerdeakov.

Prin gura eroului său (cioranian avant la lettre, jumătate mistic, jumătate nihilist) Doistoievski reia una din temele-i obsesive: perpetuarea răului într-o lume deja răscumpărată de Isus. Tema se cuplează cu alta, complementară: raportul dintre sacru şi putere. Scena se petrece la Sevilla, în secolul al XVI-lea, moment de apogeu al Inchiziţiei spaniole, sub conducerea arhiepiscopului Fernando de Valdès. Fernando de Valdès, probabil modelul dostoievskian, întemeietorul Universităţii din Orviedo, a devenit Mare Inchizitor al Spaniei în 1546 şi a terorizat regatul vreme de douăzeci de ani. Inchiziţia spaniolă diferă de cea romană, în sensul unei colaborări gemelare între puterea eclaziastică şi cea politică. Fernando de Valdès nu avea doar funcţia, pe linie ecleziastică, de Mare Inchizitor, ci era şi membru al Consiliului de stat, altfel spus, făcea parte din guvernul lui Felipe al II-lea. Aşadar nu se poate vorbi, în cazul specific al Spaniei, de o separare a sacrului de putere. La fel (doar că în sens invers) se prezentau lucrurile şi în Rusia lui Dostoievski, unde Sinodul Bisericii ortodoxe era condus de un om reprezentant al Statului. Dar, cum se ştie, paiul din ochiul catolicului e mult mai periculos, ideologic vorbind, decât bârna din ochiul ortodoxului. Cert e că Dostoievski, plasându-şi acţiunea poemului în Spania supusă Inchiziţiei, se răfuieşte, simultan, cu un catolicism mutilat şi cu fratele secular al acestuia, socialismul. Nu are rost să descompunem acum grila partizană şi deformatoare, la adresa catolicismului, a criticii dostoievskiene. Merită amintit însă că însuşi scenariul imaginat de scriitor se află în plină erezie. Conform credinţei orthodoxe, a doua Venire a lui Isus (parousia) va fi o apariţie în slavă şi va avea ca scop Judecata finală, urmată de instaurarea Împărăţiei „fără de sfârşit”. În cazul poemului nostru Isus revine pe pământ, ca în legendele populare ruseşti, sub chipul unui muritor de rând, umil, discret, supus. Isus-ul imaginat de Dostoievski trimite la ideea eşecului cvasiabsolut al Evangheliei. Mântuitorul n-ar fi mântuit nimic. El se întoarce în lume ca şi când prima Venire n-ar fi avut nici un rost şi n-ar fi produs nici un efect asupra oamenilor. Dar tocmai pentru că avem de-a face cu un scenariu eretic din punct de vedere teologic el a căpătat aura unui mit literar şi forţa unei dinamite filozofice.

Spuneam că în centrul poemului se află relaţia dintre sacru şi putere, exprimată, plastic, prin „dialogul” (în realitate, un monolog) dintre Marele Inchizitor şi Isus. După ce asistă la miracolele săvârşite de Acesta în piaţa oraşului, reprezentantul Bisericii dă ordin să fie arestat. El ştie foarte bine că are de-a face cu Însuşi Domnul şi Mântuitorul său, dar, înainte de toate, îşi face datoria faţă de „şeful suprem”, Papa. În ochii lui Dostoievski, papalitatea se confundă cu deviaţia sacrului spre politic şi, nu întâmplător, la începutul poemului, el face aluzie la crearea statelor pontificale, urmare a donaţiei făcută Papei de către Pépin cel Scurt, în anul 754. Devenit stăpân al unui teritoriu, altfel spus, „şef de stat”, Papa a trădat mesajul lui Isus, afirmă Dostoievki, reluându-şi diatribele din Idiotul sau din Jurnalul unui scriitor. Problema e mult mai complexă decât o caricaturizează Dostoievski şi sunt sigur că, dacă ar reveni astăzi printre noi, genialul romanier şi-ar rescrie „legenda” punând în locul Papei un „prinţ” al ortodoxiei.

Să ne întoarcem însă la adevărata miză a textului. Există o trimitere, esenţială, către episodul „încercărilor” pe care diavolul I le impune lui Isus. La patruzeci de zile după botez, Isus e ispitit să aleagă între putere plus slavă, pe de altă parte, şi moarte în credinţă faţă de Dumnezeu, pe de altă parte. Isus respinge ispitele prin câte un citat din Scriptură. Dostoievski transpune episodul biblic (Evanghelia după Matei 4,1-11 şi paralele), într-un alt context, cu alte personaje. De fapt, se poate afirma, fără a greşi prea tare, că poemul „Marele Inchizitor” e o amplă glosă filozofico-literară la episodul ispitirilor lui Isus. Câteva lucruri merită subliniate. Prin învăţătura şi prin jertfa Sa, Isus a adus întregii omeniri libertatea. Or, ce constată Dostoievski după optsprezece secole de la Înviere? Că omenirea se află în aceeaşi stare de înrobire spirituală, de posedare, ca înaintea primei Veniri. Monologul Marelui Inchizitor descrie, cu un cinism tulburător, mecanismul acestei înrobiri. Majoritatea oamenilor preferă pâinea materială, pâinea cea de toate zilele idealului libertăţii; preferă fărâmitura căzută de la masa stăpânului autoritar ascezei idealiste; preferă o realitate concretă, fie ea zidită pe frică ori laşitate, unei „utopii” care se reazemă „doar” pe firul de iarbă al credinţei.
Isus îi spune limpede şi fără ezitare procuratorului Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan,18,36). Marele Inchizitor îl va „corecta” ulterior, mai cu seamă din secolul al IV-lea încolo, impunând modelul politic, constrângător şi triumfalist al creştinismului: „Ba nu, împărăţia lui Isus e din lumea aceasta!” Se revine la schema păgână: a simbiozei, chiar identităţii, dintre sacru şi putere. Prin jertfa Sa dumnezeiască Isus desacralizează ideea de putere pământească; nici o căpetenie politică de pe acest pământ nu se poate socoti Dumnezeu, Atotputernic. Isus, Dumnezeu Însuşi, Puterea Însăşi, S-a făcut om şi S-a răstignit. Aşadar Puterea a fost răstignită pe pământ. O dată pentru totdeauna. Dumnezeu a urcat la cer şi va reveni să judece viii şi morţii, iar Împărăţia Sa nu va avea sfârşit, conform Crezului de la Niceea. Ei bine, tocmai acest Crez e călcat în picioare de politicienii Bisericii atunci când aceştia nu se mai privesc pe ei înşişi în oglinda smereniei cristice, oglinda aceea coborâtă până în străfundul iadului, ci încep să se privească doar în oglinda narcisismului puterii. Puterea a fost „resacralizată”, recent, prin ideologie. Dostoievski a intuit, şi în poemul despre care vorbim, dar mai ales în Demonii, ivirea unei „religii seculare”, socialismul, construită pe două premise: evacuarea ideii de păcat şi de conştiinţă a păcatului (omul devine Dumnezeu); înlocuirea acestei idei cu simpla, dar sistematica, ideologie a foamei: „Vor trece veacurile şi umanitatea va da glas, prin vorbele înţelepţilor săi, că nu există crime şi deci nu există păcate, există numai flămânzi.”

*

Marele Inchizitor n-a dispărut niciodată din sânul confesiunilor creştine. Spre deosebire de strămoşul său din secolul al XVI-lea, el a devenit, acum, mai puţin vizibil, mai discret. Acum, Marele Inchizitor lucrează duplicitar: democrat şi generos în public (imaginea contează în democraţie), arogant şi dictatorial în privat; necruţător faţă de creştinii liberi, „milosârdnic” faţă de lachei. După Vatican II, Occidentul l-a expulzat în Orient. Sub pretextul, bimilenar, al stopării ereziilor, Marele Inchizitor cenzurează, torturează psihic, anatemizează, rescrie istoria şi, mai ales, rescrie Evanghelia după propriile toane şi interese. Nu există decât o singură soluţie de a-l contracara: înrădăcinarea în Evanghelie. Adevărata şi singura Evanghelie a lui Isus Cristos! Marele Antidot! Inchizitorul de serviciu al falsei biserici este, prin natură, falsificatorul Evangheliei. În locul Evangheliei el pune statute şi decizii sinodale arbitrare; în locul Cuvântului lui Dumnezeu, el aşază porunca soldăţească. Marele Inchizitor e un amestec de Caiafa şi Pilat din Pont. Isus a rămas undeva, părăsit la marginea acestei Biserici-Colhoz, Biserici-Multinaţională, Biserici-Şantier, Biserici-Batalion. Orice, numai Biserică a lui Isus Cristos, nu. Isus a reintrat în disidenţă.
În discursul Despre dictatură, devenit faimos în toată Europa la jumătatea secolului al XIX, Donoso Cortès are o imagine extrem de percutantă despre subiect. El spune că atunci când, într-o ţară, creşte represiunea religioasă, automat scade represiunea politică şi, invers, atunci când creşte represiunea politică, automat scade represiunea religioasă. România se află, actualmente, în primul caz. Marele-Micul său Inchizitor s-a mutat, de douăzeci de ani, din Comitetul Central P.C.R. pe Dealul Patriarhiei. Nu e nici o exagerare din partea autorului acestor rânduri. Încetul cu încetul, discret, dar eficient, fără să ne dăm seama, represiunea religioasă a înlocuit represiunea politică. Invocând „riscurile majore” ale secularizării (de parcă secularizarea însăşi nu ar fi produsul, normal, al creştinismului) Marele-Micul nostru Inchizitor recent a pornit ofensiva împotriva libertăţilor normale, după care am tânjit cincizeci de ani, împotriva „ereticilor” occidentali şi mai ales împotriva bunului simţ.
În scena „încercărilor” din Evanghelia după Matei, Isus refuză să-i răspundă direct Satanei. El se mulţumeşte să-i dea câte un citat din Scriptură. Nu are ce discuta cu diavolul. La fel, în poemul „Marele Inchizitor”, Isus nu rosteşte nici un cuvânt. Inchizitorii, cum poate aţi observat, atât cei mari, cât şi cei mici, vorbesc mult, vorbesc tot timpul. Nu din dorinţa de a comunica, ci, pe de o parte, din narcisism (din plăcerea de a se auzi vorbind), dar şi din nevoia, inconştientă, de a se justifica, de a se legitima. Găunoşenia sufletească se legitimează prin vorbe numeroase. Ca în vremurile dictaturii comuniste, libertatea se regăseşte, văd, tot pe scena unui teatru. Încă o legătură cu poemul dostoievskian, căci Marele Inchizitor nonagenar pare să coboare, după opinia unanimă a istoricilor literari, direct din piesa lui Schiller, Don Carlos.
Dacă Luiz de Páramo are dreptate şi Inchiziţia este cea mai veche instituţie din lume, atunci înseamnă că natura umană conţine, din momentul Genezei, anumite ingrediente speciale. Omul ar avea de ales între „infernul singurătăţii” (nimeni nu-l supraveghează, nimeni nu-l constrânge, dar supravieţuieşte în gol) şi „infernul Inchiziţiei” (acceptă supravegherea, supunerea pentru „bucata zilnică de pâine”). Între cele două infernuri se întinde o rază de lumină, subţire cât firul de păr, pe care doar câţiva nebuni îndrăznesc să meargă, pentru că ştiu că o mână invizibilă din cer nu-i va lăsa niciodată să se prăbuşească în hău.

*

(Text apărut în caietul-program al spectacolului „Legenda Marelui Inchizitor” de la Teatrul Naţional Bucureşti. Regia spectacolului: Radu Penciulescu. Distribuţia: Marele Inchizitor, Victor Rebengiuc; Copilul, Nikita Dembinski/Laurenţiu Lungu; scenografia, Dragoş Buhagiar. Traducerea fragmentului din romanul Fraţii Karamazov: Ileana Littera. Informaţii suplimentare pe site-ul www.tnb.ro).

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *