Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Încotrocenirea ţaţei

Încotrocenirea ţaţei

În folclorul nou românesc, scroafa nu se mai suie în copac, ci tocmai coboară să calce în străchini şi să răstoarne troaca, câinii merg şi ursul latră, iar de pierdut suntem pe cale să pierdem ceva ce n-am avut niciodată: bunul simţ şi manierele!

De când şi-a luat buletin de Bucureşti şi norocul i-a alungat din meniu felia de pâine cu magiun sau untură, ţaţa noastră nu mai sprijină gardul comunal. Mai nou, se răţoieşte cu mâinile-n şold la te miri cine trece pe lângă perimetrul de beton şi fier forjat al Aleii Modrogan, sus în deal la conac, ori jos în vale la Vila Lac.

Fană a geamparalei manelizate şi suburbană, chit că stă cu chirie pe banii noştri în buricul Bucureştilor, iar uneori merge pe la curţile boierilor mari ai Europei, ţaţa este egală în ţâfnă şi mitocănie cu ea însăşi pe orice coclauri şi pe orice meridiane civilizate s-ar afla. Cu o extraordinară dexteritate ea se dedublează ori de câte ori iese în lume, fie la o palavră, fie numai să dea cu bobii clarviziunii sale înguste. Aşa cum urmaşa ei, „ţăţica”, achiziţionează apartamente şi case din vânzări anterioare, tot aşa, aplombul ţaţei bătrâne vine din acumulări anterioare şi succesive de prostie şi răutate, neamendate, din naturaleţea, din firescul cu care dă cu bâta în baltă şi împroaşcă „trecătorii”.

Când merge, de pildă, pe urmele dezastrelor provocate de inundaţii îşi ridică poalele şi devine pe dată bădăranul de apă dulce, încât sătenii rămaşi cu puhoaiele în bătătură îşi fac semnul crucii bucuroşi că la atâta ghinion căzut pe capul lor au scăpat măcar nebătuţi.
Dacă se invită la TVR, îşi dă, una, două în petic pentru că, fudulă cum e, ţine morţiş să se vadă că are atâta păr pe limbă cât nu-i răsare în creştet.

Atunci când cheamă la Palat jurnaliştii la o şezătoare, acolo unde neam de neamul ei n-a visat să ajungă şi unde se observă că istoria şi constrângerile locului o deprimă, ei bine, chiar şi acolo, zic, nimic n-o împiedică să se dea în macat şi în stambă. Deranjată de întrebări incomode, ofurile ei sunt ofurile uneia care, privind printre uluci în curtea vecinilor îi bârfeşte copios şi le toarnă lături în cap deranjată, călcată pe bătături, tocmai de faptul că vecinii nu-i seamănă în năravuri proaste şi pentru că n-au practica înjurăturii de mamă cu care să măsoare grija pentru soarta „uliţei” aşa cum face ea.

Cum boala de care suferă ţaţa noastră e congenitală, venită din adâncurile ethosului, propunem sindicaliştilor poliţişti să schimbe binecunoscutul apel de dimineaţă şi seară în: „Ieşi afară, ţaţă ordinară!” sau, după caz, ţinând cont de trecutul glorios în ţăţisme: „Ieşi afară, ţaţă legendară!” De asemenea, ar trebui să arunce în ograda nesimţirii sale nu cu frumuseţe de chipiuri, ci cu proverbe, zicători, cimilituri şi vorbe de duh, mult mai dure, mai contondente, ştiut fiind că de multe ori lumea şi moravurile ei s-au schimbat chiar şi numai cu un pumn de cuvinte bine ţintite. Punem la dispoziţie o mică parte din repertoriu:
„Ţaţă de la Vila Lac,
ieşi afară din cerdac!”
şi
„Ţaţă – trântor la albine,
cu nărav ce nu se schimbă;
n-are nimenea ca tine,
plete şi puşchea pe limbă!”
sau
„Ţa, ţa, ţa, ţăţică, ţa,
ţaţă încotrocenită,
de urât ţi-om mai ura,
ţaţă extra-nemaipomenită!”

 

Trebuie încercat cu toate că ceva îmi spune că ţaţa nu se lasă dusă din „satul total” decât apucată bine de pliurile fustei şi de corset, dată cu fruntea de oglinda imposturii sale din care vor sări cioburi de ifose otrăvite. Abia atunci se va vedea cât de goală este, de fapt, statura ţaţei pe care au încotrocenit-o patru milioane şi ceva de „nevăzători” ai momentului.

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *