Insula lui Euthanasius la Ipoteşti

Ideea depistării tuturor textelor eminesciene care implică – direct sau indirect – Ipoteştii a aparţinut lui Petru Creţia. În perspectiva evocată, cărturarul se adresa unei edituri bucureştene: Volumul conţine totalitatea textelor eminesciene referitoare la Ipoteşti. Locul Ipoteştilor în opera lui Eminescu, până acum neştiut în întinderea şi adâncimea lui, este mai important, în cadrul operei literare, decât orice spaţiu locuit vreodată de Eminescu şi îi marchează scrisul de la început până la sfârşit. În temeiul corpusului de texte alese de noi – şi validate ca atare de eminescolog – s-a născut această carte.

Corolarul sublimărilor eminesciene este, neîndoielnic, insula lui Euthanasius. Izolată prin definiţie de lume, ea este metafora sublimată a visului poetic şi, în esenţă, reprezintă locul pietrei din centrul cercurilor concentice ale apei. Dacă se face o comparaţie între starea dintâi a iubirii ipoteştene şi cea a iubirii sublimate din insula lui Euthanasius, se va observa cu uşurinţă că ele sunt două stări congenere, ce provin din acelaşi aluat al poeticului; încet-încet, ele îşi vor urma, fiecare, destinul. Starea genuină a iubirii trăite în peisajul ipoteştean este, într-o primă fază, de regăsit în Cezara. Desigur, nu se poate trece cu vederea că poezia primei tinereţi are corespondenţe în proza poetică şi că ecoul întâii iubiri se regăseşte în multiplele faţete ale iubirii dintre Ieronim şi Cezara. Din raţiuni însă ce ţin de planurile diferite ale epicului, de structura ideatică a nuvelei, prima parte are drept cadru mediul citatin, iar cea de-a doua – izolarea din insulă, spaţiu metaforic atât al vieţii, cât şi al morţii.

Întocmai ca în Edenul copilăriei, universul înconjurător este acelaşi: Aerul acestei insule era plin de sărbători murmuitoare ale albinelor, bondarilor, fluturilor, iarba îi ajungea până la piept, măzărichea punea laţuri înflorite picioarelor… o căldură, un miros voluptos pătrundea raiul. Atmosfera însăşi este aceeaşi: Ca cusute p-o pânzărie albastră trămurau stelele mici şi albe pe cer şi argintul cald al lunei trecea, sfâşiind voalul transparent de nouri albi ce se încreţeau pe dânsul. Noaptea era caldă, îmbătată de mirosul snopurilor de flori ce acopereau cu viaţa-nfoiată întinderea insulei… dealurile străluceau ca sub o pânzărie diamantină, apa molcomă a lacului ce-ncunjura dumbrava era poleită şi, tremurând bolnavă, îşi răzima din cînd în când undele sclipitoare de ţărmii adormiţi. Comparând cele două atitudini, cea a tinereţii şi cea a erosului sublimat din Cezara, până într-un punct lacul şi insula par a fi identice celor din codru: El s-apropie de lac şi, trecându-l pe unde era vad, veni în insulă. Albinele înconjurară bâzâind pe noul şi tânărul împărat al raiului. În această ipostază, Ieronim/Eminescu aduce aminte de copilul din poeziile tinereţii, când dărâma căpiţele cu fân ori se bătea cu broaştele, mărşăluind eroic prin insulă; la acea vârstă, insula era un simplu reper pentru întrecerea dintre cei doi fraţi care-şi propuneau să atingă ţinta, înotând spre ea.

Iubirea ipoteşteană se consumă cu preponderenţă în spaţiul din preajma lacului, de-a lung de maluri. Cealaltă, dintre Ieronim/Eminescu şi Cezara se împlineşte în mijlocul insulei. În atmosfera ipoteşteană, lacul şi insula cea verde sunt ex-centrice faptelor: tinerii îndrăgostiţi îşi petrec vremea lângă lac, adorm în căpiţe de fân proaspăt cosit, tot lângă lac, înoată pe rând în tăria nopţii, urmărindu-se reciproc, dar revin la mal, sub teiul preferat. Deşi miza este înalt metafizică – imaginea frumuseţii eterne –, în adâncimile trăirilor amestecate din Cezara se regăsesc, totuşi, reflexe ale iubirii copilăreşti şi materne. Ieronim/Eminescu simţea parecă un ghimp în inimă când ea era faţă, nu mai avea acea libertate de vis care era esenţa vieţei sale. Cezara însăşi era nebună ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată din basme, iar împreună se simţeau inocenţi ca-n ziua cea dentâi. După întâia sărutare, Ieronim nu simţea nimic… asemenea unui copil ameţit de somn pe care mama îl dezmiardă. Poetul accentuează, şi în proza fantastică, asemănarea iubitei cu propria mamă, căci disponibilităţile ei materne îndeamnă femeia şă-şi desmierde şi să-şi ocrotească iubitul ca pe un copil, să-l apere de presupuse primejdii şi să-l împresoare cu o dragoste din care nu reiese întotdeauna limpede cât îi aparţine mamei şi cât iubitei. Mai mult decât atât, Ieronim se familiariză […] cu micul imperiu, era ca acasă (s.n.), îngrijea de straturile grădinei şi de stupi, îmbla ca o căprioară sălbatecă prin tufăriile şi ierburile insulei.

Nostalgia copilăriei revine obsedant în opera lui Eminescu tocmai din neputinţa de a retrăi nu numai entuziasmul, cât mai ales întreaga sa credinţă în iubirea nealterată de complicităţile îndoielnice manifestate în anii maturităţii. De aceea, cuplul adamic fuge din viaţa obişnuită şi se retrage în insulă, comportându-se în toată libertatea unui spaţiu izolat şi ideal, al singurătăţii depline. În insulă, metamorfozat în Euthanasius/Eminescu, Ieronim/Eminescu devine noul şi tânărul împărat al raiului, căci iubirea cuplului adamic este posibilă doar într-o existenţă dincolo de cadrele realului propriu-zis. De aici rezultă dualitatea celor două lumi: a lumii ca lume şi a lumii insulei, metaforă pregnantă a sublimării poetice. Cu toate acestea, natura şi arta nu sunt ireconciliabile; dimpotrivă, în aceeaşi măsură în care arta se încorporează unei ordini naturale (sculpturile din cadrul insulei, de pildă), fiinţa este absorbită într-un spaţiu al artei care, în această ipostază, este un teritoriu al formelor ideale.

Păstrând comparaţia dintre iubirea nevinovată a copilăriei ipoteştene –consumată în apropierea insulei celei verzi din mijlocul lacului – şi utopia erotică plasată în insula lui Euthanasius, se poate spune că în cea de-a doua accentul cade pe concentricitatea care înglobează erosul. Erosul, la rândul său, mijloceşte refacerea unei unităţi, regăsirea unei stări de absolut către care ambele personaje tind de fapt. În lumea sublimată a creaţiei, comunicarea nu se mai produce ca în lumea obişnuită, prin cuvânt; îngerii comunică fără vorbe între ei.

S-a vorbit de starea nudităţii adamice a celor două personaje întru comuniunea lor. Pe rând, fără a şti că se vor întâlni, Ieronim şi Cezara se dezbracă de hainele zilnice, întrucât acestea sunt apanajul concret a ceea ce rămâne în urmă – lumea, adică. Gestul poate fi interpretat ca dublu simbolic: o dată, ca simbol al părăsirii lumii, aşadar obol dat lui Caron pentru a putea trece Styxul; în al doilea rând, ca imersiune plenară în absolutul naturii. Euthanasius (lucru valabil şi pentru Cezara) mărturiseşte, de altfel, această (re)integrare în scrisoarea sa către Ieronim: Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei. Integrarea celor doi îndrăgostiţi în natura edenică a insulei, prin gestul simbolic al dezbrăcării, oferă prilejul unei contemplaţii estetice de netăgăduit şi al unei comuniuni în Eros. În felul acesta, natura încorporează în ea o vocaţie demiurgică.

Insula are darul suprem de a aboli realitatea, timpul şi spaţiul, consacrând ieşirea în afara acestora. Dacă, în Luceafărul, Cătălina ar fi acceptat să părăsească viaţa pământeană şi să îşi asume lumea spaţiilor siderale ale lui Hyperion, situaţiile ar fi fost similare, căci în aceasta rezidă condiţia originară şi originală a celui din urmă. Spre deosebire însă de Cătălina, care se sperie atunci când este pusă în faţa unei alegeri (Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă), atât Ieronim cât şi Cezara au aceleaşi atitudini, aceleaşi reacţii. Nu este întâmplător faptul că amândouă personajele îşi împlinesc destinul iubirii, ajungând în insulă. Insula dobândeşte funcţia de simbol esenţial al sublimării şi conţine în ea sâmburele începuturilor; ea ar putea fi punctul care se mişcă, cel întâi şi singur, punct central, care din chaos face mumă, iară el devine Tatăl… Consubstanţialitatea ideală dintre natură, iubire şi cosmos consfiinţeşte absolutul erosului. Asumându-şi în toată opera sa o componentă utopică, Eminescu face din Cezara o piesă reprezentativă: pentru că ea sublimează într-un tot o seamă de direcţii bine marcate pe întreg traseul operei […] şi le dă o imagine de mare pregnanţă în „utopia“ care este insula lui Euthanasius.

 

(Din volumul Eminescu, realitate şi sublimare poetică, în curs de apariţie la Editura Semne, București. Cuvânt înainte de Eugen Simion; grafica de Mircia Dumitrescu; tehnoredactor Ana Maria Orban).

 Aici puteţi asculta dramatizarea radiofonică a nuvelei Cezara de Mihai Eminescu –  înregistrare din 1983

În distribuţie: Ştefan Iordache, Violeta Andrei, George Constantin, Irina Răchiţeanu-Şirianu, Fory Etterle, Gheorghe Cozorici, Alexandru Repan, Ion Pavlescu, Boris Petroff, Sergiu Demetriad, Sorin Gheorghiu, Nicolae Crişu, Gheorghe Pufulete, Mircea Dascaliuc, Aurelian Georgescu. Dramatizare de Georgeta Răboj. Regia artistică: Cristian Munteanu.Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: George Marcu. Regia tehnică: ing. Tatiana Andreicic.