Integrala comentariilor liturgice bizantine: de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului
În ultimul timp preocupările teologilor români se axează, în general, pe traduceri ale lucrărilor apărute în Occident; în privinţa comentariilor liturgice bizantine exista un gol nejustificat. Desigur, au fost traduse lucrări importante. De la teza doctorală a mitropolitului Zizioulas, care pune accentul pe relaţia dintre euharistie, episcop şi Biserică, la monumentalul studiu al lui Robert F. Taft, care are ca reper studiul dipticelor, peisajul teologic autohton s-a mai îmbogăţit pe ici, pe colo. Lucrări competente, precum cele ale teologilor Louis Bouyer, pastor protestant convertit la romano-catolicism, sau Hans-Joachim Schulz, centrate pe discuţia cu privire la configuraţia simbolică a liturghiei bizantine, au rămas departe de cultura română.
Iată de ce era necesară apariţia unui volum de sinteză, care să includă referinţe la ediţiile critice occidentale cu privire la comentariile liturgice bizantine. Textele grupate în cadrul acestui volum permit, mai întâi, „o survolare documentată a evoluţiei genului mistagogic în Răsăritul creştin începând cu catehezele patristice, continuând cu cele două tratate clasice de mistagogie ale lui Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul şi sfârşind cu seria comentariilor liturgice mistagogice. Devenite un gen literar, acestea au dominat ultimele şapte secole ale mileniului Imperiului Bizantin, începând cu comentariul «clasic», cvasioficial, al patriarhului iconodul Germanos, neîncetat interpolat, adaptat şi compilat până inclusiv după căderea Constantinopolului din 1453, dar şi cu diversele tentative de revizuire a sintezei «clasice» a simbolismului liturgic propagate tenace de comentariul germanian” (pp. 8-9).
Structurat în şase părţi, volumul prezintă etapele liturghiei: de la mistagogia aparent simplă a originilor, trecând prin cateheza mistagogică patristică elaborată de Teodor de Mopsuestia, se ajunge la epoca tratatelor „vizionare” cu reprezentanţi ca Dionisie (pseudo) Areopagitul sau Maxim Mărturisitorul.
Pentru un filozof ca Iustin (cca 100-165), originar din Asia Mică, dar stabilit la Roma, era important să se adreseze împăraţilor Antoninius Pius şi succesorilor săi desemnaţi, Marcus Aurelius şi Lucius Verus, printr-o „Apologie”. Pentru Iustin, creştinismul nu este o doctrină, ci o persoană: Cuvântul întrupat şi răstignit în Isus. „Într-o formă lapidară, Iustin filozoful-martir esenţializează pentru necreştini liniile unei celebrări euharistice şi liturgice de austeră simplitate.
Dar această aparentă simplitate a originilor nu trebuie să ne inducă în eroare, deoarece pentru creştini liturghia includea de la începuturi o extraordinară bogăţie simbolică şi teologică. Liturghia apostolică era o celebrare anamnetică şi eshatologică, o participare la cultul ceresc” (p. 64). „Hrana aceasta e numită de noi «euharistie» şi nimănui altuia nu-i este îngăduit să aibă parte de ea decât celui ce crede că sunt adevărate cele învăţate de noi, care s-a spălat cu baia pentru iertarea păcatelor şi naşterea din nou şi trăieşte aşa cum a predat Cristos. Fiindcă pe acestea nu le luăm ca pe o pâine comună şi o băutură comună. Ci în modul în care Isus Cristos Mântuitorul nostru a avut trup şi sânge pentru mântuirea noastră făcându-se trup prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa am fost învăţaţi că şi hrana euharistizată printr-un cuvânt de rugăciune care vinde de la El Însuşi, hrană de care sunt hrănite prin transformare sângele şi trupul nostru, e Carne şi Sânge ale lui Isus Care s-a făcut trup” (p. 70).
În legătură cu Teodor de Mopsuestia se păstrează o mărturie a lui Leonţiu de Bizanţ (PG 86, col. 1367A), potrivit căreia „nefiind mulţumit cu creionarea unui nou Crez, el a încercat să impună Bisericii o nouă anaforauă” (Ibidem). O liturghie siriacă atribuită lui „Mar Theodorus Interpretul” este încă folosită de creştinii din Asiria de-a lungul unei treimi a anului, de la începutul postului naşterii lui Cristos, până la Duminica Floriilor. Porţiunile preanaforale sunt preluate din mai vechea liturghie, aşa numită a „Apostolilor”, fiind caracteristică doar anaforaua. O versiune latină a acestei anaforale se găseşte în Renaudot şi este publicată în engleză de Dr. Neale, „History of the Holy Eastern Church”, Londra, 1850; şi Dr. Badger, „Eastern Church Associacion”, occasional paper, XVII, Rivingtons, 1875.
De apreciat faptul că, pentru studiul de faţă, s-a folosit ediţia eruditului preot siro-caldeean Alphonse (Hurmiz) Mingana care, înainte de moartea sa neaşteptată, a reuşit să publice primele volume ale catalogului impresionantei sale colecţii de manuscrise, precum şi şapte volume ale seriei „Woodbrooke Studies”, unde, între 1927-1934, a editat, cu traducere engleză, o serie de texte inedite grupate sub genericul „documente creştine în siriacă, arabă şi karshuni”.
Pentru dosarul mistagogiei patristice antiohiene importantă este dezbaterea pe marginea încercării de reabilitare a lui Teodor de Mopsuestia de către teologii catolici. În acest sens, studiul lui Ioannis Romanidis (1928-2001) este prezentat ca decisiv. Să nu uităm totuşi că, în ciuda activităţii sale literare, Teodor a lucrat plin de zel pentru binele eparhiei sale. Faimoasa epistolă a lui Ibas din Edessa mărturiseşte că Teodor a adus Mopsuestia pe calea adevărului, adică a desfiinţat arianismul şi alte erezii de acolo. Peste tot era privit ca „vestitor al adevărului şi mare dascăl al Bisericii”; „chiar şi bisericile îndepărtate primeau sfaturi de la el”. Aşa îl elogiază Ibas înaintea lui Maris, iar epistola sa a fost citită fără a exista dezaprobare la Sinodul de la Calcedon. Însă, cu toate acestea, nimeni nu se îndoieşte de faptul că opera lui Teodor are „o valoare excepţională de document liturgic şi mistagogic unic al Bisericii vechi” (pp. 84-85).
Lecturând omiliile teodoriene rămânem cu impresia că autorul „dezvoltă cu egală convingere ambele moduri de practicare şi interpretare a euharistiei şi a liturghiei, atât cel anamnetic-istoric, cât şi cel celest-eshatologic, fără a reuşi o conciliere şi integrare, dificil realizabile de altfel” (p. 87). De aici rezultă criza în care se afla gândirea mistagogică a omiliilor teodoriene: „Teodor pendulează mereu între un realism sacramental euharistic cvasi-fizic şi afirmarea conţinutului eshatologic al Tainei. Problema nu mai este cea a participării tainei la evenimentul istoric al mântuirii, problemă soluţionată în gândirea mistagogică veche prin tipologie, ci cea a relaţiei dintre taină şi conţinutul ei eshatologic” (p. 87).
Un răspuns elocvent la criza secularizării interne a creştinătăţii îl oferă corpusul dionisan alcătuit din 14 scrieri sub formă epistolară adresate unor personaje apostolice sau din anturajul lor nemijlocit: patru veritabile tratate adresate lui Timotei şi tratând Despre ierarhia cerească, Despre ierarhia bisericească, Despre numirile divine şi Despre teologia mistică. Deşi în numeroase rânduri s-a afirmat că „prin apofatismul ei radical, teologia mistică dionisiană ar leza caracterul personalist-trinitar al Dumnezeului creştin şi ar pune între paranteze întruparea şi crucea lui Cristos, desfuncţionalizând hristologia şi soteriologia” (p. 142), totuşi, „păstrând Tradiţia şi liturghia, Biserica răsăriteană nu numai că l-a înţeles bine pe Dionisie Areopagitul, dar a şi menţinut în principiu unitatea şi coerenţa autentică a teologhisirii până la sfârşitul epocii bizantine” (p. 150).
Dacă, în general, teologia dionisiană a servit îndeosebi orientalilor, nu acelaşi lucru se poate afirma despre mistagogia cosmic-eshatologică a lui Maxim Mărturisitorul. Descoperirea Mistagogiei în cultura europeană modernă coincide cu epoca de criză a veacului al XVI-lea care a condus la scindarea creştinismului occidental în două confesiuni rivale. Prin urmare, Mistagogia lui Maxim Mărturisitorul, împreună cu Explicarea lui Nicolae Cabasila au avut ca scop declarat demonstrarea acordului „deplin al ortodocşilor răsăriteni cu romano-catolicii asupra caracterului de jertfă al liturghiei. Traducerea latină a lui Hervet a fost reluată în 1560 într-un corpus extins de liturghii şi comentarii liturgice bizantine tipărit la Paris de faimosul elenist şi tipograf francez Guillaume Morel (1505-1564) cu aceeaşi finalitate apologetică subliniată în prefaţă de polemistul antiprotestant Claude de Sainctes (1525-1591), delegat şi el din partea Universităţii din Paris la Conciliul de la Trento, iar din 1575 episcop de Évreux” (pp. 175-176). Important este faptul că „interpretarea liturghiei în Mistagogia maximiană avansează simultan în două direcţii, fiind în acelaşi timp «mistic-particulară» şi «eshatologic-generală».
Liturghia Cuvântului actualizează prima parusie a lui Cristos şi are un accent ascetic, iar liturghia euharistică anticipează cea de-a doua parusie şi are un caracter contemplativ-mistic. Interpretarea eshatologică depăşeşte atât spiritualismul evagrian, cât şi angelismul dionisian, iar interpretarea mistică inserează întreaga gnoză solitară a teologiei evagriene în dimensiunea cultic-sacramentală dionisiană şi transpune fazele doar schiţate şi stilizate ale liturghiei în etapele liturghiei inferioare a sufletului. Liturghiile eclezială şi interioară sunt menite să se finalizeze în liturghia carităţii, devenind astfel o celebrare concretă atât a îndumnezeirii omului, cât şi a întrupării lui Dumnezeu într-un sens atât simbolic, cât şi real” (pp. 180-181).
O caracteristică de bază a perioadei posticonoclaste „judecând după numărul manuscriselor şi al ediţiilor, comentariul liturgic al sfântului patriarh Germanos I, a fost explicaţia mistagogică a liturghiei cea mai răspândită. Tipărit prima dată în 1526 la Roma, în finalul primei ediţii a Liturghierului ortodox, textul ei a fost reimprimat în mai multe rânduri: în corpusul liturgico-exegetic bizantin editat de Guillaume Morel în 1560 la Paris şi în Biblioteca vechilor Părinţi editată de F. du Duc la Paris în 1624 şi reeditată de F. Galland la Veneţia în 1779, de unde a fost retipărit la Paris în 1865 de J.-P. Migne în seria Patrologia Graeca” (p. 244). Acest comentariu liturgic „este primul şi cel mai important comentariu propriu-zis bizantin al liturghiei, vehiculând interpretarea cea mai comună şi devenită cvasioficială. El atestă, la începutul secolului VIII, apariţia elementelor deja specific bizantine ale ritualului liturghiei (absente încă din liturghia Mistagogiei maximiene de la începutul secolului VII): pregătirea pâinii şi vinului la proscomidar înainte de începutul liturghiei, cântarea psalmilor antifonici şi a Imnului Trisaghion, antimisul, heruvicul, acoperămintele vaselor” (p. 246).
În concluzie, „dacă Mistagogia maximiană era o iniţiere savantă în complexitatea misterului lui Cristos scrisă de un monah savant pentru o elită monahală, Istoria mistică a patriarhului Germanos, scrisă într-un stil simplu şi accesibil şi adresată tuturor credincioşilor, a fost explicarea liturgică nu numai «cvasioficială», dar şi cea mai populară din toată istoria bizantină şi în întreaga lume ortodoxă premodernă, vehiculând interpretarea liturgică bizantină «clasică»” (p. 256).
Au existat şi câteva tentative bizantine târzii de revizuire simbolică. Principalii artizani ai acestei mişcări de reînnoire sunt Nicolae al Andidei (cca 1090); Grigorie Sinaitul (cca 1340); Nicolae Cabasila (cca 1370) şi, nu în ultimul rând, Simeon al Tesalonicului (cca 1420). Între aceste tentative se observă un crescendo mistic: dacă Nicolae al Andidei lansează o propunere de sistematizare a simbolismului liturgic în registru dramatic (pp. 277-284), pentru Grigorie Sinaitul înnoirea are ca bază „mişcarea de înnoire duhovnicească” pornită de la Muntele Athos în secolul XIV sub numele de isihasm, şi fiind dominată de cei doi „Grigorie”: Palamas şi Sinaitul. Nicolae Cabasila este un laic cultivat, în acelaşi timp umanist şi mistic, un spirit deja premodern, care în acelaşi timp reflectă tendinţele epocii (confruntarea între scolastică şi isihasm), dar ştie să domine suveran, asimilând întreaga tradiţie a Bisericii într-un mod atât personal, cât şi tradiţional.
Simeon al Tesalonicului a fost, aşa cum arată şi cercetările în domeniu, autor a două tratate liturgice. „Primul, sub forma unui tratat independent şi dezvoltat, scris la cererea unor credincioşi din Creta aflată şi ea sub dominaţie veneţiană, e intitulat Tâlcuire despre templul sfânt şi liturghia dumnezeiască (presc. T) şi e o explicare a simbolismului riturilor liturghiei arhiereşti aşa cum este ea percepută de credincioşi, omiţând riturile proscomidiei (la care se fac referiri rezumative la final) […] Cel de-al doilea comentariu este de fapt secţiunea Despre sfânta liturghie (presc. L) din vastul Dialog dogmatico-liturgic. Acesta fiind conceput ca manual pentru cler, comentariul liturgic inserat aici are un accent în acelaşi timp ritualist – jumătate din el fiind dedicat proscomidiei (nediscutată în primul comentariu) –, dar şi polemic – intercalând două lungi excursuri polemice: unul antilatin, altul antiarmean” (pp. 356-357).
Ultima parte a volumului, a şasea, prezintă cele două forme ale mistagogiei compilate: simbolismul liturgic şi alegorismul spiritual. Bazele acestuia sunt atestate de numeroasele tradiţii manuscrise, textul său interpolat şi prelucrat mereu cunoscând patru tipuri principale. Ultimul dintre acestea –tipul D sau recenziunea lungă – s-a constituit începând din secolul XII prin inserarea a numeroase interpolări şi amplificări, al căror scop era acela de a adapta explicarea la forma rituală a liturghiei bizantine (cea actuală), codificată în chiar aceeaşi perioadă prin intermediul genului aşa-numitelor „diataxe” liturgice.
„Rezultat al «hibridizării» vechiului comentariu liturgic clasic germanian cu comentariul medio-bizantin andidan, ediţia sa ultimă «revăzută şi adăugită» prin amplificări succesive în ultimele secole ale lumii bizantine de câţiva anonimi adaptatori poate fi definită doar în sens formal ca o altă variantă a explicării patriarhului iconodul de la începutul secolului VII. În realitate, acest «pasticcio» este o interpretare liturgică nouă, în care sinteza simbolică şi vechiul sistem mistagogic germanian, încă aproape de cel patristic, este resemnificat prin contextualizarea lui în simbolismul medio-bizantin istoricizant preconizat în Protheoria andidană, şi se transformă într-un vast sistem de alegorii, tipic medieval. Simbolismul euharistic sacramental, eficace şi participativ, este practic înlocuit de simbolismul ritual liturgic reprezentativ, iar liturghia devine o dramatizare rituală a vieţii lui Isus, un spectacol de natură predominant vizuală” (pp. 444-445).
Deşi traducerea textelor liturgice reprezentative pentru crearea unui dosar al comentariilor bizantine nu s-a bizuit întotdeauna pe textele originale, ediţiile de plecare fiind ele însele traduceri occidentale, efortul erudit al diaconului Ioan I. Ică jr. merită întreaga noastră admiraţie. Recomandăm călduros lucrarea tuturor celor interesaţi, liturgiştilor consacraţi, dar şi studenţilor teologi care fac primii paşi pe drumul fascinant al studiilor patristice şi bizantine.
Diac. Ioan I. Ică jr., De la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului: integrala comentariilor liturgice bizantine: studii şi texte, Editura Deisis, Sibiu, 2011, pp. 490.
Latest posts by Claudiu-Ioan Coman (see all)
- Integrala comentariilor liturgice bizantine: de la Dionisie Areopagitul la Simeon al Tesalonicului - April 16, 2012
- Papa Ioan Paul al II-lea vorbește Bisericii Unite Române - December 23, 2011
- Dialoguri cu adevărat importante - October 16, 2011