Inteligenţa clasei muncitoare

Când am intrat n-am observat că şi-n celulă era apă; era, dar nu mai multă decât era pe culoar. Pluteau în aer şi ceva miasme a căror sursă încă nu o dibuiam în clarobscurul ce nefiresc mă trimitea cu gândul la tonurile lui Piero della Francesca din frescele pe care le făcuse în San Sepolcro. Da, „San Sepolcro”… să fie şi gândul acesta o premoniţie cu sensuri nepătrunse încă? Din nou nu mi-a plăcut asocierea. Dar până s-o analizez, aud apropiindu-se alţi paşi ce clipoceau prin apă. Uşa mi se deschide, intră un personaj ce nu părea contrariat de noua sa cartiruire. Miliţianul ne-a lăsat ducându-se spre treburi dar, după un timp, s-a reîntors cu un bec. Din faptul că încăperea era fără bec, ca şi din semnul pe care mi-l dădea aglomerarea insulară, neclintită, a filamentelor de algă, am înţeles că nu fusese locuită înainte. Aveam onoarea s-o inaugurăm. Ne pune becul fără vorbă, se-ntoarce, închide uşa, trage zăvorul pe dinafară şi ne-am văzut doi inşi stând faţă-n faţă, vrând parcă să-nţelegem de ce suntem acolo. Până să desluşim semnificaţia prezenţei noastre în locuinţele lacustre, iarăşi nise deschide uşa. În cadrul ei, miliţianul face un semn: ca din mormânt apare iarăşi omul dotat cu nicovală şi ciocan. Semn bun, deşi legat de groaza deznituirii lanţurilor cu lovituri ce se spărgeau în creier şi îmi înfiorau ciolanele în apă. Scoaterea lanţurilor aici se petrecea. Poate că în apă îmi va fi mai lesne. Noul venit pentru a împărţi cu mine laguna de la Gherla era poate din fire mai spontan; s-a prezentat cu oarecare siguranţă-n glas:

– Emilian Angheliu, sunt fost ministru al Tineretului şi Sportului.
După ce mi-am spus şi eu numele, omul umblat şi instruit, căci, de!, era ministru acela pe care îl aveam în faţă, însă aidoma unui miliţian a zis:
– Sunteţi cumva armean?
– …Ca Tertulian, eu zic că sunt latin, dar dvs., ca Emilian puteţi să vă consideraţi armean… Şi, ca să nu se simtă luat peste picior, am continuat: Am auzit de dvs., dar vă ştiam ca Preşedinte al Confederaţiei generale a muncii, sau pe la Sindicate…
– Am fost şi în C.C. Şi-n fruntea Sindicatelor, dar unde nu am fost?
– Atunci cum aţi ajuns aici?
– Pentru că la fel cu Pătrăşcanu eu sunt român şi pentru că eu ştiu prea multe. Acum, când legăturile cu Tito s-au stricat, m-au scos din circulaţie, să n-apuc să vorbesc. Azi ruşii şi evreii e la putere în Partid. Dintre români numai lingăii, spercioşii şi vânduţii este la preţ. Eu însă nu uit niciodată că sunt român şi ţin la demnitatea mea.
Văzând că omul conduce discuţia pe un teren minat, am încercat s-o deviez. Putea fi un provocator.
– Aţi folosit mai înainte un cuvânt pe care nu l-am mai întâlnit. Ca unul care am studiat filologia, mă interesează vocabulele cu iz regional. Aţi spus „spercioşi”, ce însemnează asta?
– Cum, mata ca filolog, nu ştii ce însemnează? E vorba de sperioşi, cu inima-n izmene, fricoşi şi târşeloşi. Din ăştia se trag toţi linge-blide şi codoşii.
Iar am fost nevoit să schimb discuţia, deşi mă atrăseseră şi „târşeloşii”, însă am renunţat la ei de teama unor la fel de docte lămuriri.
– Mă interesează mult problemele acestea, dar deocamdată zic că ar fi cazul să ne instalăm cum om putea mai bine, căci nu prea pare sănătos aici.
– Bine gândit. Preiau conducerea. La fapte. Nu avem paturi dar văd două saltele, deci nu ne înghesuim. Ia să vedem.
Saltelele stăteau direct pe apa, sau în apa de un centimetru. La suprafaţă ni se păreau uscate dar, sigur, erau bine îmbibate cu scursoarea dubioasă care clocea-n celulă. Le-am încercat cu palma. Sub apăsare în apă apărură bulbuci de spumă cafenie care, topindu-se, lăsau în jurul lor un fel de aură murdară. Vedeam în amintire oglinda tulburată a Mării Negre din faţa Deltei revărsate. Văzând acestea, tovarăşul meu de lagună a explodat:
– Ce-i porcăria asta? Asta-i o crimă contra drepturilor omului, contra umanităţii! Ştiam eu că vor să mă ucidă. Să-mi tragă un glonţ, să mor eroic, nu să mă ţină la murat sau ca să mor de diaree.
– Domnule Angheliu, se-ntâmplă uneori ca eroismul trăit modest, clipă cu clipă, un an, sau doi, sau zece, ca o jertfă, cu liniştea în suflet, să fie mai greu şi mai de preţ decât un eroism adus de-un glonţ într-o secundă, murind inconştient, deci nu ca om, ci ca un animal în abator. Ce este mai eroic să mori gazat la Auschwitz în două-trei minute sau prin înfometare în lagărele sovietice?
– Scuteşte-mă de poveştile popeşti. Eu n-am să mor aici. Partidul m-a băgat aici, Partidul mă va scoate. Eu sunt un patriot şi am o treabă de făcut. Nu vreau ca România să ajungă pe mâna neromânilor, a veneticilor ce n-au nimic comun cu ţărişoara noastră. Nu vezi că toţi românii este marginalizaţi sau li se face procese înscenate, ca al meu? Dej este bulgar, îl cheamă Gheorghief; Ana Pauker e Rabinson; Iosif Chişinevschi este Leon Roitman, Vasile Luca este Luka Lászlo; Pintilie este Pantiuşa Bodnarenko; Leonte Răutu este Orenstein, frate cu Oişteanu, literatul dumitale; Petre Borilă este Ivan Fedorov; Teohari Georgescu este Burăh Tescovici; Alexandru Nicolschi este Boris Grünberg, evreu din Basarabia; Ştefan Foriş era Foriş István, ucis cu ranga din ordinul lui Pantiuşa; Alexandru Sencovici este Szenkovics Sándor; Alexandru Moghioroş este Mogyoros Sándor, sau Vincze János, zis Ion Vinţe, apoi Ivanka Rudenko şi Milka Melinescu. Asta ca să-i bifezi şi dumneata pe unii dintre ei. Iar ca Directori la Securitatea Poporului, iarăşi doar câţiva dintre ei: Wilhelm Einhorn, Andrei Glavaciov, Moritz Ádám, Mişa Dulgheru (Dulberger), Ivan Ceszlanski, Moise Senater, Iosif Kalbuşek, Adalbert Izsák, Moritz Ştrul, Ludovic Czeller, Izrail Ruckerstein, Zoltán Kling, Butyka Ferencz, Fehler Moritz. Mai vrei să¬ţi mai înşir şi alţii să afli şi tu cine conduce România?
– Dacă-mi permiteţi, aş adăuga că în realitate adversitatea dintre Dej şi Foriş – ca şi în cazul lui Lucreţiu Pătrăşcanu – îşi are cauza în faptul că cei doi inşi repudiaţi erau oameni cu carte, chiar intelectuali adevăraţi.
– Poate că ai dreptate, dar oricum rămâne adevărul că dintre aceştia majoritatea au fostără informatori ai Serviciului de informaţii burghezo¬moşieresc. Eu îi cunosc din ilegalitate. Ei ştiu că le cunosc trecutul de colaboraţionişti ai fostului regim carlist, de trădători şi de informatori plătiţi. Tocmai de aceea vor să mă elimineze şi m-au adus aici cu tine în groapa asta împuţită şi cu viermi. Ei ştiu că tot ce am în guşă e deja pe birou la Tito; dar încă nu ştiu cum să procedeze. Nu ştiu cum o să reacţioneze moaşa mare,Moscova. Dar vine ea şi vremea noastră. Însă pă toţi îi mătrăşeşte tovarăşul Broz Tito.
– Aşa spunea şi D.I. Suchianu, la Jilava, când au venit doi crai-ofiţeri trimişi de la Interne, cu foi albe ministeriale, ca să ne-ndemne să facem cerere de graţiere, în care să ne exprimăm regretul pentru crimele pe care cică le-am făcut şi să ne angajăm că ne vom îndrepta. Fireşte, toţi le-am refuzat, cu excepţia originalului cineast Suchianu care, supus şi lamentabil, şi-a declarat deplina încredere în înţelepciunea Partidului spunând: „Partidul m-a băgat, Partidul mă va scoate. Nu am nimic de zis”, şi a solicitat să fie graţiat. Nu ştiu dacă a fost sau nu. Ajunşi în cameră, Profesorul universitar D.I. Suchianu, într-o neînţeleasă infantilitate, ne-a făcut o aproape virtuoasă demonstraţie de step, lăsându-ne perplecşi.
– Îl ştiu pă Suchianu, erea un cabodin, un cinematografist zărghit, dar îl avea pă Ralea ca proptea, iar Ralea erea cineva; însă pă mine nu m-a complesat nici Ralea. Lui Ralea i-am răsfoit urgent mintoiul ăla franţuzit. Am fost interlocuitor cu el vreo două ore şi ţi l-am mirosit, cum l-am fumat şi pă scluptorul ăla încuiat, de-i zice Gheorghe Anghel. Ce, crede el că noi nu ştim că Cărturarul pă care l-a scluptat erea un popă catolic, Ghika? Da’ l-am iertat, că pă Eminescu şi pă Enescu i-a făcut de-ai zice că vorbeşte.
– Hai, domnule Angheliu, să îl lăsăm pe „cinematografist”, şi să continuăm foarte interesantul subiect pe care tocmai l-aţi deschis. V-aş întreba de Stalin, dacă el a fost rus? Cât despre Lenin, Beria, Kaganovici, Troţki, Vîşinski, Mikoian, Zinoviev, Kirov, după ştiinţa mea, nici unul n-a fost rus.
– Tocmai aicea-i buba: nici unii nu e ruşi, dar asta nu-i împiedică să călărească un popor întreg, cum face şi cu noi.
– Se spune însă că nici chiar Tito nu e sârb, deşi conduce Iugoslavia în care puterea toată au preluat-o sârbii. N-ajung la ea bosniecii, slovenii, croaţii, slavonii şi nici românii din Banatul sârb sau din Timoc, nici ungurii, de veacuri aşezaţi în Voivodina. Ce să mai spunem de bieţii istro-români uitaţi şi de români?
– Ce ştii matale? Tovarăşu’ Broz Tito nu e sloven, nici sârb, nici bosniac; el mai presus de toate este comunist de cea mai pură rasă şi-aceasta însemnează totul. Adevăratul comunist nu face deosebire de naţionalitate şi face numai politica de luptă a clasei muncitoare şi urmăreşte instaurarea dictaturii proletare, sub care toţi să fie fericiţi. Credinţa lui este în muncă; gândirea lui i-o dă Partidul.
– Aţi spus „sub”? Nu era mai bine „în”? Căci dacă şi în comunism există „sub”, înseamnă că unii sunt deasupra iar alţii dedesubt deci nu sunt toţi egali… Şi aţi mai spus că adevăratul comunist nu face deosebire de naţionalitate, dar văd că şi în Ţara Sovietelor, modelul nostru tutelar, se fac deosebiri; în Iugoslavia, la fel ca şi-n Bulgaria, românii sunt lipsiţi de dreptul la limbă, lacultură şi la identitate naţională. În Grecia lui Markos, aromânii nu reprezintă o naţionalitate şi sunt consideraţi ca greci vlahofoni. Apoi aţi spus că Partidul îi spune omului ce trebuie să gândească. Aceasta îmi aduce aminte de Alfred Rosenberg, ideologul naţional-socialismului german, care în lucrarea sa fundamentală, Mitul secolului XX, spunea că substanţa naţional-socialismului german trebuie să fecundeze întreaga viaţă a Germaniei, că fiecare german şi întreaga Germanie trebuie să aibă un singur dor, o singură obsesie, de formă nouă, cultivată, prin care toată inteligenţa germană să fie concentrată într-o ascultare oarbă şi pasivă, mecanică, în faţa legilor şi a Diktatului lui Hitler, principiu pe care noi românii şi în special noi ardelenii l-am îndurat dramatic. Care este atunci deosebirea dintre naţional-socialism şi comunism, dintre o dictatură de dreapta sau de stânga din acest punct de vedere? Şi Marx şi Engels, ca de altfel şi Lenin şi Stalin, nu îşi disimulau ideile şi proiectele. Au declarat deschis că nu îşi vor putea atinge obiectivele decât nimicind prin violenţă vechea orânduire socială, că vor să îi reducă la tăcere, să-i facă să tremure pe toţi conducătorii clasei de exploatatori, de teama unei revoluţii comuniste, că proletarii nu vor pierde decât lanţurile, în schimb vor câştiga o lume.
Aceasta era stânga comunistă. În Franţa însă, ca o reacţie la centralismul napoleonian şi la etatismul invadator (nu prea mult diferite de cele gândite de Marx), a apărut Maurice Barrès care a combătut cultul Eului individual şi l-a substituit prin Eul naţional, crezând mai mult în forţele afective decât în inteligenţă şi preconizând o mobilizare a sentimentelor profunde în favorul naţiunii franceze. Pentru el „naţiunea” nu se reducea la un concept juridic, nici la un ansamblu de idei, în maniera ideologilor de stânga, ci în primul rând era o realitate afectivă ce nu avea nevoie de raţiune ca să existe, căci ea se adăpa din seva provinciei natale, din bogăţiile tradiţiei, din gloria mormintelor, fără să simtă nevoia elucidărilor conceptuale. Din această viziune se va naşte mai apoi naţionalismul integral al lui Maurras. Şi trebuie să recunoaşteţi că, atât patima revoluţionară a lui Marx cât şi patosul naţionalist al lui Barrès erau puternic îmbibate de iraţionalism, aveau un fanatism spe¬cific în care extremele se atingeau. Un astfel de comunism sau de naţionalism preconizaţi şi dvs.? Căci în puţinul pe care mi l-aţi împărtăşit nu am distins decât umorile unui temperament frustrat. Dacă aţi fi naţionalist-român adevărat v-aţi inspira din felul cum românii îşi trăiesc identitatea naţională fără a fi prigonitori, fără a-i urgisi pe neromâni, cărora nu le contestă apartenenţa la patria comună. Dar dumneavoastră îi excludeţi pe neromâni, adică pe evrei, pe unguri sau pe slavi. Unde vă este internaţionalismul şi egalitarismul? Ca inspiraţi de un naţionalism precum al dumneavoastră şi ortodocşii noştri îi contestă ca români pe cei neortodocşi: un Inocenţiu Micu, un Simion Bărnuţiu, un Petru Maior sau Iuliu Maniu nu sunt români pentru că nu sunt ortodocşi….
– Ascultă, domnule, să nu-ţi închipui că eu fac umor din comunism ori din naţionalism sau că aş fi un fustrangiu. Eu fac politică şi nu filosofez ca dumneata. Nu mă filosofa pă mine. Ce, dacă eu nu am licenţe fără vreo valoare practică, ca dumneata, mă crezi cap sec de muncitor? Eu, domnule, am şcoala vieţii, adevărata şcoală. Eu m-am format la şcoala lui Marx şi a lui Lenin şi-n aspra luptă revoluţionară. Apoi, de unde ştii matale de Engels şi de Marx, căci nu i-ai învăţat la universitate?
– Ba, domnule ministru, eu chiar la Universitate le-am aprofundat învăţătura, căci l-am avut profesor la sociologie pe domnul Vlădescu-Răcoasa, un comunist cu stagiu care mi-a dat ca temă la o lucrare de seminar „Rolul revoluţiilor în progresul social”, asta în ’942, şi nu pot spune că n-a avut curaj, căci el mi-a procurat toată bibliografia necesară, pe-atuncea interzisă.
– A, neisprăvitul ăla? I se mai zicea Rădescu-Văcoasa. Eu l-am trimis la Moscova ambasador căci, deşi vechi comunist, era un prostănac, nu pricepea politică…
– Şi fiindcă nu pricepea politică l-aţi promovat ambasador la Moscova?
– Păi sigur, ce are de făcut un diplomat sau un ambasador decât s-arate bine şi să asculte de directivele venite de la Centru. La noi, Partidul e cel care gândeşte.
– Iar el, cu mutra aia de broscoi şi prostănac, cum ziceţi, credeţi că era potrivit ca să ne reprezinte? Dar ce este Partidul? Este un cap sau o persoană, este un grup de creiere anume pregătite, care să ştie totul?
– Partidul este inteligenţa colectivă a clasei muncitoare.
– Şi cine o consultă sau cine o exprimă? Cum de se face cunoscută şiimpusă această inteligenţă colectivă a clasei muncitoare? În ea este cuprinsă şi gândirea acarului de la Urlaţi sau de la Frecăţei?
– Bine-nţeles, căci şi ei are gândire activ muncitorească…
– La fel cu cea a tovului Răutu sau ca a tovei Ana?
– Nici nu se poate altfel!
– Am înţeles, domnule Angheliu.
– N-ai înţeles nimic. Ce, crezi că în Biserică e altfel? Îl întreabă Patriarhul sau Papa pă preotul sau pă ţârcovnicul din Tulcea ce trebuie să facă? Nici unul nu aveţi cuvânt. Unul gândeşte pentru toţi. Nimeni nu mişcă-n front; iar dacă mişcă îl bărbiereşte sau poate că-i mai dă un grad şi l-a băgat afară. Ce, mie-mi spui?
– Să le lăsăm lor treaba asta. Uite că ne-am luat cu vorba şi ne pătrunde apa. Mai bine să ne luăm viaţa în propriile mâini, cum ziceţi la Partid, şi să vedem cum ne putem chivernisi mai bine.
– Am spus că iau comanda.
– Luaţi-o deci.
– În primul rând să batem în mizeria asta de uşă, să vină să ne scoată lanţurile, apoi să aranjăm saltelele ca să putem dormi.
– Bateţi, dacă doriţi, aicea însă suntem izolaţi. N-aud nici o mişcare sau cel puţin în demisolul ăsta în care ne aflăm nu este nici un deţinut, deci nici vreun caraliu. Nu are cine să audă. Uite că se-nserează şi ce facem la noapte? Stăm proţăpiţi pe prag?
– Am spus că eu comand. Să punem mâna pe saltele. Deci pune mâna şi aşează-le.
Am încercat, docil, să prind de margini o saltea, s-o salt ca să o pun deasupra celeilalte, dar am rămas cu marginile-n mână. Salteaua era putredă şi paiele au rămas în apă.
– Veniţi şi dumneavoastră să o luăm cu binişorul, s-o ridicăm pe dedesubt, să nu se mai rupă marginile.
Zadarnică-ncercare. Băgând mâna pe dedesubt se ridica din putregai bucata de saltea sub care ne vârâsem mâna. Am încercat cu cealaltă. Poate fiind ceva mai „nouă” nu ni s-a rupt cu totul şi-am izbutit s-o ridicăm, în trei bucăţi, cu apa şiroind din ele. Le-am pus deasupra peste salteaua care eşuase-n apă.
– Ai văzut c-am reuşit. Dormim pe aceasta împreună.
Eu însă, care-mi aminteam de apa şi de gerul din zisul lavabou de la Aiud, n-am fost prea încântat de perspectivă. Nici nu eram sigur că salteaua pe care
o declarasem bună nu se va risipi sub noi. Am zis:
– Eu sunt obişnuit de la Jilava să dorm şi pe tinetă.
– Dar nu vezi că e mică, e cât oala de noapte şi n-are nici capac. Cum o să stai pe ea?
– Voi încerca. Voi sta cu fundul pe tinetă, iar tălpile mi le voi pune pe salteaua dumneavoastră, dacă-mi îngăduiţi.
– Sigur că îţi îngădui, dar e o nebunie. Eu bat la uşă până îi nebunesc.
– Bateţi, dacă doriţi, însă o să v-alegeţi cu o sancţiune. Ne vor tăia din raţia de mâncare.
– Mai bine mor decât să stau aşa, ca un rahat în apă, fără să fac nimic. Eu sunt un luptător, sunt un fruntaş al clasei muncitoare. Pă mine nu mă calcă nimeni în picioare.
Tovarăşul fruntaş al clasei muncitoare şi-a scos bocancul şi stând într-un picior a început să bată cu o ardoare pe care n-ai fi bănuit-o la unul pirpiriu ca el. Dar se vedea erou. Să fi bătut vreo oră. Miliţienii, ia-i de unde nu-s. Poate erau prin celular, cu ochii pe vizete. N-aveau cum să audă. S-a alarmat, într-un târziu, soldatul sentinelă din prepeleacul instalat pe zidul puşcăriei şi a-nceput să bată în talangă, căci nici sonerie şi nici telefon nu avea încă în dotare. Tălăngii din apropiere i s-au asociat în cor toate tălăngile faimoasei închisori lăsate de Maria-Tereza. Le auzea întreg oraşul. Porni şi tropotul de cizme şi larma de răcnete încrucişate, până când ni s-au prăvălit pe scări miliţieni zăluzi. Casmulsă din ţâţâni, uşa ni s-a deschis. În pragul ei, vânăt şi furibund, chiar Goiciu în persoană:
– Ce se petrece aici? Cine a bătut?
– Eu, Emilian Angheliu, ministrul Tineretului.
– Şi ce doreşti tov Angheliu?
Până să dea răspunsul tovul, a apărut şi politrucul, un mai puţin furios, căci el avea înaltă şcoală de partid şi se ţinea în frâu. Am prins curaj şi eu:
– Priviţi domnilor ofiţeri în ce condiţii stăm aici: în apă, cu saltele putrezite.
Este uman ceea ce faceţi?
– Nimic deosebit – fu de părere politrucul. Este un simplu loc pentru detenţie. Sentinţa prin care aţi fost condamnaţi nu are nici o prevedere despre condiţiile în care să fiţi conservaţi. Să mergem, tovarăşe colonel.
Cinismul marţial – suprema formă a dispreţului pe care Puterea îl avea faţă de cei fără putere – era dispreţul şi cinismul cel mai ieftin şi totodată mai abject, dispreţ căruia nu i se putea răspunde decât prin alt dispreţ manifestat printr-un scuipat trântit în faţă dacă erai dispus să-ţi rişti viaţa pentru acest scuipat, sau printr-o scăpărare aprigă a indignării şi a fulgerelor strivite sub pleoape. Prea laşi sau prea „raţionali” fiind am preferat tăcerea. Puterea a plecat, lăsând în urmă semne de întrebare ude, pe care zoaiele verzui şi tulburi în care ne stăteau picioarele nu reuşeau să le răsfrângă. Dar până la sfârşit, ca orişice român, făceam haz din necaz, găseam amuzament în grija cu care deţinătorii puterii opresive făceau eforturi acrobatice să umble doar pe vârfuri de călcâie pentru a nu-şi uda pantofii nou-nouţi primiţi de la Partid, care ştia şi în acest fel să întreţină o solidaritate monolitică muncitorească în jurul Conducătorului iubit. Obedienţa şi supunerea, oricând şi orişiunde, sunt stimulate cu daruri ieftine şi cu diplome fără valoare sau cu însemne de onoare cu sunete de tinichea. Cu aceasta, cinica vizită a organelor cu stele a luat sfârşit. Noi am rămas ca noaptea s-o petrecem în noile condiţii de conservare: tovul în must de paie, iar eu, ascetic, pe-o buză de tinetă… Un gând, fără intenţie de blasfemie, mi-a şerpuit prin minte: „Unde eşti tu, sfinte Teodor Stilitul, care-ţi făceai asceza stând pe un vârf de stâlp, să vezi cum poate fi făcută şi pe o margine de oală…?”.
Dar şi această noapte va să treacă netulburată de tălăngi, ca alte nopţi de plumb, cum le-ar numi Bacovia. „Este o noapte udă grea afară…/ ca într-o crâşmăumedă murdară”. Întru acelaşi gând cu el, aş zice acum când tovul Angheliu somneşte-n mustul greu de paie: „Aud materia plângând…/ Sunt singur şi mă duce-un gând/ spre locuinţele lacustre./ …Tot tresărind, tot aşteptând,/ sunt singurşi mă duce-un gând/ spre locuinţele lacustre”… În zarea grea de plumb, văd cum din mustul greu de paie, ies larve sau limacşi, ori viermi ca de haznale, se târâie pe bale urcând, căzând şi iar urcând, necontenită lunecare…
Şi a fost o zi şi a venit o noapte, apoi o altă zi, şi altele şi altele…
Dar prima noapte a fost ca nici o alta. Tov Angheliu se zbătea „pe umedele paie” (Coşbuc), cu fiece mişcare stârnind bolboroseli sub el, concomitente cu înjurăturile mâncate pe nemestecate şi necenzurate de disciplina de Partid. Dar, întrucât el era autorul acestei planificări de noapte, la fel de izbutită ca toate celelalte planificări ale inteligenţei colective, n-ar fi recunoscut în ruptul capului că n-a fost chibzuit. Simţeam că stă la pândă ca fiara în capcană, să muşte orişice mişcare. De aceea nu l-am comentat.
Cât despre mine, ce să zic, aveam şi eu planificarea mea. În fesele de multă vreme descărnate buza tinetei muşca tot mai adânc, până la os şi nu aveam altă soluţie decât o deplasare, tot câte un centimetru, până îmi terminam
o fesă, apoi schimbam sensul mişcării şi terminam şi cealaltă fesă. Fundul îmi devenise ca un teren care purta urmele unor şenile lăsate de un tanc de luptă greu al invincibilei armate sovietice.
Când clopotul din prepeleac vestea de ora şase, tov Angheliu sări drept în picioare lângă uşă, ca unul gata să sară de gâtul celui care va intra întâi. Aşa s-a şi-ntâmplat. N-a aşteptat să intre caraliul; odată ce zăvorul a fost tras, a şi ţâşnit pe culoar, izbind cu caraliul de perete. Ce s-a-ntâmplat în curte, nu mai ştiu. Desigur că l-au prins. Am înţeles că a fost dus la Comandant sau politruc, de unde s-a întors, colo, către amiază. Duhnea tutun din el şi îl vedeam cum îşi lingea pe-ascuns gingiile cu limba şi-l auzeam cum zgomotos sugea de printre dinţi o scamă de cine ştie ce mâncare scumpă. Ciorba de prânz, care atunci era un ceai de arpacaş în care numărasem treisprezece boabe, nu a băut-o ci, generos, mi-a oferit-o mie. Bine-nţeles, n-am refuzat-o; parcă uitam de demnitate. Spre seară, înainte de numărătoare, doi hoţi au introdus două saltele bune, uscate şi prăfoase dar, evident, cu paiele tocate de prea multă tăvăleală. Le-au aşezat în apă: altunde nu aveau. Miliţianul nu a mai intrat. S-a mulţumit să ne privească prin ochiul cu pleoapa ridicată al vizetei. Am priceput semnificaţia. Acesta ne va fi regimul, orişice am încerca să facem. Am procedat în consecinţă. Prima saltea am îndoit-o-n două. La fel am procedat cu cealaltă, apoi le-am suprapus. Aveam un strat izolator de paie de circa patruzeci de centimetri din care cinci erau în apă. Pe suprafaţa rezultată puteam şedea turceşte sau cu genunchii strânşi la gură şi nu ne coboram în apă, la tinetă, decât pentru necesităţi. Tov Angheliu m-a şi felicitat într-un târziu:
– Dar ştii că n-ai gândit-o rău?
– Am apelat şi eu la inteligenţa colectivă a clasei muncitoare.