Întoarcerea lui Odiseu din iad

În cartea-document Trecând pragul tăcerii  (Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2009), Tertulian Langa se narează pe sine şi pe cei care au populat lumea cu chip de iad al ocupării comuniste, aşa cum va răspunde unui necunoscut care providenţial îl întreabă pe nefericitul călător: „De unde vii?” „Din iad!” Răspunsul complet ar fi fost: din istoria recentă a României. Tertulian Langa, intelectual greco-catolic se oferă şi oferă spre cunoaştere, la îndemnul-poruncă al Papei Ioan Paul al II-lea, îndelungata şi înfiorătoarea experienţă de deţinut politic în lagărele comuniste. Fireşte, nu este singurul supravieţuitor şi mator, dar fiecare îşi trăieşte golgota în alt fel, fiecare destin reprezentând o lume aparte. Suferinţa şi sentimentele, deşi pot fi împărtăşite în colectivitate, sunt trăite individual, mai ales pe verticală, în structurile ierarhice ale sinelui.

„În anul iertării şi al împăcării” intensa întâlnire a lui Tertulian Langa cu trăirile extreme zidite dincolo de pragul tăcerii poate avea loc doar prin efortul ordonator al ritmului interior al gândurilor şi al amintirilor, care se lasă domesticite în cadenţa textuală, ritm exterior al prozei, gest simbolic şi spontan de control şi în acelaşi timp de sublimare a materiei amorfe şi înnebunitoare în substanţă versificată, cuminte şi însufleţită. Langa îşi scrie viaţa de martir cu diapazonul pudorii mereu la îndemână, luând tonul la fiecare pagină şi ori de câte ori este nevoie, atunci când presimte că pierde frâiele propriei emotivităţi. Tocmai din pudoare şi din teama de alienare de ascultătorul poveştii sale se întrezăreşte ezitarea continuă a rapsodului, care caută în îndelungi şi agonizante pagini confirmarea că totul a fost pregătit cu grijă pentru mare întâlnire cu trecutul monstruos. Cititorul intuieşte şi înţelege perpetua şi dureroasa amânare a expunerii preaplinului anamnetic amalgamat cu efortul de captatio benevolentiae către public şi poate către propria conştiinţă. Numai aşa putem parcurge „Cuvântul înainte”: mai mult decât o introducere, ca o justificare smerită ante litteram a înaltelor note sau a prea joaselor tonalităţi pe care urechea le va capta, un pro domo în faţa propriei conştiinţe reflectată în imaginea potenţialului cititor: „Pudorii pe care, poate, o jignesc pe-alocurea prin rândurile din paginile următoare, scrise fără menajamente, îi cer iertare, sperând că mi se va înţelege cumva, tortura pe care mi-a impus-o nevoia de sinceritate în lupta pentru adevăr.”

Coborârea în infern porneşte de la realitate, de la începutul începuturilor, fidel adevărului propriu, trăit milimetric, de care autorul se desprinde însă, pentru a se îndrepta spre zone halucinante, necunoscute multora dintre cititori, întotdeauna însoţit de conştiinţa că marele adevăr, Sfântul Adevăr, este deţinut numai de Cel care i-a dat această cruce cu un scop anume şi are urmări dincolo de viaţa ca paranteză a veciei. Bolgiile se deschid una câte una, în falii, iar întunericul, asupra căruia autorul se opreşte spre a reflecta în ample pagini, are nuanţe şi rezonanţe diferite de la un capitol la altul. Acest întuneric distrugător, diavolesc, este însă şi unul al renaşterii. Îndoielile asupra consecinţelor tratamentului la care a fost supus ani îndelungaţi sunt inevitabile. Îndoiala de sine, mai mult decât de ceilalţi, în ciuda obstinatei rezistenţe la îndobitocire, e tulburătoare şi corozivă:

„Ce germinaţii pregăteşte oare această noapte, nouă celor care ne îndreptăm spre zi? Cât voi fi eu de pregătit pentru această nouă germinaţie? Cum voi fi eu cel care tocmai părăseam Infernul carceral şi concentraţionar? Ce urme vor fi lăsat în mine încrâncenata luptă cu moartea şi cu slujitorii ei? Cât mă va fi-ndârjit încăpăţânarea de a nu ceda, de a rămâne dârz cu vehemenţă sau numai în muţenie? Mi-a mai rămas vreo urmă de duioşie, de blândeţe, de bunătate şi îngăduinţă cu care să mă pot reintegra în societatea pervertită şi corcită sau în viaţa de familie care-şi păstrase în austeritate puritatea? Cum va trăi candoarea fiicei mele contactul cu cerbicia şi rigiditatea pe care le simt că mă caracterizează azi? Un astfel de tată să-şi fi închipuit că sunt? O simt dorind fireasca şi paterna mângâiere, dar nu mai ştiu pe unde să o caut. Mă doare să anticipez mortificarea şi dezamăgirea pe care o va trăi soţia mea când mă va confrunta cu omul tandru ce eram odinioară. Cât de curat mai sunt în generozitate, în iertare şi câtă putere de iubire mai am azi pentru aceia care mi-au răstignit viaţa, iubirea şi menirea? Sau tocmai asta să fi fost menirea mea în lume ca împreună cu soţia să ne răstignim iubirea şi împotriva despărţirii să ne trăim comuniunea şi nedespărţita unitate dintre noi cei consfinţiţi iubirii? Nu aş dori să mor aşa cum sunt acum, dar nu mă simt în stare să-mi dăltuiesc în piatra dură care sunt alt caracter, cu suprafeţele mai netede, mai şlefuite, mai moi la pipăit, de care să se poată alipi obrazul, cum a făcut Brâncuşi cu „Oul”, cu „Muza adormită” sau cu de ceruri însetata „Pasăre măiastră”, pe care atingându-le să simţi o catifea cărnoasă de petală desprinsă dintr-o „calla aethiopica”.
Şapte capitole ample, fiecare cu subcapitole, desfăşoară ca un pergament bezna captivităţii, lumina speranţei şi harta locurilor pelerinajului infernal: I. Aşa a început, II. La Malmaison, III. Jilava, IV. În geamătul Aiudului, V. În „Casa galbenă”, VI. Spre locuinţele lacustre, VII. Întoarcerea lui Odiseu. Volumul se încheie cu o colecţie de peste cincizeci de poezii şi grupaje de versuri de un lirism fără perdea, definitiv, o pliere pe sine care nu lasă loc decât rugăciunii şi, pe alocuri, meditaţiei asupra condiţiei umane în echilibru fragil şi continuă preschimbare. Poemele din captivitate. Malmaison-Jilava-Aiud-Lugoj-Gherla-Dunăre sunt de asemenea grupate în I. Rug aprins, II. Ad uxorem, III. Colocvii de taină, IV. Solilocvii. V. HAIKU, VI. Jurnal adamic, VII. Addenda. Câteva pagini de fotografii din colecţia de familie încoronează volumul masiv de aproximativ 550 pagini.
Din poeziile adesea reflexive, meditative, amintind de cele scrise în captivitate de Radu Gyr, din care numeroase sunt cele dominate de sentimentul religios, reţinem ca formă de supravieţuire psihologică a zonelor umane celor mai tandre, cele din ciclul Ad Uxorem, dedicate soţiei, Penelopă a unui Odiseu (sic!) care nu se considera deloc erou, ci doar destin greu încercat…:

Văduvei mele

Lăstunii cad ca nişte lacrimi negre
din cerul vast al văduviei tale,
stârnind ecoul nopţii boreale.
Pe patul cast, cu aşteptări letale,
lăstunii cad ca nişte lacrimi negre.

Te cheamă-ades cărarea amăruie
din amintiri cu panglici şi mandole,
dar nu-ţi preschimbi nocturna-n barcarole
căci din potir de mistice corole,
te cheamă-ades cărarea amăruie.

Culegi discret palorile tomnale
în lungi plimbări pe sub gutui fecunde;
singurătăţi amare-ţi vor răspunde
la întrebări ce nu se pot pătrunde.
… Culegi discret palorile tomnale.

Asculţi căzând speranţe ruginite
din teii verzi şi altădată-n floare;
le strângi la sân, sărutul lor te doare
şi te dezmierzi cu zgura lor de soare.
… Asculţi căzând speranţe ruginite.

Surâsul îşi destramă-ncet conturul
privind la fus şi caierul de ceaţă;
tot aşteptând să vin-o dimineaţă
o zi s-a dus, un an ş-o viaţă:
surâsul îşi destramă-ncet conturul

Genunchii dor, dar ruga-i pe sfârşite,
în vii, din lut, se urcă-n bobi lumină;
îi storci plângând, cu dragoste blajină,
să vezi umplut potirul pentru cină.
Genunchii dor, dar ruga-i pe sfârşite…