Ioan Moldovan: despre convieţuirea cu „mainimicul”

Admiratorii mai vechii lirici a lui Ioan Moldovan îşi amintesc, de bună seamă, faptul că obsesia „mainimicului” se infiltra, toxică, şi într-o parte (nu foarte extinsă, dar semnificativă) a acesteia. Dacă odinioară însă poetul nu se lăsa foarte uşor atins de „degetul mainimicului”, preferând să uite, programatic, „nişele calde ale convieţuirii cu mainimicul”, în ultima sa carte de poeme – intitulată chiar Mainimicul, Cartea Românească, Bucureşti, 2010 –, invazia acestei necruţătoare alterităţi radicale este resimţită drept ineluctabilă.

Chiar şi un cititor neavertizat în privinţa antifrazei îi va înţelege relativ repede resorturile, din moment ce la tot pasul descoperă discrete indicii intratextuale prin care se corporalizează acest „mainimic” invaziv din care instanţa auctorială îşi îngraşă angoasele.

Prea puţine vocabule ale reprezentării sau percepţiei aşa-zicând comune asupra realităţii, fie ea umană („Domnişoarele aerobice şi profesoara lor strigându-le/ să ridice mai sus piciorul stâng/ să-şi curbeze mai tare coloanele// Acolo, în pivniţă/ se pregătesc toate să ajungă foarte flexibile/ pentru minunea aceea/ când vor cădea din cer”), animală („Vieţuind neglijent pe lângă garaje/ …/ câini căţei căţeluşe căţele/ grup canin cu domiciliu stabil în curte la bloc/ latră insomniaci apatici nervoşi”) sau obiectuală („Ne-am cumpărat scaune noi/ şi o masă nouă”; „M-am întors în bucătăria sferică/ de jur-împrejur bucovina necarbogazoasă (plată)/ nimic poetic mereu nimic poetic”) îşi fac loc în universul liric pus sub semnul insuportabil al neantului. În fapt, tocmai prin intermediul acestui gen de semne ale insignifiantului, poetul „în sfârşit entuziast până la moarte de melancolia/ sclipind dincolo” nu face altceva decât să sfâşie vălul şi aşa extrem de subţire pe care îl aşezase între el şi vid, între el şi nefiinţă.

Rezultatul? O percepţie acută a propriei devitalizări, a alienării de sine, asimilate ca identificare cu automatele carteziene: „stau şi mă uit la mine cum trec pe stradă/ ca o momâie/ (…) îmi e tot mai greu să mă ţin grămadă pe oase” – Cântec de petrecere).

O faţă a acesteia este spleen-ul mordant: „Mănânc din urât în mai urât/ flămând nesătul mereu” – Doze. Alteori, substituit de revelaţia inutilităţii oricărei tentative de luptă cu autoanihilarea: „Stricat de viaţă stricat de neviaţă/ de gât cu mainimicul care mi-s/ un aparat de fabricat toxine greaţă/ mă mai prezint doar ca trimis/ de Vechiul Tărâm/ de unde am venit ca să dărâm/ pe-aici ce e de dărâmat/ dar nu mai e de lucru – pace/ iar îngerul mi s-a-ncruntat/ s-a pus în somn suspină doar şi tace” – De lucru. Nu puţine dintre poeme apar, prin urmare, drept aproximări ale acestei crize existenţiale acute, deşi filtrate adesea printr-o intertextualitate ironică, la care se apelează cu un fel de luciditate încrâncenată, dar demnă, de naufragiat într-o lume de hârtie aproape zdrenţuită.

Criza existenţială este complicată de criza po(i)eticii, cu tot ce presupune ea, de la disiparea lentă a magiei cuvântului sau percepţia insuficienţei limbajului la pierderea definitivă a încrederii în tensiunea sa relevatoare. Chiar şi Dimineaţa, când nu există moarte, hipersensibilitatea deloc uzată (dimpotrivă!) a poetului surprinde cum „dintr-un nor de lavandă cad moliile cad moliile/ unui limbaj cum se-aude pierdut”.

Cititorul are la un moment dat senzaţia că parcurge drumul esenţializat de la tensiunile semnificante specifice modernismului la cele proprii postmodernismului poetic, fireşte ghidat de un autor optzecist pe care îl disting discreţia înnobilatoare şi, aici, un început de acalmie salvatoare, ambele evidente într-una dintre concisele arte poetice plasate în ultima parte a cărţii, De pe creier : „În tinereţe într-o vreme îmi propusesem/ să scriu în secvenţe de câte trei rânduri/ un fel de ter(n)ţine fără nici o rigoare// Acum procedez la fel/ doar că nu mai sunt decât nişte însemnări/ despre cum îmi trece vremea” (subl. mea, E.I.).

Poezia cea mai recentă a lui Ioan Moldovan reia, s-ar putea spune, o problematică mai veche: aceea a temporalităţii aspre, deopotrivă destructive (în ordinea umanului) şi benefică (în ordinea esteticului), la care poetul s-a referit inclusiv în epitexte. Din această perspectivă, aş aminti măcar un impresionant fragment din dialogul cu Mihai Vakulovski, publicat acum un deceniu în România literară:

„Mă simt de-a dreptul panicat când sunt iscodit asupra dedesupturilor fiinţei mele. Acolo sunt interioarele acelea nebune pe care nu le-am dezvăluit decât în poeme şi, şi în poeme, cu nu ştiu ce precauţie, cu convertiri, cu sublimări, cu anamorfozări care prezervă încărcătura iradiantă, toxică, demonică aş zice. Sunt « cazuri » şi « întâmplări » atât de puţin epice, atât de innarabile, atât de puţin obiectivabile şi, totuşi, sunt acolo, în subterană, ca nişte noduli care generează energia scripturală. Ei generează şi informează visele mele, oniria personală, singurul spaţiu în care simt temporalitatea şi în care aceasta are într-adevăr un rol semnificativ. În viaţa cotidiană a insului care sunt, am impresia că mereu e vineri, că mereu a trecut timpul, că mereu s-a mai dus o săptămână, un timp, un anotimp. E o împovărare cu ceva atât de inconsistent!”.

De observat, mai întâi, că şi în volumul de faţă se regăsesc aceleaşi mărci distinctive ale scriiturii lui Ioan Moldovan: precauţia, impulsul convertirii sau al sublimării, recursul la anamorfozare. Apoi, că instanţa auctorială inserează la interfaţa Mainimicului o serie de fapte ce camuflează, nu întotdeauna abil, „cazurile” şi „întâmplările” innarabile, prea puţin obiectivabile, din subteranele sale, cele care funcţionează exact ca nişte noduli generatori de text.

Cât despre faptele din prima categorie, cea „narabilă”, ele par alese în special din perspectiva racordării la această poetică a temporalităţii supusă exerciţiului constant al interogării subversive. Corespondentele poetice actuale ale finalului confesiunii epitextuale de mai sus („am impresia că mereu e vineri, că mereu a trecut timpul, că mereu s-a mai dus o săptămână, un timp, un anotimp. E o împovărare cu ceva atât de inconsistent!”) sunt astfel presărate în mai multe texte din volum.

Iată, spre ilustrare, câteva versuri dintr-o Romanţă amară:

„Mai vii ca azi nu vom mai fi/ înfăşuraţi în pături de alcool/ aproape înţeleşi de cei ce vor veni/ să dea de golul ce ne dă de gol”.  Sau finalul unui la fel de încrâncenat imn al fiinţei aflate în disoluţie, intitulat ironic De cântat: „E-atât de târziu, Maria!/ Lasă-ne pe toţi în inima ta!”.

S-ar putea deduce, astfel, faptul că şi în interioarele nebune ale fiinţei poetice ce aproximează teritoriul Mainimicului palpită tocmai neliniştile umanului împovărat nu atât de fragilitatea condiţiei umane, cât de conştiinţa înscrierii sale într-o durată întunecată, căci de-substanţializată, vidată. Acesta îmi pare a fi chiar sensul lapidarei confesiuni din Firul, constând într-o terţină de o muzicalitate stranie, ce potenţează dramatismul sumbrei revelaţii: „Firul subţire şi negru mulţumitor/ venind din viitor/ peste glezne bezne lesne trecând”.

Şi totuşi, din paginile fremătând de nelinişte ale Mainimicului se întrevede, când şi când, o lumină aspră, ce provine din zona unei religiozităţi difuze, datorită căreia anodinul fapt divers capătă uneori luciri epifanice: „Cinci copii aproape goi pe-o singură colină/ mi-arată cum pot ei să leviteze/ printr-un efort de concentrare a tâmplei stângi// Încerc şi eu şi plâng de fericire/ iar dacă plângi îmi strigă ei în curând o să se-ndepărteze/ pământul şi n-o să-ţi mai revină”. E adevărat că semnele Marii Legături dintre aici şi dincolo sunt percepute, la începutul cărţii, drept inconsistente şi, în consecinţă, sunt refuzate. Aceasta este situaţia din Nimic, mai nimic („Dar peretele zmeuriu/ al fabricii de conserve şi nunţile cantinei şi/ mirosul tot mai elocvent al tălpilor de iad/ însângerând obrazul palid al sinucigaşului?// Şi, pe unde, Marea Legătură/ pe unde?// Numai cu frunze verzi de plop/ şi cu zgomotul de haltere din pod/ unde Ridicătorul a obosit/ nu se face// ei bine, nu se face”). Sau cea din De fapt („Trăind în disperarea duioşiei noastre/ îngeri şi porumbei ne vin la fereastră// de fapt doar porumbei// şi ăştia toxici nevrotici tembeli/ într-o incontinentă fâlfâire albastră”).

Ulterior, însă, poetul pare că începe să vadă din ce în ce mai clar şi, mai mult, să transforme vederea în viziune ce propagă Sensul: „Himera încolăcită vânătă şi puiul ei pe cer/ i-am văzut eu întâi/ n-am mai spus nimănui”, recunoaşte el în Nimănui. Dacă inclusiv „mierla, mierlele toate sunt un intelect/ deconstruind vivace viaţa din moarte”, poetului însuşi nu-i rămâne altceva de făcut decât să obtureze canalul din ce în ce mai larg prin care moartea se scurge în viaţă. De eficienţa acestor (deocamdată rare) exerciţii de înviere ne vom convinge, poate, în viitoarele poeme ale lui Ioan Moldovan…