Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

iov & vio

iov & vio

 „Cel viu odinioară este mort acum

Noi altădată vii acum murim
Cu puţină răbdare”
(T. S. Eliot, Tărâmul pustiit)

 

1.

ca şampania ţinută la cald – dacă 39.5 nu-i chiar febră! –, acest trup în spume se umple de bube
dulci, din creştet la tălpi: „la mulţi ani!” (spunând asta, simţi limba în gură cum ţi se băşică,
iar vorbirea, de unde era bine-ntinsă, se-acoperă toată de plăgi), când în ceasul al
doisprezecelea nu preşedintele, ultimul om („numai eu am scăpat ca să-ţi dau de
ştire”)-n loc să-ţi ureze un nou început, îţi vesteşte sfârşitul: „la anul şi…”
(numai mâine nu-i azi!) în chiar noaptea de revelion. vai de capul meu!
(dop de plută în care tăria ţi se răsuceşte ca un tirbuşon, să ţi-l smulgă din umeri,
sau împins înăuntru cu coada de lingură, totuna doare.)
dimineaţa de-ntâi se trezeşte-n cămaşa de noapte a lui 31 decembrie
şi când dă să şi-o scoată, primeşte-n schimb o pijama de spital (ce se vede acolo
unde îmbrăcămintea se cască
1 nu bucură ochiul). „ – semnaţi aici (bifă) că aţi renunţat la
internare” – V iov. „şi dumneavoastră, că vi-l asumaţi” – vio V

 2.

să le-o iau înainte groparilor pe scurtătură, nu trupul la groapă, ci groapa o dau în trup – şi am scăpat de ea!
(este-o groapă de patruzeci şi de ani pentru-un bărbat de 1.80 m, cu părinţi încă-n viaţă, la rândul lui tată
de familie & soţ iubitor – nici o viaţă de om n-o astupă şi-anume cu ea acum tre’ să te
iei în gură. o groapă a fleur de tete ce s-ar potrivi pe picior ca pantoful cenuşăresei, doar s-o încerci

– nici o moarte de om n-o încape şi-anume pe tine te-a dat în gât.)
dată-n paşte, nu vrea să se ducă pe gâtiţă şi [Resquiescat in] pace! şi-atunci o-mpart, groapa, în gropi mai mici
ca pe-un blister golit de tablete – le iau dimineaţa, la prânz şi pe noapte şi nu se mai termină.
cum ai da-o prin strecurătoare, o groapă comună, să-i afli pe-ai tăi. cum le-ai cerne prin sită
de mătase, gropiţele, praful şi pulberea să se aleagă!

de prea plină ce-i, groapa dă pe dinafară – de unde i-am pus la picioare tot lutul ce sunt.
acum una cu-o pâlnie (nu personajul, obiectul – un fel de clepsidră, dar ireversibilă), după
cum mă trage la fund, şi pe care în ceasul din urmă-o voi duce la gură ca pe-un megafon: „de profundis clamavit!”
(detonată cu primul tău mort coborât în ţărână – păzea! nici nu ştii cum te spulberă unda de şoc.)
primitoare cum moartea doar poate fi. de nu s-ar pune pe trupul meu ca pe-un cuibar să-şi clocească gropiţele,
de n-ar mai croncăni atât, n-ar mai scurma după râme, nu s-ar mai scălda-n praf!
ca un ciur cu grăunţe-acest trup, răsturnat în cenuşă cu pleavă cu tot, să-şi aleagă sămânţa cea bună
de cea stearpă nevestele tinere. strecurătoare de viermi, cât să-şi mamele grâul
de făină de cel de colivă

3.

o fi trupul atât de fragil, încât trebuie împachetat ca-ntr-o folie cu alveole în bule
înainte să fie trimis – post-restant – de pe lumea aceasta pe-ailaltă?
şi acela pe numele căruia este coletul, atunci când va fi să-l primească, să fie chiar orb
încât are nevoie de brille-ul bubiţelor ca să citească în suflet? şi sufletul
într-atât de fragil, că se poartă în ferecătură de piele şi os presărată cu perle
moi ce coc? sau să fi ajuns, fix ca-n Infernul lui Dante, de son vivant
în ceaunul cu smoală şi-atunci când e dat în fiert scoate – S.O.S. – bule de aer?
dacă spiritul urcă-n tării şi tăria la cap, de ce – boala! – e dat peste cap
trupul ca o tărie ce face mărgele?
răspuns: „să trăim – să-l
pomenim”

 4.

fiecărei boli trebuie că-i corespunde, de nu un taraf de cântat pe la nunţi şi înmormântări, un instrument muzical.
diferit şi acela, de la om la om. dumnezeu – tocmai afli – nu bate cu băţul, abia ciocăneşte în trup ca-n suportul de
partituri cu bagheta lui dirijorală (aceeaşi, în pauza dintre părţi, frică de moarte: „şi dacă nu-i nimeni
la pupitru?”). cvartetul lui iov era trio: iov & vio. ascultă şi singur
cum durerea transformă organele în instrumente de jale şi fără-a le scoate din teaca de piele, cu ochii închişi.
vezi şi tu cum, lovită de graţie, carnea se umple de bube ca o partitură de note. pătrunde-te
în sfârşit cum, atins până-n măduva oaselor, trupul acesta tot mai găunos este una cu flautul
fermecat, când se tânguie: „adu-ţi aminte că viaţa mea-i doar o suflare!”
ţi-a luat patruzeci şi de ani ca să-ţi intri în mână; din atelierele tale-au ieşit
coarde, clape, alămuri, percuţie, lemne et caetera (şi omul mândru!) atât cât să umpli o fosă
orchestra-la-la/ cât să petreci o comună întreagă la groapă în ritmul lui: dui dui du-i du-i du-i!

până când ţi se-ntoarce, acum la persoana a treia: du-l du-l/ c-o trăit destul

 5.

poţi să te vaccinezi împotriva alămurilor? şi a talgerelor ?! – când te strigă pe nume aramă
sunătoare/ chimval zăngănitor
. după ce, ani de zile, ai hrănit-o din palmă
pasărea cântătoare ce s-a înşirat, ca pe sârmele de telegraf un stol de rândunici, de la clape la coarde,
ai putea să-ţi ghiceşti viitorul – de unde nu-ţi ştii nici trecutul, nici… – în măruntaiele ei?
duhul sfânt, care sălăşluieşte în lemne, se teme de carii ca orice suflare de viermi?
cu opt găuri şi arsă în foc, ocarina e-o replică-n miniatură a trupului stând pe cenuşă – el însuşi
aducându-se ardere, zisă de tot? ştii ce-i spune, când se întâlnesc, hârbului oala spartă?
răspuns: „ocărăşte-L şi mori!”

 6.

răsucindu-mă-n propria piele ca într-un cearşaf de spital neschimbat la timp – fiindcă se-aşteaptă ca
pacientul să dea ortul popii –, încât la trezire nu îmi nimeresc trăsăturile, cum ai transcrie de mână cu
caractere latine un text tipărit cu chirilice: kak mne huiovo! 2, iar limba din gură, în loc să-l slăvească
zi şi noapte pe domnul, se-ntrece-n măscări: „să-mi bag pula în ziua în care
m-am născut!”, „ieba io ti mrtvu matku pod levîm sisom na hladnom grobe!” 3 – o aristocr(o)ată
printre cetele de mojicii –, „muie nopţii în care-a spus: s-a zămislit
un copil de parte bărbătească
!”
(înscrisă în carne, greşeala de-a fi fost făcut din născare-i chiar litera legii;
nu-i corector pe faţa pământului mai abitir decât moartea! 5 litri de sânge, mereu înnoit –
să-ţi ajungă pe viaţă! –, îţi stau la-ndemână să bagi corectura: „aş fi ca şi cum n-aş fi fost!”)

şi atunci – acum 24 de ani, şi de-atunci tot aşa – vine vio, cu sângele ei primenindu-se lună de lună, să-mi scrie
viaţa s krasnoi stroki 4

(vezi poem kaligrafic)

7.

cum ai pune în cuiburi un sac cu cartofi şi din urma ta ar răsări muşuroaie de cârtiţă – câtă orbire!
la pământ, arătam ca o ţarină după o ploaie de meteoriţi, înainte să-şi fi schimbat numele, din
a olarului – ţarina sângelui, tot scărpinându-mă c-un ciob de lut. pe sub piele îmi umblă
un mormânt încă tânăr, plin ochi cu vederi de pe lumea cealaltă, pe care-l cresc ca pe un vier de prăsilă,
aşteptând învierea din morţi. (şi acelaşi gând, tot răsucindu-se-n creierul meu ca un şiş de
măcelar: dacă viaţa e o porcărie, mai bine să nu o fi dat niciodată la vier; viaţa veşnică, dă-ne-o
nouă astăzi, ca pe-o puşculiţă în formă de scroafă – s-o spargem în zile şi nopţi!)
acum ştiu: cuminţenia pământului dându-se-n dragoste c-un om nebun cu
bube-n cap e dovada cea mai elocventă că, dintre toate, nu cea mai frumoasă, ci singura
imposibilă este alegerea bună, întocmai cum anul în care mori e anul cel bun 5.
nu atât mâncărime de limbă, cât furnicătură-a dorinţei, cuvintele mele-mi usucă
cerul gurii, -n măsura în care ţi se umezesc ţie buzele (trec sub tăcere, discret, care-anume),
şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic.

sau: cum ai dezgropa o comoară şi flăcările ei ar trece la tine – în chip de arsură? de iluminare?
într-o ţară (uţ) cât un sufix, şi acela diminutival, am trăit patruzeci şi de ani ca o notă
de subsol dată cu caractere mici, fără să ştiu câte rânduri de text mă despart de cuvântul la care
fac trimitere – gândul la el m-a ţinut toţi aceşti ani în viaţă; o singură dată
şi-a adus el aminte de mine, şi-atunci m-a pierdut dintr-o simplă prinsoare!
cât o viaţă de om (1879-1953), acea ţară (1917-1991) 6 compusă printr-o sufixare perpetuă – trece-o la morţi;
trece-i peste 60.000.000 de vieţi omeneşti păgubite pe nota de plată. no man’s land.
cine face copii într-o ţară ca asta le sapă pe loc – locus pessimus atque profundus – mormântul.
acum văd: cuminţenia pământului luând de bărbat un om prost de dă-n gropi fac perechea
ideală, de unde speranţa de viaţa se-arată propice femeii, căci dragostea este ca moartea.
despre felul cum se-mperechează cuvintele, -ntreabă-i pe primii o sută – bărbaţi şi femei – ieşiţi învingători
la tăiat de păduri, în gulag, şi lăsaţi peste noapte-n aceeaşi baracă – promişi unii altora.
şi n-am spus încă totul, şi n-am spus nimic.

sau nici una nici alta: cum ai răsădi, cu copaci cu tot, un cimitir şi s-ar prinde doar crucile (INRI) – halal înviere!
slavă domnului, n-am fost cuminte şi fără prihană – pe pajiştea cărţilor paşte,-n diverse limbi, “VAcA~ “; copilul
mi-i în viaţă, iar copilăria şi ea mi s-a-ntors, la o vârstă când boala nu aeriseşte-ncăperile7,-n chip de vărsat de vânt
(ca şi cum dinspre eclesiastul ar trage curent: „vântul suflă spre miază-zi şi se întoarce…”). dator cu o moarte,
nu fug de creditorul meu veşnic la capătul lumii – pământul sarmatic acopere oasele mele! –, nu fac simpozion pe
patul de suferinţă. decât că mă-ntreb: dacă-n loc să se dea cu părerea, ca martori ai
acuzării, de unde crezându-se ai apărării, cei trei – elifaz din teman, bildad din şuah şi ţofar din naama –
ar fi fost mai cu dare de mână şi i-ar fi plătit tratamentul lui iov, tot aşa cum prietenii
lui nedelciu, cu banii scoşi la licitaţia de la muzeu, l-au ţinut încă 5 ani de zile în viaţă?
(cum ar fi, juruită pierzaniei, viaţa e răscumpărată la bani mărunţi. chit că nu face
pielea – dată prin ciur şi dârmon, pân-ajunge ea însăşi o strecurătoare de viermi – cât dubala.)
epidermică, toată poetica mea este-n mâna lui vio – pe linia vieţii.
am spus totul. şi n-am spus nimic


Note şi comentarii:

1. citat după Roland Barthes, Plăcerea textului, Echinox, 1994: „Locul cel mai erotic al unui corp nu este oare acolo unde îmbrăcămintea se cască?”
2. (rus.; vulgar) ce nasol mi-i!
3. (croată; vulgar) s-o f… pe mă-ta moartă sub ţâţa stângă pe sicriul rece!
4. (rus.) literalmente: din rând roşu, adică: din alineat.
5. citat după Aurel Dumitraşcu, Anul cel bun.
6. Stalin, Iosif Vissarionovici (1879-1953); URSS (1917-1991).
7.  parafrază după Dan Coman: „am 27 de ani. sunt la casa mea. boala aeriseşte încăperile”.

Ch-ău, 9 mai – 5 august, 2010

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *