Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ipoteşti: invitation au voyage

Ipoteşti: invitation au voyage

Cei care, însuşindu-şi manualele şcolare ale epocii de după anii 1950,

au rămas şi astăzi cu ideea că Eminoviceştii au fost nişte sărăntoci, inculţi şi ignoranţi se înşală amarnic, căci documente de arhivă dovedesc contrariul.

Sigur, familia a avut şi necazuri, cum i se întâmplă oricărui om a cărui viaţă, dacă nu este cu totul anostă, e alcătuită din urcuşuri şi coborâşuri, din împliniri şi dezamăgiri.
Încărcat de aura mitului, Ipoteştiul, la rândul lui, reprezintă un spaţiu sacru. Sacru prin copilăria poetului, dar mai ales prin recrearea lui în universul imagistic eminescian. Tocmai pentru aceasta, misterul spaţiului ondulat al dealurilor moldave, cu argint pe ape şi aur în aer s-a prelungit până în zilele noastre.

Aşadar, după ce în 1847 Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, a cumpărat de la Eufrosina Petrino, sora marelui boier bucovinean, Constantin Hurmuzaki, cele 420 ha de pământ, la Ipoteşti, acestea, mai mult de nevoie decât de voie, au fost vândute. Evenimentul avea loc la 10 februarie 1878, după ce căminarul a stăpânit Ipoteştii treizeci şi unu de ani. Chiar şi aşa, bătrânul a rămas arendaş pe fosta moşie, murind apoi într-o dependinţă din incinta casei, la 8 ianuarie 1884.

Casa, considerată astăzi casa copilăriei lui Eminescu a avut un istoric meandric; a intrat şi ea în legendă, ca aproape tot ce este în legătură cu Eminescu şi Ipoteştii, astfel încât, după moartea părinţilor, ea a rămas în paragină, întrucât lungul şir al viitorilor proprietari nu s-au arătat interesaţi de locuirea ori repararea ei, ci doar de pământul cumpărat în ani diferiţi, dar şi acesta despărţit în trupuri de moşie, până când moşia – atât cât a mai rămas din ea – a fost expropriată în întregime în 1949.
Ipoteşti - 1909Prin 1858, casa pe care au cumpărat-o Eminoviceştii, odată cu moşia, era o dărăpănătură de vreo şaptezeci de ani, aşa încât au dărâmat-o până la fundaţie, iar pe fundaţia veche şi-au construit o casă nouă. Aceasta este casa unde a copilărit Eminescu şi care părea un palat boieresc pe lângă cele optsprezece ori douăzeci de case-bordei de pe moşie, în care locuiau cam tot atâtea familii şi care, evident, lucrau pe pământul Emionoviceştilor. Din fericire, această casă a fost fotografiată în patru ani diferiţi. Prima oară în 1909, de către fotograful Jean Bielig, care-i va face o fotografie şi lui Eminescu, la vârsta de treizeci şi şapte de ani, ultima din cele patru cunoscute până acum. După moartea Eminoviceştilor, toţi proprietarii şi coproprietarii moşiei au locuit în cu totul alte părţi decât la Ipoteşti, aşa încât această casă va ajunge iarăşi, în 1924, o dărăpănătură – aşa cum o arată şi fotografiile.
Cum în presa vremii se ia atitudine, şi cum cele vizate erau autorităţile botoşănene, acestea, aşa cum se întâmplă îndeobşte la noi, mută povara dărâmării casei în cârca ultimei proprietare a moşiei, Maria Papadopol (ba se tipăreşte şi un afiş-protest; „se ia, adică, atitudine”, cum se zice azi!), deşi aceasta dădea o declaraţie în Revista Moldovei, revistă botoşăneană, din care reieşea că proprietara „consimte de bună voie a dona locul casei cu condiţiunea expresă de a se ridica pe acest loc o clădire identică (…) şi care nu va putea avea altă destinaţie decât a fi un muzeu naţional.” Din păcate, lucru acesta nu se va întâmpla decât după trecerea urgiei comuniste, în 1992.

După 1924 faptele iau o întorsătură curioasă; cert este că Maria Papadopol ajunge în proces cu autorităţile până la Înalta Curte de Casaţie. Între timp, Nicolae Iorga, Cezar Petrescu şi dr. Gheorghe Marinescu iau iniţiativa unei colecte publice pentru reconstruirea casei. Cum prefectul şi ai lui coordonau lucrările (căci nu numai casa, dar în egală măsură trebuiau construite biserica şi o şcoală), documentele ne relevă faptul că multe din sumele colectate s-au mistuit prin largile buzunare ale acestora. Cert este faptul că, în 1933, se pune fundamentul noii case – aşa cum se arată în înscrisul găsit la temelie. Numai că noua casă este făcută nu după vechile planuri, ci la voia bunului plac, astfel încât ea arăta ca o casă făcută după modelul oamenilor cu stare ai târgului Botoşani din acele vremuri.

În casa acesta s-a organizat primul muzeu memorial Eminescu, constituit după principiul descrierii vieţii şi operei poetului, cu imagini ilustrate, dar şi cu vitrine în care erau expuse obiecte de la familie. Tocmai din acest motiv şi casa aceasta a fost dărâmată în 1976, construindu-se o alta, pe fundaţia casei originale, fundaţie descoperită după îndelungile insistenţe ale cercetătorului I. D. Marin, precum şi după săpăturile arheologice coordonate de arheologul Paul Şadurschi. Numai că, speriaţi de atâta tevatură şi ruine, dar mai ales speriaţi că vor avea şi ele parte de oprobriul public, autorităţile „culturale” botoşănene fac una zdravănă, cu pereţi din ciment, tencuită în praf de piatră (!) şi cu nişte grinzi îmbinate şi intretăiate, formând casetoane în stilul hanurilor bucovinene; au mai adăugat şi parchet din stejar, pentru ca prefacerea să aibă moţ. Din aceste motive, în anul 2000, casa a fost restaurată şi adusă la forma şi atmosfera ei iniţială; s-au acoperit grinzile, s-a văruit atât în interior cât şi în exterior, s-au pus podele din lemn de brad, s-au scos vitrinele şi ilustraţiile, anulând în felul acesta combinaţia de struţo-cămilă, absolut nefirească, dintre o casă memorială şi un muzeu. Ea se vizitează astăzi ca atare, iar vizitatorii au satisfacţia de a vedea nu numai o reconstituire a atmosferei casei copilăriei lui Eminescu, dar şi mai multe obiecte recuperate de peste tot unde s-au găsit, obiecte care au aparţinut familiei, dar şi lui Eminescu.
La 17 aprilie 1992, prin Hotărârea Guvernului, s-a înfiinţat, la insistenţele noastre conjugate cu cele ale eminescologului Petru Creţia, Memorialul Ipoteşti-Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, ieşind de sub tutela Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie şi trecând în subordinea directă a Ministerului Culturii. Au fost anii cei mai fructuoşi ai acestei instituţii. În tot acest răstimp s-a organizat atât spaţiul incintei cât şi cel al obiectivelor Memorialului. Acum s-a restaurat casa memorială, redându-i-se autenticitatea atmosferei intime, familiale a unei case boiereşti de ţară, cu busuioc în grindă şi cu muşcate în fereastră, sclipind de curăţenie şi expunând fie caseta de machiaj a lui Eminescu, din vremea când fusese sufleur, fie un „gardirop” din lemn de trandafir în stil Biedermeier, care a aparţinut surorii poetului, fie lada de zestre a mamei, fie o linguriţă de argint din zestrea aceleiaşi. S-au reconstruit sobele cu cahlele care au fost găsite prin curtea casei în urma săpăturilor arheologice, ocazie cu care s-a descoperit şi o aşezare dacică din sec. II-III î.e.n., aşezare din care se mai păstrează şi astăzi o amforă şi alte câteva mărturii.
La ideea lui Laurenţiu Ulici, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, în anul 2000 s-a înfiinţat o Bibliotecă Naţională de Poezie, pentru care Ulici însuşi a donat aproximativ 6000 volume de poezie, majoritatea cu autograful autorilor. Biblioteca, singura de acest gen din ţară, se vrea o bibliotecă exhaustivă, care să conţină toată poezia română de la Dosoftei până în contemporaneitate. Clădirea are şi un amfiteatru de 160 de locuri, unde astăzi se organizează colocvii, mese rotunde, zilele Eminescu, expoziţii, precum şi alte evenimente ce reflectă activitatea tot mai intensă a Memorialului.
Capela familiei poetului, datând de pe la 1680, a fost şi ea renovată. I s-au restaurat icoanele, i s-a redat atmosfera trecută, a fost sfinţită, iar din când în când, la ocazii deosebite se slujeşte în ea. Alături stau, aducând aminte de poemul Melancolie, mormintele celor doi fraţi ai lui Eminescu, precum şi ale părinţilor. Ele sunt străjuite de un tei sădit chiar de poet la înmormântarea dulcii mame.
De un real interes pentru vizitatori este şi muzeul etnografic, organizat în casa Papadopol, casa ultimei proprietatre a moşiei Eminoviceştilor. El conţine valoroase piese etnografice de epocă, întregind ceea ce lipseşte casei memoriale, din motivele invocate mai sus. Aici îi plăcea să picteze lui Horia Bernea, cel care a condus Tabăra Naţională de Pictură. Aici au pictat Horia Paştină şi Suzana Fântânariu. Ambientul autentic patriarhal i-au atras pe toţi aceştia, aşa cum îi atrag astăzi pe vizitatori.
Muzeul nou este conceput în sugestii şi simboluri, dar îşi aşteaptă încă împlinirea. Conceput, ca şi ambientul incintei, pentru a sugera atmosfera a ceea ce-a fost în vremea copilăriei poetului, dar având şi accente ale modernităţii, noul muzeu evoluează între două infinituri: cel al cerului înstelat şi al nisipului mării; momentele importante din viaţa şi opera lui Eminescu sunt tratate în aşa fel încât de la academician la şcolar să înţeleagă şi să „traducă” rostul acestora în spaţiul muzeistic respectiv. Meritul incontestabil al organizării acestui spaţiu revine arhitecţilor Constantin Gorcea şi Constantin Stroescu.
Biserica satului reprezintă un obiectiv viu aflat în aceeaşi incintă a Memorialului. A fost costruită, prin colectă publică, în amintirea lui Eminescu, la iniţiativa lui Nicolae Iorga şi Cezar Petrescu, având unele particularităţi, între care una cu totul ieşită din comun: icoanele din fresca interioară poartă aureole negre, pictate în mod special aşa de Petru Remus Troteanu, în semnul destinului tragic al poetului.
Amfiteatrul în aer liber, având şase sute de locuri, a reprezentat un bun prilej pentru ca Memorialul să intre în gura presei, dar o dată împlinindu-şi menirea funcţionalităţii lui – a fost adoptat ca atare.
De ce anume ar mai putea fi atras vizitatorul la Ipoteşti? În primul rând de faptul că nicăieri în ţară nu găseşti atâtea obiective adunate în perimetrul a trei hectare, cât constituie incinta. Apoi, pentru toate cele care, într-un timp relativ scurt – de nici douăzeci de ani împliniţi – s-au adunat aici. În afara valoroaselor obiecte de mobilier, care decorează muzeul, casa memorială şi casa Papadopol, găsim la Ipoteşti: o colecţie de opere plastice, rodul taberei de pictură; o colecţie extrem de valoroasă de grafică şi carte reprezentând ilustraţii la Sonete, valoroasă nu numai prin unicitatea ei, dar şi ca măsură a artisticităţii lucrărilor, rodul unei Tabere Internaţionale de Grafică organizată şi condusă de profesorul Mircea Dumitrescu; toate filmele dedicate lui Eminescu, precum şi înregistrări audio cu voci celebre din fonoteca de aur; o colecţie de cărţi de vizită, pornind de la cartea de vizită originală a poetului, în vremea când era prim redactor al ziarului Timpul; fotografii, scrisori şi manuscrise originale, Jurnalul Junimii, precum şi altele, pe care le dorim descoperite de vizitatori şi pe care, în felul acesta, îi aşteptăm într-o veritabilă invitation au voyage!

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *