Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Ipoteştiul copilăriei sublimat în opera eminesciană

Ipoteştiul copilăriei sublimat în opera eminesciană

Ar fi aberant să se facă din Eminescu un Iisus (oricum, multe se găsesc în grădina criticii româneşti!); el rămâne ce i-a fost dat să fie: Sfântul preacurat al ghiersului românesc, aşa cum l-a numit Arghezi. Destinul a făcut să se nască în mediul citadin al Botoşanilor, târg înfloritor la vremea aceea, priitor mai degrabă părinţilor decât copilului; copilul Mihai a trebuit să-şi urmeze destinul acolo unde l-a condus acesta, în raport cu propria structură. Era ca intrat în vârtejul unei ape din care nu putea ieşi, oricât de bun înotător ar fi fost. Nu se ştie nimic despre atitudinea copilului din oraş, dar se ştie că natura încă nealterată a Ipoteştilor a rezonat perfect cu structura lui romantică. Copilul, care căuta singurătatea cu orice preţ, a găsit-o – dacă nu cumva ea l-a întâmpinat – pe la opt ani, în stare pură, pe întinderea moşiei (420 hectare!) cumpărate de familia poetului în 1847.

Există – spune Lucian Blaga – un inconştient cu o seamă de predispoziţii native. Eminescu a fost urmărit toată viaţa de visul unei insule paradisiace, unde viaţa capătă din nou fluxul primordial, fără şocuri, fără conflicte şi chiar fără conştiinţă, unde omul are prilejul să-şi descopere condiţia adamică de înaintea căderii din Paradis (Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Iaşi, 1987, pp. 38-39). Or, Eminescu a găsit acel loc ideal fără să-l caute. Dar ce găseşte, în fond, Eminescu la Ipoteşti? Nu se găsesc în toată ţara locuri cu mult mai spectaculoase? Răspunsul este afirmativ, desigur; Eminescu însă, la vârsta aceea, nu căuta frumuseţi în sine, imagini spectaculoase; el a primit ce i s-a dat şi a văzut în asta un colţ de rai, grădina lui Dumnezeu. Poetul vede mai întâi ceea ce nu i-a fost dat să vadă în Botoşanii clădirilor îngrămădite de lângă biserica Uspenia. Vede, adică, ceea ce la Ipoteşti intra în firescul incintei: Alei întunecoase de nuci cu frunza lată/ Şi snopii de flori albe pe crenge de cireş/ Şi iarba cea subţire şi moale-amestecată/ Cu flori galbene ş-albe pintre pelinii deşi// Pelinii suri c-argintul cu dulcile miroase/ Ce împlu-ador-mitoare tot aerul cel cald/ Şi vişini cu crengi grele de boabe-ntunecoase/ Şi lanţul ce se mişcă în valuri de smarald.

Satul e atemporal – spune Blaga, el s-a păstrat în toată curăţenia sa, iar copilul Mihai, purtându-şi aceeaşi inocenţă naturală, a intrat cu el într-o consonanţă veşnică: La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înfloreşte pentru sine, cum spune Blaga, la fel ca viaţa săteanului adult. Într-un fel, copilul şi satul lui se unesc prin aceeaşi credinţă în Tot şi în toate. Moşnegii spun poveşti atât de frumos pentru că ei cred în faptele povestite, fapte care provin, la rându-le, din timpuri imemoriale. Moşneagul şi copilul au aceeaşi uimire; ei trăiesc şi retrăiesc acelaşi tors de caier, fiindcă timpul, aşezat peste tot în aceleaşi ritmuri lente, curge la fel pentru ei atât în poveste, cât şi în realitate.
La sat, bolta cerească îşi trăieşte – în sufletul şi imaginaţia inocentă a celor căzuţi întâmplător pe coaja terestră (probabil din acelaşi cer misterios) cu o duioşie dezarmantă şi senină – liniştea stelară; din cer, Dumnezeul tuturor, imparţial şi bun, prototipul moşnegilor tereştri, coboară fire nevăzute de lumină, o mreajă de văpaie, şi dă semne de un clarobscur halucinant: ca-n vis, aşa vii. Copacul, roditor sau nu, este într-adevăr elementul de legătură între cer şi pământ, arborele cerului (mai exact, coloana infinită – dar perfect reală în ochii copilului); fructele pomului sunt dulci ori amare, în funcţie de cât a fost omul de bun sau rău în timpul vieţii. Copiii trăiesc aievea (şi adesea) această interpretare juvenilă. Nimic nu este mai autentic trăit, într-un elogiu adus satului, decât această aducere-aminte a lui Blaga, cel care va spune mai târziu pe bună dreptate: Copilăria mea a fost ruşinos de lungă; apoi, ca o ghilotină de adevăr esenţial: Cred că nu s-a isprăvit nici astăzi.

Aşadar, în infinitul restrâns al copilăriei, totul este ca-n rai, iar privilegiul suprem al acestui rai (deopotrivă închis şi deschis tuturor) este că stelele coboară de-a dreptul de pe bolta cerească în căpiţele de fân de un miros adormitor, sau, şi mai mult, se zugrăvesc singure pe cupola bisericii satului, tăcută şi înconjurată de misterul celor mai de temut fenomene. Revenind, când se spune că nimic nu e la voia întâmplării, că toate au o ordine prestabilită, nu se poate să nu te gândeşti la faptul că bisericuţa cumpărată de Raluca se află la câţiva paşi de casa părintească. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un alt act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iar atunci când Eminescu spune Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, o spune ca o rezultantă majoră a fiinţei copilăriei, nu atât din şarja amar-lucidă a maturităţii; la el, brazda reavănă a contopirii cu realitatea imediată a copilăriei pare a fi un dat imuabil, greu de răsturnat, cum lui însuşi îi era greu să-l privească altfel decât ca pe un dat; un dat pe care l-a simţit călăuză credincioasă pe tot parcursul vieţii.

Un exemplu ilustrativ în acest sens ar fi acela povestit de bunul său prieten Ştefanelli, atunci când, datorită împrejurărilor, a făcut o dărâmător de frumoasă declaraţie de dragoste unei fete pe care o vedea pentru a doua oară. Era vremea studenţiei, iar împrejurarea era dintre acelea care le este dată să li se întâmple numai anumitor oameni. Că intra în acest joc o stare competiţională, o demonstrează faptul că Ştefanelli, coleg de studenţie, îl întreabă uimit cum de a reuşit să făurească o atât de minunată declaraţie spontană. Eu credeam – a fost răspunsul de o simplitate dezarmantă al lui Eminescu şi cu aceasta dialogul a intrat în neant. Aceeaşi simplitate ca ploaia de stele din bisericuţa familiei, dovadă că pentru Feţii-Frumoşi vremea nu vremuieşte, iar timpul nu osteneşte; zăbava asupră-i e în zadar.

Când se pune în cumpănă credinţa lui Eminescu, impresia generală este că doar educaţia din şcolile comuniste a deformat percepţia relaţiei poetului cu Divinitatea, că, în fapt, ea a fost excepţională în sensul intim al copilăriei, că el a fost ales să trăiască altfel smerenia şi a pătimit destul pentru aceasta mai târziu. Comentariul lui Eugen Simion merită toată atenţia: iarăşi copilăria: vârsta când fiinţa individului învaţă ceva esenţial; şi rămâne, în viaţă, cu ceea ce învaţă acum. Ca orice conştiinţă juvenilă, copilul Eminescu a trăit misterul sfinţilor ca pe un dat al sorţii, de neschimbat; una dintre dovezi ar fi şi faptul că prin ceaţa amintirilor, mama, dulcea mamă, îi apare ca o fiinţă palidă, un înger (s.n.) care mi-a descântat copilăria cu glasul ei dureros şi suferitor. Erau, desigur, lucruri care ţineau de o intimitate existenţială şi creatoare strictă, lucruri Ce mintea mea adânc o fermecară/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri; erau lucruri Ce anii mei de-ntâi i-nseninară.

Mai târziu, aducându-şi aminte că acolo i-a fost botezul, copilul va descoperi în incinta proprietăţii familiei de la Ipoteşti biserica-n ruină, pe care-o zugrăveşte aproape fotografic: Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,/ Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiue vântul –/ […] Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas,/ Abia conture triste şi umbre au rămas. Şi documentele vorbesc, la rându-le, în modul cel mai real posibil; bisericuţa datează de pe la 1680 şi, după multe schimbări şi preschimbări, devenise o ruină, nelipsită însă de un farmec misterios: Drept preot toarce-un greer un gând fin şi obscur,/ Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

Dar misterul bătrânei bisericuţe în care La botez l-a dus pe micul/ La icoane l-a-nchinatu-l constă mai puţin în mantia de religiozitate în care este învăluită; sprijinind pereţii cu nevinovăţie ori folosindu-i pentru de-a v-aţi ascunsa, copilul intuieşte că misterul se-ntâmplă înăuntru, ca un cocon învelit în ascunzişul sufletului. Atunci când participi la ceremonial, îi vezi pe toţi ai tăi smeriţi şi foarte, foarte serioşi, sumbri chiar, şi nu ştii ce să înţelegi; pricepi, aşadar, că nu e joacă nici măcar pentru cei mari şi că ei respectă acel ceva ca atare. Şi-atunci te conformezi. Te pătrunzi de taine neştiute ţie, ca un mic actor de mare credinţă. Când eşti copil, primeşti totul de-a gata; copilul nu se gândeşte dacă există sau nu Dumnezeu. Îl primeşte ca pe un dat, ca pe o existenţă atotcuprinzătoare, moştenită din illo tempore şi ajunsă până la el pentru a-l ocroti ori de câte ori e nevoie.

Copilul de la ţară aude la tot pasul ferească Dumnezeu şi trăieşte având conştiinţa împăcată că această formulă îl va scăpa de toate relele posibile. Altfel, când se zgârie din neatenţie într-un spin de salcâm şi îi curge sânge, el este disperat că pe acolo i se va scurge viaţa. Atunci, formula Doamne, apără-l şi păzeşte-l! este pentru el o simplă formulă şi priveşte în ochii mamei, cerşind cu disperare vindecarea de ceea ce crede el că este moartea. Cum însă îi trece foarte repede, copilul uită pericolul şi reintră în stricta realitate înconjurătoare; ţintirimul şi biserica noastră erau alături cu grădina. Cum plecă mama, luai o pătură şi mă dusei în ţintirim… Era multă şi clară lumină de lună… ramurile salcâmilor erau negre, gratiile de la capela noastră, cu vârfurile aurite, străluceau şi vântul atingea *** de clopot… clopotul abia atins suna dulce, foarte dulce şi melodios.

În fiecare zi, copilul, imaginativ prin excelenţă, urcă în vis la cer cu îngeraşii desenaţi pe catapeteasmă, ori este cuprins de melancolia lunii în preajma crucilor văruite ale ţintirimului. Deşi trăieşte frica în toată amploarea sa, căci întunericul îl sperie, copilul încearcă totuşi un fel eroic de a scăpa de gândul moroilor din cimitir, pentru a pătrunde dincolo de jocurile şi de umbrele nopţii, sau, poate şi din simplul motiv de a se lăuda a doua zi cu propria-i vitejie şi pentru a fabula asupra a ceea ce a văzut; căci lăudăroşenia, soră bună cu inventivitatea, stă mână-n mână cu imaginaţia infantilă. Sigur că Eminescu a fost şi el încercat – întocmai ca poetul din Lancrăm, mut ca o lebădă – de acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai târziu, când calci prin prejma ultimului hotar…

În ultima vreme a fost formulat principiul că orice operă de artă este un întreg închis în sine şi că nu poate fi înţeleasă decât din ea însăşi. Cunoaşterea unui autor nu poate fi de niciun ajutor pentru o receptare adecvată. Idealul – aşa s-a afirmat în cele din urmă – ar fi o istorie a literaturii „fără nume de autori”. Numai că lumea noastră ar fi nespus mai goală şi mai săracă dacă în afară de Hamlet şi de Regele Lear, în afară de Divina Commedia, în afară de Werther şi de Faust, n-ar exista şi figurile autorilor: Shakespeare, Dante, Goethe. Şi aflăm, cu o ciudat de profundă satisfacţie, că […] Homer este din nou Homer, că a trăit şi că poate continua să trăiască pentru noi (Wolfgang Kayser, Opera literară. O introducere în ştiinţa literaturii, trad. şi note de H.R. Radian, Bucureşti, 1979, p. 61). În felul acesta, ralierea la cele susţinute de Wolfgang Kayser devine obiectivă, aşa cum devine o convingere afirmaţia aceluiaşi când spune că sesizarea justă a unei opere depinde foarte des de cunoaşterea autorului ei. Goethe spunea că toate operele lui sunt crâmpeie ale unei mari spovedanii.

Faptul este analizat de Eugen Simion în Întoarcerea autorului: fără putinţă de tăgadă, teoriile cad în faţa unor cazuri de acest fel; existenţa omului care scrie mai înseamnă încă ceva, că omul nu trebuie lăsat la infinit în faţa porţilor închise ale operei (ale propriei opere, n.n.). Din când în când acest mare exilat trebuie să fie acceptat în ţara imaginară pe care a creat-o, pentru că opera se lipeşte strâns de viaţă. Citându-l pe acelaşi autor, se poate spune că literatura poate anula o viaţă sau îi poate da o mare dimensiune. În acest caz, că viaţa lui Eminescu a căpătat dimensiuni uriaşe şi datorită operei sale: urmărindu-i universul, îl urmărim implicit pe autorul ei.

Aşadar, copilul năzdrăvan, care citea cocoţat pe casă şi care prevestea ploile cu grindină, începe, după ce-şi însuşeşte toate tainiţele ungherelor curţii, să râvnească la ceea ce se ascundea împrejurul ei, căci nimic nu-l rodea mai mult pe acest mic Napoleon al curţii decât cucerirea pământului depărtării (atunci infinite) cu halo de munte. Nimeni nu-l mai putea opri, nici biciul tatălui, nici vorba dulcii mame; atracţia senzaţiilor necunoscute, dar pândite şi râvnite în egală măsură, era irezistibilă. Cum s-o poată ocoli când i-a fost predestinată, când a lui era toată lumea şi când taina codrilor de-aramă îi dădea fiori, iar instinctul îl mâna la dezlegarea misterului, căci nimic nu e mai de nestăvilit decât instinctul de a nu-ţi stăvili curiozitatea. Ce taine o fi ascunzând pădurea care-şi bate frunza lin? Cum o fi arătând zâna cea bună despre care se spune că ar apărea noaptea pe lună plină, în luminiş de lângă baltă, unde saltă trestia înaltă?

La început, se bănuieşte că raidurile înspre lac şi pădure le făcea însoţit de Ilie, fratele mai apropiat de vârsta sa. Desigur, ele au fost o vreme joacă nevinovată de copii în escapade diurne, când amândoi uitau că trebuie să se întoarcă acasă, când nu le era foame o zi întreagă şi când numai apusul soarelui îi întorcea hămesiţi înapoi spre a primi dojana mamei, bucuroasă şi ea că au ajuns totuşi înaintea soţului. Căci acesta judeca „vinovăţiile” copiilor după vanităţile lumeşti, punându-le în aceeaşi cumpănă şi sancţionându-le cu aceeaşi asprime.

Căminarul, om crescut în spiritul Bibliei şi al tradiţiei, ocupat ziua întreagă cu moşia sau cu treburi în împrejurimi, îi trata pe copii cum îşi trata şi slugile atunci când greşeau; biciul le rezolva pe toate. În mintea lui, copilul trebuie să urmeze exemplul tatălui care, din tinereţe, s-a descurcat cum a putut, luptând singur şi răzbind în viaţă. Numai că Eminovici uita – sau nu mai apuca – să spună mai nimic din toate acestea, căci nu mai prididea cu atâtea la câte se înhămase, comportându-se ca şi cum copiii ar fi trebuit să ştie toate, întocmai ca atunci când i-ar fi avut martori la tot ce-a fost peste zi. Aceştia îşi vedeau în continuare de şotiile lor, ocrotiţi de înţelepciunea mamei, care avea grijă să-şi ia răspunderea pentru aproape toate năzbâtiile pe care le ticluiau. Era vremea când făceau din coji de nucă car cu boi şi înhămau la el culbeci bătrâni cu coarne, când Ilie îl citea pe Robinson şi i-l povestea cum numai copiii ştiu să povestească între ei, pe când Mihai zidea turnul – Vavilon/ Din cărţi de joc; era vremea când bunul Ilie, blond, cu ochii albaştri, Pe cuptorul uns cu humă/ […] Zugrăvise c-un cărbune un clapon şi un purcel,/ Cu codiţa ca un sfredel şi cu fuse-n loc de labă/ Cum i se şedea mai bine purceluşului de treabă.

Şi dacă prin joc, măcar şi din instinct, copiii îi imită pe oamenii maturi – Ce idee ne facem la opt ani despre o bătălie; imaginaţia e atunci fantastică iar imaginile pe care le trasează sunt imense. Nicio experienţă rece nu vine să-i reducă contururile, precum spunea Stendhal –, este greu de surprins atmosfera senină, îngerească prin care trec doi copii când îşi povestesc unul altuia; cu auzul numai şi numai la ce spune celălalt, dereticând din automatism cine ştie ce interior de Vavilon, copilul ia aminte fără pic de invidie la tot ce se spune. Atunci el, Ca pasări ce sboară/ De-asupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului:/ În ramurile gândului, / În sfintele lunci,/ Unde pasări ca el/ Se-ntrec în cântări. Comunicarea este absolută, iar imaginaţia copilului, virgină prin definiţie, îşi croieşte lumi nebănuite de nicio minte matură; poate că şi de aceea mamele îşi înţeleg mai bine copiii, nu numai pentru că sunt făptură din făptura lor, dar şi pentru că sensibilitatea lor aduce adesea cu cea a micului imaginativ curat ca lacrima. Era în continuare vremea când făceau, în insula cea verde, imaginare bătălii cu broaştele: Şi pe şură ne primblam/ Peste stuf şi paie/ Şi pe munţi ne-nchipuiam/ Cu fiece bătaie/ Mărşileam alături.// Şi pe cap mi se îmfla/ Casca de hârtie./ O batistă într-un băţ,/ Steag de bătălie./ Cântam: Trararah!
Era vremea pe care şi-o va aminti când îi citea Creangă Amintirile sale, la bojdeuca din mahalaua ieşeană a Ţicăului. Eu? Mai este inima-mi/ Din copilărie? Nu-i va rămâne în gândul maturităţii decât amintirea vie, amestecată cu cenuşa de peste viaţă, depusă, vrând-nevrând, pe retina ochiului matur, iar din oftatul acesta – versul, singurul care îi mai leagă pe cei doi prin fire atât de fine, de curate şi de strălucitoare, încât nimeni n-a ştiut să le desluşească până acum misterul. Miracolul urzelii acestor fire, când mii de săbii le taie de-a lungul vieţii, chiar şi fără motiv, nici poetul însuşi nu-l desluşeşte. Omul, constată poetul francez Max Jacob, îşi pierde în fiecare clipă sentimentele umane şi expresia lor. Poezia i le restituie. Sigur e că, în unii din noi, copilul nu moare niciodată, iar aleşilor le este hărăzit să audă clopoţelul argintiu al acelor vremi aurite care trebuie primite ca atare: Ah! îmi îmblă adesea prin gând/ O cântare veche./ Parcă-mi ţiue-aiurind/ Dulce în ureche:/ Lume, lume şi iar lume!

Ce simţăminte va fi trăit Mihai, fugar peste noapte în codrii Baisei, nu se va şti niciodată. Se poate intui doar că viaţa sa afectivă şi-a croit de la începuturi alte cărări, cu lăcaşuri vii şi labirintice, lăcaşuri originare (şi originale deopotrivă) ce închideau în ele taine pe care numai lumina tinereţii le-ar mai putea restitui. Şi în cea mai mare parte, numai lui. Şi nici lui pe toate, căci poveştile, de spus se pot spune şi mai târziu, dar de trăit nu-ţi este dat decât o singură dată să le trăieşti. Şi le trăieşti doar în deplin acord cu vârsta edenică a copilăriei.

Copilul Mihai a trăit pe viu aceste taine, care erau ale naturii ipoteştene, ridicând-o apoi la rang de natură-mamă. Mulţumit peste măsură de ceea ce se întâmplă cu sine, plin de fiorii freamătului lin care trecea din ram în ram, de felurile miresmelor adormitoare (la propriu şi la figurat), Astfel eu nopţi întregi am mas,/ Blând îngânat de-al valurilor glas. Misterele nopţii cad asupra copilului cum cădeau aievea, dar şi în vis, florile de tei, rânduri, rânduri, numai că înceţoşate până la semitrezie sau chiar până la semihalucinaţie; culcat în fâneaţa sălbatecă, copilul, un rai de basme vede printre pleoape[…], iar Pe frunze-uscate sau prin naltul ierbii părea că aude venind în cete cerbii.

Îndrăgostit de natura ipoteşteană, purtând în el sentimentul unei altfel de iubiri, care se va arăta cât de curând aievea, poetul, a simţit ceva nedesluşit în sinea-i; era ceva de genul fiorului trecut din ram în ram şi-apoi prin el însuşi, în voia căruia se lăsa c-o dulce pace. Sufletul copilului comunica atât de intens cu natura din Ipoteşti, încât era copt pentru a reverbera la un fior şi mai adânc. De aici înainte, purtarea copilului va fi întocmai ca aceea a unei frunze duse de vânt, lipsit de intenţia de a i se împotrivi. Simţea în aceasta un soi de plăcere, ca atunci când propria-i conştiinţă părea să-l abandoneze şi când sufletul i se scurgea în afara fiinţei, nerămânându-i decât contemplarea pură. Începe premoniţia (ca-n vis, aşa vii…), reveria pe semitrezie: Alături teiul vechi mi se deschise:/ Din el ieşi o tânără crăiasă/ […] Şi ah, era atâta de frumoasă,/ Cum numa-n vis odată-n viaţa ta/ Un înger blând cu faţă radioasă,/ Venind din cer se poate arăta.

Elementele laitmotivice ale operei eminesciene sunt adunate toate în unul şi acelaşi spaţiu al copilăriei ipoteştene: luna, lacul, codrul şi buciumul (cornul) sunând. Ele se imprimă în spiritul copilului şi rămân până în ceasul ultim al omului, iar dacă, prin absurd, ar fi putut fi detectate la vreun miraculos aparat, s-ar fi descoperit cât de adânc protejate stau urzelile acestora, încât este de mirare cum de n-au devenit şi ele mature. Dar, într-un fel, au devenit. Într-un singur fel: acela al operei; în ochiul pădurii, Trece lebăda pe ape,/ Între trestii să se culce; deasupra, luna pe cer trece şi ea sfântă şi clară; veşnic, codrul este bătut de gânduri.

Copilul aude sunetul cornului, care-i induce tânărului precoce gândul (sau, mai degrabă, senzaţia) inevitabilului sfârşit, căci nimic nu se asociază mai mult cu starea de beatitudine decât sentimentul morţii; extremele se atrag în mod irezistibil: Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte. Iubita – imaginară sau aievea – este însăşi frumuseţea declanşatoare a iubirii şi totodată dătătoarea de moarte: De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vre odată?

Nu există mirare pentru o astfel de atitudine. Poetul e prins în propria lui apă, căci apele prin definiţie sunt cele care declanşează melancolii atroce, prin însăşi substanţa lor de val revenind sacadat şi monoton. Nimeni nu vorbeşte mai clar despre astfel de stări melancolice decât poetul însuşi într-o scrisoare din 1885, scrisă şi expediată din Liman (lângă Odessa), unde poetul se afla la tratament cu băi de nămol. Este o scrisoare al cărei conţinut se topeşte încet, încet, într-un elogiu viu al singurătăţii şi disperării, atunci când poetul îşi propunea să fie cât mai puţin suspectat că plecase din nou din logica lumii acesteia: Vremea pe aici e cam răcoroasă şi deşi ameninţă pururi să ploaie, totuşi nu face decât să picure din când în când. Încolo, duşmanul cel mare al singurătăţii mele este urâtul. Persoanele câte sânt abia vreo două din ele rup câte un cuvânt nemţesc ori franţuzesc. Astfel – deşi nu tocmai vorbăreţ de felul meu – sunt condamnat la un mutism absolut. […] Vântul şi valurile lacului, cu freamătul lor neîncetat, iată singurul acompaniament al zilelor şi nopţilor, care se scurg uniforme şi monotone, ca bătăile unui ceasornic de perete (Scrisoarea lui Eminescu către Burlă, Liman, 1885. Originalul se găseşte în Fondul documentar al Bibliotecii Naţionale de Poezie „Mihai Eminescu” – Ipoteşti, inv. nr. 42). E parcă o scrisoare din temniţă, atât de copleşitoare este melancolia declanşată de monotonia lacului.

Privită din unghiul omului obişnuit, melancolia pare a fi „boala” poetului tânăr, cu care cochetează până la confuzie. Melancolia este un dat nativ cu care coboară eul poetic însuşi din cer, odată cu harul divin şi inexplicabil al creaţiei. Lui Eminescu i s-au dat în aşa măsură amândouă, încât le va resimţi ca pe o adevărată povară; rămânând pururi tânăr, el persistă în imaginea posterităţii acelaşi, tinzându-şi dreapta în deşert
Crepusculul, evanescenţa premerg toate cele descrise mai sus, aşa cum  se-aleargă în tradiţia populară soarele cu luna: O, ceas al tainei, asfinţit de sară este timpul concret al copilului, când ar fi trebuit să se întoarcă acasă, însă nu poate să nu-l trăiască până la capăt. Este, de altfel, ora când Iisus îşi ia rămas-bun de la ucenicii săi, când ziua părăseşte noaptea şi când melancolia se face vers. Melancolia e o noapte a sufletului. Un îndrăgostit cuprins de melancolie vorbeşte încet pentru că descoperă o plăcere în a-şi desfăşura gândul – spune Stendhal. Şi[-s] cu neguri îmbrăcate/ Lac, dumbravă şi pădure./ Stele palid tremurânde/ Ard prin negurile sure.// Lumea-n rouă e scăldată,/ Lucioli pe lacuri sboară./ Luna umbrei, umbra lunei/ Se amestec, se-nfăşoară.

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *