Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Iuda, apocrife, îngeri căzuţi

Iuda, apocrife, îngeri căzuţi

Cristian Bădiliţă este deja un „caz” în mediul teologic şi cultural din România, o putem afirma fără rezerve. Numele său reuşeşte să polarizeze doze nemaiîntâlnite de polemici, isterie, convulsii, potopuri de cuvinte grele, „vărsări de sânge” ideatic şi, din nefericire, prea puţine analize obiective, neîncărcate emoţional, ale operei sale. Sigur, şi Cristian Bădiliţă îşi aduce din plin contribuţia la această situaţie: autor incomod, necruţător în observaţii, spirit pătrunzător, susţinut de o erudiţie enciclopedică, polemist feroce incapabil să plece capul şi să închidă ochii chiar la forme mărunte de mojicii şi imposturi intelectuale sau morale – care în opinia multora ar putea trece neobservate – devine un magnet pentru reacţii de genul celor descrise mai sus.
Nu este de mirare că portretul său este caricaturizat până la grotesc în remarci de genul: „Cristian Bădiliţă, traducător al scrierilor sfinte şi comentator al vieţii religioase de pe poziţii ecumenist-sincretiste” (reacţie pe stiri.ortodoxe.org, 19 martie 2010); „Tot mai singur şi mai ulcerat, nemaireuşind să ţină pasul cu propria-i imagine despre sine, uimeşte în ultimele articole de gazetă, mai mult chiar decît prin reaua-credinţă, prin inepţiile teologice colportate cu aer savant, trădându-şi astfel, în furia oarbă a polemicii, impostura de fond în materie de creştinism, pentru că ori n-a citit de fapt sursele pe care le invocă, ori le-a citit neatent sau pe sărite, ori are pur şi simplu darul de a nu înţelege mai nimic din ce citeşte” (Răzvan Codrescu în 2008). Tipic pentru acest gen de înfierări este reacţia din această săptămână a lui Alexandru Ciolan, Evanghelia după Bădiliţă (http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/09/evanghelia-dupa-badilita.html). Referindu-se la traducerea Evangheliei după Matei, autorul (ne întrebăm ce competenţă are în Noul Testament?) încheie apoteotic: „Volumul nu ne e de nici un folos, îl privim cu maximă suspiciune, am aruncat banii degeaba pe el (nu vrem banii îndărăt, i-l trimitem gratuit, poate are vreo obligaţie şi îl ajutăm să facă o economie)”. În treacăt fie spus, toţi cei care îl acuză pe Cristian Bădiliţă de atitudine necreştinească în polemicile sale nu dovedesc câtuşi de puţin contrariul în reacţiile lor, ce adesea prezintă semnele băşcăliei ieftine.
Ne oprim aici cu exemplificările. Cristian Bădiliţă este prezentat ca un ins cu limba ascuţită, incapabil de a-şi stăpâni pornirile polemice, mânat de agende ascunse catolico-ecumenico-sincretiste. Este pur şi simplu trist că celui care a iniţiat, adunând un colectiv de talie mondială, traducerea Septuagintei în română, care a scris o lucrare de patristică premiată în Franţa, care s-a ocupat întreaga viaţă de punerea la dispoziţia publicului a numeroase traduceri din tradiţia patristică de la care se revendică contestatarii săi, repetăm, este pur şi simplu trist că i se pune la îndoială tocmai ceea ce-l validează ca intelectual şi istoric al creştinismului: probitatea intelectuală şi morală, demonstrată în extinsa sa activitate publicistică.
Este Cristian Bădiliţă aşa cum îl prezintă aceşti „păstrători ai credinţei adevărate”? Ar fi un efort inutil să intrăm la rândul nostru într-o polemică sterilă întru apărarea lui Bădiliţă: adevăraţii apărători ai săi sunt textele pe care le-a scris. Iată de ce, în acest context, aducem în faţă volumul Glafire, Nouă studii biblice şi patristice, apărut în urmă cu doi ani la Editura Polirom. Numai cineva mânat într-adevăr de rea credinţă ar putea subscrie, după citirea acestui volum, la observaţiile pe care le-am redat mai sus. Aceasta nu înseamnă, evident, a fi în acord deplin cu faptele prezentate (fiecare cititor este îndreptăţit să aibă rezervele şi observaţiile sale), ci a recunoaşte în ele profesionalismul, seriozitatea, acribia şi profunzimea cercetării biblistice şi patristice. Lăsăm la sfârşit observaţiile evaluative, propunându-ne mai întâi o prezentare generală a conţinutului.
Cele nouă studii, însoţite la sfârşit de două interviuri ale autorului, sunt aşezate sub termenul generic de glafire, lucrări artistice modelate în metal sau piatră, transmiţând astfel ideea variaţiei, frumuseţii, creativităţii, originalităţii. Avem un singur trup al Cuvântului divin, dar prin iluminarea Duhului Sfânt ne desfătăm într-o nesfârşită mulţime de „incrustări” interpretative regăsite în Tradiţia milenară a creştinismului. Din izvorul nesecat al acestei Tradiţii autorul a selectat câteva teme de importanţă majoră şi actuală, analizate în texte care sunt, la origine, conferinţe sau care au apărut în diferite publicaţii sau volume. În cuvintele lui Cristian Bădiliţă, „tipul de abordare a temelor combină analiza filologică şi perspectiva istorică, pe de o parte, cu dezideratul teologic, pe de altă parte” (p. 5). Autorul refuză orice altă observaţie de ordin metodologic, lăsând cititorului sarcina evaluării analizelor sale. Studiile care se ocupă de personaje, episoade sau relatări biblice (mai precis 1, 2, 3, 5, 6) urmează o metodă comună de prezentare. Patrologul porneşte de la prezentarea cu acribie a datelor textului Scripturii, îmbogăţite cu principalele interpretări patristice ale temei date, pentru ca în final să ofere observaţiile personale şi rezumative ale parcursului tematic.
Primul studiu, intitulat „Maria Magdalena de la Dan Brown la evanghelii şi retur”, ne propune o aplecare spre acest personaj biblic celebru încă din perioada timpurie a creştinismului şi repus pe tapet, într-o notă diferită, în contemporaneitate. Autorul ne aşază astfel între polii opuşi ai imaginii „tradiţionale” a Mariei, de prostituată vindecată miraculos de Isus, şi cea „hyperdulică” (p. 9), de cvasidivinizare a sa în zilele noastre. Analizând atent textele evanghelice şi cadrându-le cu mărturia patristică ulterioară, autorul trasează modul în care s-a construit portretul „clasic” al Mariei Magdalena, pentru ca în final să arate felul în care ideologia feministă a controlat şi fabricat un nou „caz”, Maria Magdalena ca „soţie a lui Isus Cristos”. Acesta dă seama despre o „modificare de proporţii a valorilor tradiţional-creştine, în sensul unei păgânizări profunde, plecând de la raportul de forţă masculin-feminin şi reutilizând fără complexe acel „fond secret” al memoriei creştine, refulat cu violenţă de Tradiţia oficială sub eticheta „erezii” (p. 42).
Al doilea studiu ne pune în faţa unui şi mai celebru personaj biblic, readus şi el în imaginarul contemporan prin publicarea Evangheliei lui Iuda în ultimii ani: „Iuda Iscariotul între damnare şi mântuire. Portrete ale celui de-al doisprezecelea ucenic de-a lungul istoriei.” Din nou, autorul pleacă de la analiza exactă a textelor din evanghelii care vorbesc despre originea, numele şi actul trădării lui Iuda, din care reiese o imagine ceva mai nuanţată decât cea cu care ne-am obişnuit. Două aspecte sunt de reţinut aici: verbul paradidonai, redat prin „a trăda” sau „a vinde”, nu comportă o nuanţă peiorativă, însemnând pur şi simplu „a preda”. În al doilea rând, constatăm la Iuda un proces de „diabolizare in crescendo” (p. 64) punctul culminant fiind atins în Evanghelia după Ioan. Mai importante sunt interogaţiile pe care le ridică rolul trădării şi al trădătorului în economia mântuirii, la care autorul încearcă să dea câteva răspunsuri plauzibile şi susţinute teologico-exegetic. După schiţarea câtorva portrete ale lui Iuda regăsite la Origen, în apocrife sau Legenda aurea, ajungem la problema Evangheliei lui Iuda, unde pe baza argumentelor filologice şi textuale, autorul demonstrează că imaginea eroică a lui Iuda „la modă” astăzi, nu este susţinută de datele Evangheliei.
„Păcatul împotriva Duhului Sfânt: incursiune biblică şi patristică” ne confruntă cu una din cele mai provocatoare şi uluitoare afirmaţii ale lui Isus. După investigarea textelor evanghelice, autorul ajunge la concluzia că „a blasfemia împotriva Duhului mântuitor înseamnă a refuza propria mântuire, aşadar a te exclude singur de la viaţa veşnică. În acest sens, păcatul împotriva Sfântului Duh e de neiertat, întrucât el blochează dintru început comunicarea cu Dumnezeu, tăind orice speranţă şi anulând orice dialog dintre Creator şi creatură” (p. 111). Interpretările patristice scot la iveală un aspect „ereziologic” şi altul „penitenţial” (p. 122) în explicarea afirmaţiei lui Isus. În primul caz, logion-ul este aşezat în contextul polemicii anti-eretice, în timp ce aspectul penitenţial pune accent opţiunea personală faţă de harul şi bunătatea lui Dumnezeu.
„Ce pierdem ignorând literatura apocrifă?”, al patrulea studiu, este o invitaţie la abordarea cu seriozitate şi onestitate umană şi intelectuală a scrierilor apocrife din Antichitatea creştină. Arătând prin exemple concrete importanţa acestor scrieri, patrologul afirmă că ignorarea lor conţine riscul de a pierde „înţelesul însuşi al unei bune părţi din Tradiţia noastră transmisă liturgic, iconografic sau literar” (p. 131).
Studiul „Călătorii apocaliptice în jurul insulei Patmos” ne apropie de una dintre cele mai dificile şi obscure cărţi ale Noului Testament: Apocalipsa. Autorul demonstrează că lectura acestei cărţi trebuie să fie circumscrisă genului apocaliptic, „operaţiune fără de care n-ar fi posibilă nicio apreciere ulterioară de ordin filozofic sau teologic” (p. 141). După enumerarea principalelor caracteristici şi criterii ale acestui gen literar, sunt descrise câteva texte apocaliptice intertestamentare care lasă să se întrevadă recurenţa anumitor teme. În final, pe baza acestor analize, autorul propune câteva chei de lectură a textului neo-testamentar, arătând pe de o parte punctele comune, pe de altă parte trăsăturile inovative în raport cu genul apocaliptic iudaic, subliniind că „fără apelul la literatura intertestamentară, Apocalipsa lui Ioan rămâne fără contextul ei conatural şi imediat”, acceptarea acestei scrieri în canon fiind o recunoaştere „fără ezitare şi plină de recunoştinţă a moştenirii iudaice” (p. 196).
„Mitul îngerilor căzuţi” porneşte de la interpretarea episodului din Geneză comentat în scrierile lui Ioan Casian, propunând o „relectură a exegezei lui Casian în interiorul tradiţiei patristice, urcând şi până la câteva texte din literatura iudaică apocrifă” (p. 203). În urma investigaţiei sale, autorul trage concluzia că abordarea lui Casian este o „sinteză a mai multor tradiţii evreieşti şi creştine, poate cu scopul de a înscrie sensul unui modus vivendi monastic într-o tradiţie venerabilă, ce ar urca până aproape de zorii umanităţii” (p. 219).
„Traducerea Septuagintei în româneşte” descrie impulsul şi modul în care s-a născut acest proiect care s-a impus ca o necesitate absolută în spaţiul românesc. Autorul porneşte de la observaţia că traducerile sinodale ale Bibliei din 1936 suferă de un „viciu de viziune şi metodă” (p. 221), descris ca „metoda amestecului surselor”, adică „o amestecare a textului grec şi a celui ebraic, după un scenariu arbitrar” (p. 222). După un scurt excurs istoric al formării Septuagintei, aşa cum o avem astăzi, sunt prezentate câteva divergenţe între textul acesteia şi textul masoretic, arătând că reconcilierea făcută de traducătorii români între cele două versiuni „utilizează de-a valma cele două surse principale, instiuind ca unic criteriu de alegere a versiunii criteriul cantităţii” (p. 232), adică a variantei celei mai bogate textual. Autorul deplânge ignorarea cu desăvârşire a tradiţiei patristice în apropierea de textul Septantei, deoarece „Septuaginta trebuie tradusă şi recitită prin ochii Părinţilor”, fiind „Biblia citită şi utilizată pentru exegeză de majoritatea Părinţilor Bisericii” (p. 233).
„Dumitru Stăniloae, afinităţile şi idiosincraziile sale patristice” este un lung studiu consacrat „figurii-simbol a unui nou Părinte al Bisericii, de talia unui Athanasie cel Mare, veghind la căpătâiul ortodoxiei româneşti de-a lungul întregului secol XX” (p. 276). Studiul schiţează traseul spiritual, religios şi intelectual al teologului român, dezvăluind etapele formării sale şi ale activităţii teologice asidue întreprinse, oglindite în operele originale şi în numeroasele traduceri din Părinţi, dar mai ales în monumentala sa Filocalie. După părerea autorului, contribuţia esenţială a lui Dumitru Stăniloae în peisajul teologic contemporan este reconstruirea pe baze patristice a unei „teologii mistice, asumate, căreia metoda scolastică îi dăduse lovitura de graţie” (p. 274). Pe de altă parte, patrologul regretă atitudinea reacţionară şi revanşardă faţă de catolicismul occidental, ilustrată şi de evitarea contactului cu Părinţii latini, respingerea necondiţionată a lui Origen şi a „origeniştilor”, precum şi a „oricărei abordări ştiinţifice susceptibile să aducă atingeri Tradiţiei sacrosancte” (p. 275).
Ultimul studiu, „Teologie şi patristică în catolicismul secolului XX: pagini din jurnalul intim al Bisericii, când nu mai avea şaptesprezece ani”, prezintă, sub forma unui „jurnal istorico-teologic” (p. 294), „rolul jucat de tradiţia patristică (…) în conturarea viziunii teologice a Conciliului Vatican II” (p. 277). Astfel, Vatican II reprezintă încununarea teologică şi patristică a unui proces început cu mulţi ani mai devreme prin activitatea a trei „titani” (şi nu numai) ai teologiei catolice din secolul XX: Henri de Lubac, Jean Daniélou şi Urs von Balthasar. Studiul reface acest drum prin punctarea cronologică a momentelor cheie pentru conturarea finală din anii 1962-1965, care a însemnat o reîntoarcere a Bisericii la „rădăcinile ei dogmatice, spirituale şi liturgice” (p. 277), precum şi o intrare în contact cu lumea şi istoria concretă a omenirii, cu provocările şi problemele ei. Autorul îşi exprimă în final speranţa într-un astfel de moment crucial şi în sânul ortodoxiei.
Studiile reunite în acest volum trebuie abordate ca atare şi fără aşteptări false: ele nu sunt şi nu îşi propun să fie tratate de teologie şi exegeză; să ne reamintim că unele au fost plămădite la origine pentru o prezentare publică, ceea ce determină în mare măsură forma lor finală. De aceea trebuie să avem grijă să nu facem confuzii nepotrivite: cine are aşteptări de exhaustivitate are la dispoziţie numeroase comentarii şi cărţi de specialitate la fiecare dintre subiectele propuse. Textele de faţă propun piste de lectură şi interpretare, ridică întrebări şi provoacă la un studiu continuu, într-un demers deopotrivă intelectual şi spiritual.
De asemenea, astfel de studii pot fi uşor sufocate de rigorism academic: tocmai de aceea analizele lui Cristian Bădiliţă se impun printr-un stil ce combină ingenios academismul şi cerinţele ştiinţifice, oralitatea, profesiunea personală. În ansamblu, demersul autorului poartă marca profesionalismului: atent la detalii, specific şi exact în analiza filologică şi literară, cuprinzător în exemplele patristice, solid în argumentare şi nu în ultimul rând onest faţă de concluziile sale pe care nu le fixează în eternitate, lăsând loc ajustărilor sau cercetărilor ulterioare sau ipotezelor contrare bine argumentate.
Ceea ce transpare la tot pasul este o profundă pasiune pentru textul Scripturii şi pentru tradiţia interpretativă patristică: autorul „respiră”, „trăieşte” patristica şi îşi invită cititorul la o întoarcere în trecut, la o ancorare în el, într-un act transformator de umilinţă care ne aminteşte că nu ne aflăm într-un vid de interpretare, că este nevoie să ne amintim şi să apreciem la justa valoare travaliul imens al celor de dinaintea noastră, evitând recurgerea la un gen hermeneutic atemporal, ce pare conectat, după cuvintele autorului, „direct la ‘bateria’ Sfântului Duh” (p. 5). Din acest punct de vedere, prin urmare, studiile reprezintă şi un act de recuperare a unei tradiţii interpretative nu pierdute, cât uitate şi îngropate sub ignoranţă, neştiinţă sau pur şi simplu inconştienţă.
În acelaşi timp, sub multe aspecte textele lui Cristian Bădiliţă pun la încercare cititorul, deoarece ele nu sunt doar o prezentare descriptivă şi rezumativă a bogăţiilor trecutului patristic, ci şi rodul unui efort personal de interpretare care poate ridica semne legitime de întrebare. În acest sens poate cele mai grăitoare sunt studiile consacrate Mariei Magdalena şi lui Iuda Iscariotul. Dar observaţiile personale ale autorului, dincolo de faptul că sunt solid argumentate, nu sunt făcute de dragul originalităţii cu orice preţ, ci sunt consecinţa luării în serios a muncii exegetului, care nu poate să treacă, nici măcar în numele unei tradiţii înrădăcinate poate milenar, peste ceea ce textul pune la dispoziţie, iar onestitatea intelectuală reclamă. De aceea, recomandăm cititorului ca, înainte de a începe lectura, să-şi îndepărteze „lentilele” confesionale sau intelectuale, bineînţeles fără a-şi trăda propriile opţiuni. Cu condiţia ca aceste opţiuni să fie cel puţin la fel de bine argumentate ca şi ipotezele autorului. 

 

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *