Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Izvoarele religiei după Alexandr Men: o apologetică ortodoxă sub regimul comunist

Izvoarele religiei după Alexandr Men: o apologetică ortodoxă sub regimul comunist

Părintelui Michel Evdokimov

E dificil să vorbim, astăzi, despre cărţile părintelui Alexandr Men.

Întâi de toate, pentru că – dureros adevăr – opera acestui teolog de excepţie a fost întreruptă prematur, lăsându-ne cu promisiunea (şi poate cu povara) unei continuări în nevăzut. Apoi, deoarece vine dintr-o lume care, deşi periodic îşi exercită fascinaţia asupra noastră, rămîne cel mai adesea închisă în propria ei limbă şi în propriile ei referinţe (la fel de imense ca şi geografia pe care-o acoperă), pe care le cunoaştem prea puţin şi încă mai puţin le înţelegem. În fine, pentru că lucrările acestui mărturisitor al veacului ce s-a încheiat au o atemporalitate ce bulversează habitudinile contemporaneităţii noastre. Alexandr Men nu era dintre cei care căutau noul în minunile zilei de azi; ci dintre aceia care cred că Noul ne precedă şi pentru care orice înaintare e o rătăcire dacă nu e, simultan, şi o întoarcere. Şi totuşi, viaţa şi moartea lui ne sunt contemporane, nu doar pe scara istoriei, ci în primul rând în îmbinarea tragediei şi a speranţei, a căutării sensului şi a evidenţei absurdului care defineşte lumea în care ne mişcăm cotidian. Iar cărţile lui sunt aici, purtătoare nu doar a unui mesaj ce îndeamnă la meditat, ci şi a unei voci vii ce ne interpelează şi ne cheamă. După ce-i parcurgem textele, realizăm că nu putem scrie despre Alexandr Men, ci putem doar să-i scriem, în acel departe în care se pierde atât de des aproapele nostru. Şi dacă la început vocii noastre pare a-i răspunde (doar) tăcerea lui, pe măsură ce avansăm citindu-l ne e dat a descoperi că tăcerii noastre (mirate) îi răspunde – de profundis – vocea lui.

În felul ei şi cartea izvoarele religiei (traducere franceză, Les sources de la religion, Desclée, 1991) răspunde unor dificultăţi. Pentru oricine cunoaşte viaţa părintelui Men (pe care-a prezentat-o, cu remarcabilă comprehensiune a omului, a lumii şi a credinţei Yves Hamant 1), e limpede că teologul rus avea şi pregătirea – în ceea ce priveşte viziunea structurală, şi erudiţia – „încarnării” unui asemenea  proiect şi disponibilitatea – de a-l lua pe celălalt ca partener al căutării împreună a adevărului. Dificultatea provine de altundeva: Les sources de la religion este primul volum dintr-o serie de şase dedicate „Căutării Căii, Adevărului şi Vieţii”, refăcând – în siajul lui Soloviov – istoria religiei şi a culturii antice sub semnul ascensiunii către împlinirea, în întruparea Fiului Omului, a răspunsului la căutările spirituale pe care se fundamentează civilizaţia noastră. Fiind prima carte din ciclu, Les sources de la religion e, mai mult decît volumele ulterioare, în situaţia de-a interoga asupra „umanităţii omului”, a acelui ceva care precedă civilizaţia şi o face posibilă. Pusă astfel, problema acoperă două domenii care – cu rare excepţii – se manifestă printr-o declarată inamiciţie: ştiinţa şi teologia. De o parte, avem evidenţa (grea prin consecinţe) a eficienţei, de cealaltă discursul (à contre courant) al apologeticii şi, între ele, riscul ca ştiinţa să-şi construiască propria credinţă şi credinţa să-şi edifice o ştiinţă pe gustul ei.

Poate aceste lucruri nu sunt atât de vizibile pentru omul occidental, pentru care frontierele ştiinţei se pierd în ceaţa miraculosului, dar – în mod cert – erau precis delimitate pentru omul estic, căruia i se adresa în primul rând teologul rus. E limpede că, în ziua de azi, nu putem nega pur şi simplu ştiinţa fără a ne expune deriziunii; la fel, e păgubos să ne focalizăm doar asupra neclarităţilor pe care ştiinţa le recunoaşte voluntar şi e zadarnic să credem că o pură proclamare a credinţei, care ignoră cunoaşterea timpului nostru, este în măsură a răspunde problemelor lumii de azi. Să nu uităm că, asemeni părintelui Florenski, Alexandr Men avea o formaţie ştiinţifică. Problema lui e de-a arăta că, împotriva discursului ateismului oficial, ştiinţa şi religia (sau, mai exact, raţiunea şi credinţa) nu sunt separate de o falie intransgresabilă. Dimpotrivă, ele comunică şi „cuminecă” în deschiderea lor comună către Adevăr şi, încă o dată dimpotrivă, disjungerea lor radicală este opera unei hybris a contemporaneităţii care sfârşeşte prin a-şi absolutiza (cel puţin metodologic) limitele. A afirma faptul ca întreaga cultură e înrădăcinată în credinţă  (p. 29) revine, în ultimă instanţă, la a restaura demnitatea raţiunii, care, departe de-a fi abandonată mecanicii lumii naturale, este chemată să-şi împlinească vocaţia nu doar într-o formă de cunoaştere teoretică, ci într-una care e, în acelaşi timp, întîlnire şi regăsire.

Există trei trepte ale cunoaşterii (p. 66): experienţa sensibilă, abstracţia şi intuiţia, care, în fapt, corespund unei ordini a gradelor libertăţii. Dacă primele două (singurele valorizate – în exces – de epistemologia modernă) ne deschid către universul tare (dar restrâns) al cauzalităţii – care, în fapt, e numele modern al anticei fatalităţi, intuiţia ne poartă pe cale întâlnirii Adevărului ce s-a făcut trup. Cunoaşterea şi credinţa nu sunt despărţite, chiar dacă joncţiunea lor nu are liniaritatea deducţiei cauzale. Problema cea mai acută ce se pune deopotrivă ştiinţei şi religiei este aceea a originii: lumii, vieţii şi omului. Poziţia ştiinţei e cea mai cunoscută, deşi aceasta îşi recunoaşte limitele şi statutul ipotetic al teoriilor ce încearcă sondarea misterului începuturilor. Ce (mai) are de spus religia în faţa coerenţei raţionale a argumentelor ştiinţei? Nimic altceva decât faptul de-a afirma dimensiunea tainică a oricărui început (p. 96). Dacă misterul se cere dezlegat, taina se cere aprofundată. Încă ceva: aici ni se cere nu doar participarea raţională, ci pe aceea a întregii fiinţe care, tocmai adâncindu-se în orizontul tainei, se transformă şi se schimbă pe măsura orizontului tot mai plin pe care-i e dat a-l descoperi. Căci în cuprinsul tainei nu suntem nici odată singuri: înaintând, descoperim cu fiecare pas că Cineva vine în întâmpinarea noastră. Teologic, numim venirea Celui ce ne întâmpină Revelaţie şi în proximitatea ei cuvintele deviază de la univocitatea atât de dragă ştiinţei pentru a vibra în cheie simbolică. Tot aşa cum orice taină e o taină a întâlnirii, orice simbol „e un pod între suflete” (p. 120). E aici ceva din ceea ce ştie orice formă de religiozitate (şi poate fi regăsit în toate marile mituri), deşi ştiinţa îl ignoră adesea: anume caracterul ireductibil al umanului/spiritualului la natural/mecanic (p. 157). Că o numim conştiinţă a identităţii (dar identitatea e, în esenţa ei, o realitate relaţională) ori conştiinţă a finitudinii (care e, deopotrivă, nostalgie a imortalităţii), umanitatea omului scapă determinaţiilor fizico-biologice pentru a tinde către o împlinire cu neputinţă de realizat pe calea evoluţiei naturale. De aceea pretenţia unei istoriografii pozitiviste (banalizată de schematismul hegeliano-marxist), potrivit căreia parcursul umanităţii e unul de la inferior la superior, se dovedeşte – pe tărâmul lucrurilor celor mai importante pentru om – inaplicabilă. Dacă, în ceea ce priveşte tehnologiile (mai ales pe cele ale violenţei) poate fi identificată o evoluţie, în domeniul spiritului, cu tot ceea ce presupune acesta – în primul rând problematizarea condiţiei umane (reflectată în religie, artă, literatură, filozofie), lucrurile nu par să fi evoluat în timp, ba uneori chiar dimpotrivă. Acest fapt ne spune că răul ce ne macină nu e unul localizabil în timp (sub specia primitivismului) şi „tratabil” (fie pe calea meliorismului, fie pe aceea a radicalismului revoluţionar), ci ceva ce ne consubstanţial (p. 220). Ceva ce e mereu aici pentru a ne aminti că nu suntem „acolo unde ne e locul”. Această pierdere a reperului ce ne adună, această uitare a vocii ce ne cheamă care culminează în rătăcirea istorică în labirintul subiectivităţii (şi al corelatului său obiectiv) e numită de creştinism „păcat originar” (p. 237). O cunoaştere care nu e întoarcere la Cel în care ne aflăm originea şi temeiul, nu e – oricare i-ar fi performanţele tehnice – decât o echilibristică deasupra abisului. Religia (şi religiile, la plural), ca şi consecinţe ale autonomizării omului, nu sunt decît nostalgia regăsirii şi împlinirii umanului autentic prin ceea ce-l transcende.

 Neîndoielnic, textul părintelui Alexandr Men e unul al credinţei. Însă al unei credinţe vii pentru care Calea poartă întotdeauna către Celălalt (al cărui analogon este aproapele nostru), Adevărul e întodeauna împărtăşit (şi deschis comuniunii pe care-o articulează dialogul), iar Viaţa e taina iubirii, pentru care fiecare naştere – a crinilor câmpului, a copiilor ori a unei noi fiinţe în vechiul trup – e o mărturie a Binelui etern. Ceea ce ne amintesc paginile sale este faptul că orice drum ne poartă către Cineva care ne aşteaptă. În urmă cu aproape douăzeci de ani Alexandr Men a fost ucis pe un drum de ţară. Mâna criminală nu l-a ucis, ci doar i-a grăbit întoarcerea la Cel spre care a mers, neabătut, dintotdeauna.

1 O recenzie a acestui volum într-un număr viitor din Oglindanet.

 

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *