Pages Menu
Rss
Categories Menu

Posted by | 0 comments

Jurnalul unei zile fierbinţi: 21 decembrie 1989

Jurnalul unei zile fierbinţi: 21 decembrie 1989

Am plecat de acasă în jurul orei 14,30 cu intenţia de a ajunge la amicul Anastase Iordache, să comentăm evenimente atât de importante pentru ţară.

Ajungând aici, am aflat de la un vecin că în Bulevardul Magheru şi în piaţa Universităţii grupuri de studenţi şi tineri sunt angajaţi într-o demonstraţie anticeauşistă, cerând plecarea acestuia de la putere. La început, după receptarea informaţiei, nu ne-a venit să credem. Dar discutând în jurul acestora, am aflat că în jurul prânzului, în aceeaşi zi, Ceauşescu organizase în piaţa Palatului CC al PCR o manifestaţie de sprijin pentru măsurile întreprinse contra demonstranţilor de la Timişoara, numiţi „huligani“ şi „agenţi străini“. Amicul Iordache privise la TV acea „adunare populară“, fiind frapat că, la un anume moment, se întrerupsese transmisiunea, iar Ceauşescu sfârşise într-un tumult general oferind poporului ridicări de salariu, precum şi indemnizaţii pentru femeile care năşteau copii. Cu aceasta adunarea convocată de Ceauşescu se încheiase.
După ce am băut câte un pahar de vin şi am mâncat o friptură — toate acestea aduse de la ţară, cu ocazia Crăciunului —, discutând despre o posibilă revoltă în Bucureşti, vecinii amicului — familia Lupu — au venit să ne confirme că centrul oraşului se află sub presiunea studenţilor şi tineretului. Să fi fost ora 15,30. Auzind acele informaţii, m-am ridicat de la masă decis să plec în acea direcţie. Mărioara, gazda, mă descuraja, iar Iordache care nici el nu avea chef să plece de acasă, o acompania, dar cu mai puţină convingere. Le-am spus că eu, ca istoric, nu pot să rămân pasiv în faţa unei revoluţii vii, nu ca acelea pe care le studiez din cărţi. Ca atare, sunt hotărât să plec la Universitate. Văzându-mă atât de decis, Iordache, încă ezitant, s-a dus să se îmbrace; am ieşit împreună din casă, îndreptându-ne spre un mijloc de transport. Am mers pe jos până la Obor, privind cu tot mai mare interes strada, să văd dacă poporul reacţionează într-un fel sau altul. Spre a sonda starea de spirit, am întrebat chiar oameni dacă ştiu ceva despre întâmplările de la Universitate şi de pe Bulevardul Magheru. În general răspunsul a fost negativ, căci aveam de-a face cu oameni apatici care tocmai se întorceau de la serviciu preocupaţi de a-şi asigura hrana. Magazinele erau, de asemenea, înţesate de oameni veniţi să-şi cumpere raţia de 200 grame salam din soia. Dar aici, la Obor, ceea ce mi-a întărit convingerea că poporul se răsculase, a fost un elicopter care se învârtea patrulând. Niciodată nu mai văzusem o asemenea manevră deasupra Bucureştiului.


Am luat apoi tramvaiul tot mai nerăbdător şi, traversând Bulevardul Republicii pe la Calea Moşilor, am observat grupuri de miliţieni şi militari care blocau accesul spre centrul oraşului. Era un alt semn caracteristic. Am ajuns, în fine, în jurul orei 16,30, în Piaţa Sf. Gheorghe. Coborând din tramvai, m-am frecat la ochi pentru că nu-mi venea să cred ce vedeam. Tocmai în acel moment, o coloană de câteva sute de tineri, mulţi dintre ei tuciurii, veneau dinspre Piaţa Unirii strigând lozinci anticeauşiste care-i făceau pe unii trecători de pe bordură să rămână nu numai uimiţi, dar chiar speriaţi. Cum să se întâmple aşa ceva în Bucureşti? Era aproape incredibil ca o demonstraţie contra dictatorului să poată avea loc! Aşa credeau de altfel numeroşi oameni nu numai simpli, ci şi din rândul acelora care scrutau viitorul şi reflectau asupra modalităţilor de descătuşare de o tiranie ce părea perfect organizată şi greu de atacat chiar printr-o insurecţie populară.
După ce, în fine, am apreciat curajul extraordinar al tineretului, o parte a acestuia alcătuită chiar din copii, ne-am pus şi noi în mişcare, în spatele coloanei de demonstranţi, deplasându-ne uşor spre Universitate. Ce-am văzut aici? Întregul carosabil era ocupat de o mulţime de oameni. Demonstranţii, în număr mare — mai târziu, am apreciat numărul lor la circa 200 de mii —, o mulţime compactă, ocupau întregul spaţiu din faţa Universităţii, fiind plasaţi între grupul statuar şi zidurile instituţiei respective. Cred — pentru că mai departe nu vedeam din punctul unde eram plasat, spre spitalul Colţea — că nemulţumiţii ocupau spaţiul acesta începând de la librăria Eminescu, adică în jos de Universitate. În adâncime, Bulevardul Magheru era, de asemenea, înţesat de lume, precum şi scuarul din faţa hotelului Intercontinental şi a Teatrului Naţional. Din cele auzite ulterior, întreaga zonă carosabilă până în Piaţa Romană era ocupată de insurgenţi.
Cum reuşiseră aceştia să devină o forţă prin însuşi faptul reunirii laolaltă şi dobândirii unei conştiinţe revoluţionare? Din cele aflate chiar în acea seară, dar şi din informaţii dobândite ulterior de la martori oculari, mulţimea de oameni s-a putut concentra în locul menţionat cu ajutorul indirect al lui Ceauşescu. Mitingul menţionat pe care-l vizionase parţial amicul Iordache îşi are istoria lui. După întoarcerea din Iran, Ceauşescu nu s-a mulţumit cu discursul din seara de 20.12.’89 la radio-TV. A dat dispoziţii pentru convocarea în capitală a unei „mari adunări populare“ — în genul lui megaloman, cu manipulările de rigoare —, prin care să se demonstreze că naţiunea i se asociază, susţinându-i politica represivă faţă de revoltele de la Timişoara. De fapt, dictatorul voia să preîntâmpine extensiunea revoluţiei de la Timişoara în alte centre, pretinzând că poporul era dezinformat cu privire la caracterul ei, anume intenţia de subminare a integrităţii teritoriale a României.
Ca urmare, în seara de 20.12.’89, secretarii de partid din întreprinderi au făcut mobilizări telefonice, chemând lumea pentru dimineaţa zilei următoare în piaţa palatului CC al PCR. Cei mai mulţi dintre mobilizaţi, ajunşi a doua zi aici, au fost trimişi înapoi, sub pretextul contramandării adunării. Dar, abia ajunşi la întreprinderi, ordine speciale chemau muncitorii să revină în piaţa menţionată, întrucât adunarea urma să aibă loc. O aiureală mai mare nici că se putea! Şi în acest mod s-a reuşit să se umple acea piaţă cu numeroşi oameni, invitaţi să participe la încercarea lui Ceauşescu de a-şi întări poziţia, compromisă şi prin faptul că, în conjunctura unor revolte grave la Timişoara, în loc să recurgă la soluţii politice pentru a rezolva criza, el zburase impasibil în Iran, contând pe dezinformarea mincinoasă a românilor şi obedienţa lor proverbială.

Ţinută în jurul orei 11–12, adunarea a debutat, ca de obicei, prin discursuri adulatoare pronunţate de acoliţi din nomenclatură, prin care erau reluate cuvintele lui Ceauşescu din seara precedentă, spre a stigmatiza evenimentele de la Timişoara. Sigur este că nici cei care vorbeau astfel — potrivit unui obicei învechit, de a vorbi în asemenea reuniuni în necunoştinţă de cauză — nu ştiau precis ce s-a întâmplat la Timişoara, alocuţiunile lor având un caracter ritualic demonstrând adeziunea faţă de Ceauşescu. Dar, iată, chiar din sânul acestei adunări, în momentul când Ceauşescu începuse să-şi arunce tiradele lui bâlbâite, izbucneşte o scânteie de nemulţumire care avea să-i fie fatală. Ce s-a întâmplat? După cele auzite, fie un zgomot prea puternic al difuzoarelor, fie o petardă explodată de un nemulţumit din mulţime, a întrerupt cuvântarea lui Ceauşescu. Ba chiar l-a speriat făcându-l să se retragă din faţa microfonului, într-un moment când aplauzele se amestecau cu huiduieli. Spre a ieşi din impas, la sugestia soţiei, a aruncat, în fine, promisiuni de mărire a salariului minim cu 200 lei, locuri de muncă pentru toată lumea şi indemnizaţii speciale mărite pentru femeile cu copii. Pe un asemenea fond, huiduielile şi îmbulzeala din rândul mulţimii speriate se accentuau. Drept urmare, Ceauşescu părăsea balconul de unde vorbise, iar o parte din oamenii adunaţi în piaţă, speriaţi şi de zgomotul unor blindate din preajma palatului puse în mişcare, au părăsit locul în fugă, îndreptându-se spre Bulevardul Magheru, Piaţa Universităţii şi Bulevardul 6 Martie. Aşa se încheia ultima „mare adunare populară“ regizată de oamenii unui dictator sângeros.
Ce a urmat, apoi? Grupuri din acestea dispersate în străzile laterale, mărite şi cu studenţi care supravegheaseră şi se infiltraseră în mijlocul acelei adunări, probabil că tocmai ei deturnându-i sensul iniţial prin confuzia şi haosul create, încep să se reconstituie în jurul orei 13 ca forţe opoziţioniste ale străzii. În faţa Primăriei Capitalei (vizavi de Cişmigiu), la Universitate şi în alte locuri apar asemenea grupuri de studenţi şi tineret.
Se impune menţionat că tocmai în acea zi studenţii din provincie plecaseră în vacanţă, rămânând deci disponibili doar cei din Capitala ţării. În rândul lor, cu mai multe zile înainte, se manifestase o puternică stare de nemulţumire împotriva rezistenţei lui Ceauşescu la reforme. La Politehnică mai ales, la căminul de la Grozăveşti, dar şi în alte părţi, studenţii erau tot timpul supravegheaţi, printre altele pentru că îndrăzniseră să ridiculizeze pe Ceauşescu care spusese: Reformele — prezentate ca o întoarcere la capitalism — vor surveni în România când — potrivit zicalei populare — vor face plopul mere şi răchita micşunele! Cum i-au răspuns studenţii? Au agăţat în plopii de pe marginea străzii pere! A trebuit să intervină miliţia spre a le da jos, în timp ce studenţii huiduiau. Din incinta căminului lor, aceşti tineri curajoşi se hărţuiseră cu autorităţile timp de mai multe zile. De aceea, trimiţându-i în vacanţă, Ceauşescu credea că a scăpat de sub o asemenea presiune.
În jurul grupurilor de studenţi şi tineret respinse din piaţa palatului CC al PCR se constituia astfel o masă insurecţională compactă. Securitatea şi miliţia au recurs, între timp, la diferite manevre spre a-i împiedica constituirea, încercând destrămarea ei şi stoparea concentrării de persoane care, odată cu scurgerea timpului şi cu veştile despre asemenea întâmplări aproape de necrezut, părăseau birourile, magazinele şi sediile unde lucrau. Se amestecau cu nemulţumiţii din străzi, mărindu-le ponderea numerică. Şi asta în ciuda faptului că armata şi securitatea erau prezente pe străzi cu blindate, fără să tragă încă în mulţime. În această primă fază, forţele de represiune încercau doar să captureze fruntaşi, adică pe acei tineri evidenţiaţi prin agitaţie, să-i scoată deci din mulţime. Ceea ce s-a soldat cu unele arestări. Cu toate acestea, străzile din centrul Capitalei ţării s-au umplut de lume, cei mai mulţi fiind copii de vârstă şcolară, studenţi, muncitori de pe şantierele din „centrul civic“ plănuit de Ceauşescu. Oameni mai vârstnici erau foarte rari. Ca atare, la apariţia mea la Universitate, centrul oraşului era înţesat de lume care, prin nemulţumirea împotriva lui Ceauşescu, părea să se fi transformat într-un vulcan. În faţa ochilor îmi apărea o imagine apocaliptică, înfricoşătoare. Dacă nu de sfârşit al pământului în sens biblic, cel puţin de prăbuşire violentă a puterii lui Ceauşescu.

Ce am făcut în locul ales de lângă staţia de metrou, dinspre spitalul Colţea? Alături de Anastase Iordache, am început să scandăm cu mulţimea „Jos Ceauşescu!“ Am huiduit şi fluierat elicopterele care survolau piaţa făcând un zgomot asurzitor. Şuierăturile noastre, ale mulţimii, erau atât de penetrante încât se părea că infernul coborâse pe pământ. Încercând să disloce masa insurgenţilor, securitatea şi armata au început s-o atace cu blindate: tancuri şi care de luptă (taburi) încărcate cu soldaţi. Din punctul unde mă aflam, am văzut venind în mare viteză, cu intenţia de a strivi oameni, asemenea motorizate care, în piaţa Universităţii, virând la stânga, s-au lansat pe Bulevardul Magheru cu o viteză şi mai mare într-o mulţime de oameni masaţi pe carosabil. În acest timp, huiduielile, şuierăturile şi lozincile anticeauşiste izbucneau din toate piepturile. O camionetă cu militari care s-a retras din acţiune a fost aplaudată, mulţimea strigând „Armata e cu noi!“ Îndemnuri către soldaţi, prin strigarea unei asemenea lozinci, erau tot mai des repetate.
Dar, după asemenea raiduri ale blindatelor securităţii şi armatei, din mulţime au început să apară primele informaţii despre consecinţe. Tineri care stătuseră în faţă, în apropierea motorizatelor, încep a vorbi de sute de morţi. Unul spunea că a văzut un car blindat care, intrând violent în mulţime, a strivit oameni şi s-a împotmolit în trupurile acestora rămase pe caldarâm. Ascultând o atare relatare, un tip înalt, cu căciulă de astrahan neagră, cu palton negru din material de calitate a început s-o pună la îndoială, spunându-i tânărului, pe un ton uşor dojenitor, că nu trebuie difuzate ştiri nefondate! Mulţimea a văzut în el un securist şi s-a repezit spre el să-l înşface, aşa că acesta a rupt-o la fugă spre intrarea metroului. Au început apoi să fie culeşi răniţii, grupuri de tineri purtându-i pe braţe şi ducându-i la spitalul Colţea.
Între timp, spre a disloca mulţimea, forţele represive au lansat trasoare din hotelul Intercontinental, împreună cu salve de mitraliere care, acompaniate de zgomotul asurzitor al elicopterelor, au produs panică. Am început toţi să fugim în diferite direcţii, eu deplasându-mă cât mai aproape de intrarea în staţia de metrou. Într-un asemenea moment — să fi fost 17,30 — l-am pierdut pe amicul Iordache care, luând-o într-o altă direcţie, spre Piaţa C.A. Rosetti, a plecat spre casă. El, de altfel mi-a cerut în mai multe rânduri să plecăm, dar eu am refuzat. Într-un asemenea moment de panică generală m-am despărţit de el.
După ce mulţimea s-a repliat recuperând vechile poziţii, rămas singur printre insurgenţi, mi s-a asociat o doamnă necunoscută care tocmai ieşea din staţia de metrou, fără să ştie ce se întâmpla la suprafaţă. Am rămas împreună cu ea. Tocmai atunci au apărut din aceeaşi staţie, venind probabil de la facultatea de drept, unde aveau funcţii politice în comitetul de partid al Universităţii, colegii Florin Constantiniu şi Ioan Chiper, cu însărcinări speciale în Institut. Ca atare, în acest punct, mă voi ocupa de cei doi întâlniţi atât de intempestiv, într-un moment al vieţii noastre, când oamenii chiar făureau istorie.
Florin Constantiniu este un istoric cu o memorie remarcabilă şi un excelent cunoscător de limbi străine. Fusese adus în Institut de Andrei Oţetea, care văzuse în el o mare promisiune. Tobă de carte, Constantiniu şi-a consumat însă mulţi ani în arhive pe relaţii agrare din secolul al XVIII-lea, respectiv reformele fanarioţilor, îndeosebi Constantin Mavrocordat. Pasionat de cel de-al Doilea Război Mondial, evita să abordeze teme esenţiale din cauza contrafacerii şi politizării excesive a interpretării. Treptat însă, după ce s-a ancorat în subiect, cu o perspectivă mai largă, a fost descoperit de Ilie Ceauşescu, fratele conducătorului, un istoric pe puncte fabricat în seriile de la „Ştefan Gheorghiu“ şi ajuns director al Centrului de istorie militară. Ilie Ceauşescu însuşi avea gradul de general.

Tocmai Fl. Constantiniu a fost atras în „mrejele“ acestui general animat de ambiţia de a realiza sub proprie coordonare o Istorie militară a poporului român, din care au apărut câteva tomuri, concordant cu indicaţiile fratelui mai mare, Nicolae Ceauşescu. Această operă era menită să substituie o cercetare academică neîmplinită — după aceea din anii ’60 —, din cauza „exigenţelor“ conducătorului. La sugestia unor culturnici din juru-i şi în ciuda experţilor în domeniu, prin directive, Ceauşescu fonda etnogeneza românească pe continuitatea neîntreruptă a elementului dacic nord-dunărean. Era astfel minimalizată influenţa decisivă a latinităţii şi teza lui Nicolae Iorga potrivit căreia formarea poporului român este parte a romanităţii orientale. Rezultatul? Pentru Ilie Ceauşescu şi echipele lui de ageamii poporul român era deja format în secolul III, adică la părăsirea Daciei de către Aurelian. Era deci o interpretare nu numai protocronistă, ci şi aberantă, căci în acel timp nu fiinţa ca atare nici unul din popoarele de mai târziu ale Europei, aflate ele însele în stare de plămădire, până în ultima parte a secolului V, după căderea Romei.
Într-o asemenea comuniune de idei intra Florin Constantiniu, cel puţin pe teme de istorie militară, cu deosebire în cadrul unor monografii destinate unui domeniu viciat profund de influenţa politică, anume rolul armatei române în războiul antinazist. Ce primea în schimb, Fl. Constantiniu? În afară de bani, mai erau călătoriile în străinătate, cu deosebire în SUA, o tentaţie greu de stăvilit pentru orice istoric sau om de cultură.
Pentru mine însă mai surprinzător era faptul în care un om ca el, cu un larg orizont bibliografic şi istoric, ajunsese să creadă în marxism-leninism ca într-o dogmă. O dată, la un învăţământ politic, unde elogia excesiv pe Stalin şi Mao, am încercat să-l ponderez. Replica lui a fost irefutabilă: cele două genii au făcut din URSS şi China mari puteri industriale (se referea desigur la o industrializare socialistă, cu pivotul ei principal pe industria grea, constructoare de maşini!) Pentru Fl. Constantiniu însuşi N. Ceauşescu părea, chiar în ultimii lui ani, un om providenţial pentru România.
Celălalt coleg, Ioan Chiper, avea în comun cu Fl. Constantiniu faptul că nici în aceste ultime clipe ale puterii ceauşiste nu înţelegea că soarta acesteia era pecetluită. Dacă nu putuseră ieşi în stradă să se amestece cu mulţimea protestatară, ca istorici ar fi trebuit să se ţină deoparte de acele şedinţe de partid, inutile şi total anacronice. Ca istoric, în Ioan Chiper se investise mult, prin stagiile de documentare în timpul multor ani în URSS, RDG, RFG şi SUA. Cunoscuse, dobândindu-i amiciţia, pe istoricul american David Funderburk, venit la Institut să se documenteze asupra poziţiei externe a României în 1939. David Funderburk a ajuns, apoi, ambasador în România. Dar după ce publicase o carte critică la adresa lui Ceauşescu, a renunţat la funcţie în semn de protest faţă de indiferenţa americanilor la abuzurile lui. Nu şi-a uitat prietenii din Bucureşti. Le trimitea prin curier diplomatic epistole, iar lui Chiper i-a trimis o dată 20 dolari pentru ca fiul lui să-şi cumpere blugi. Colegul meu s-a speriat atât de rău, încât a anunţat direcţiunea!
În timp ce eu îmi depănam fulgerător aceste gânduri, observam graba celor doi de a trece neobservaţi pe lângă mine. Fără ezitare, i-am oprit cu aceste cuvinte: „Ce faceţi, măi, revoluţionarilor? Ce-i cu voi pe aici?“ După o scurtă reticenţă, Florin Constantiniu mi-a răspuns: „Da! Este ceva de văzut. O lecţie vie de istorie!“ Şi, spunând asemenea cuvinte, amândoi au dispărut uşor, probabil să nu se afle că, fără voia lor, fuseseră văzuţi într-un loc compromiţător.

Am mai rămas în acelaşi loc urmărind blindatele care încercau să destrame mulţimea din faţa Universităţii şi Intercontinentalului, pe fondul general al unor lozinci anticeauşiste strigate cu toată puterea, când clopotele bisericilor din jur, îndeosebi acela al Colţei, răsunau vestind parcă sfârşitul unui ev şi naşterea altuia nou. Pentru că aceste înfruntări cu securitatea şi armata făceau tot mai mulţi morţi, o parte dintre demonstranţi începeau să se replieze spre trotuare sau scuarul din faţa Teatrului Naţional, piaţeta din jurul grupului statuar etc., spre a evita pericolele rezultate din ciocnirea cu blindatele. Nu trebuia însă omis faptul că forţele respective atacau şi terestru, în diferite locuri, în intersecţii şi străzi de acces fiind plasaţi ostaşi din unităţi speciale care îi fugăreau pe insurgenţi cu arme sau baionete. Tocmai într-un asemenea moment de relativă descumpănire — să fi fost ora 18 — am observat un tânăr care, apropiindu-se de un grup mai lăturalnic — a încercat să-i convingă să aibă o atitudine activă în acele împrejurări, să meargă alături de tineri să-i sprijine în lupta împotriva forţelor respective. Am impresia că asemenea oameni mai circulau şi în alte locuri lăturalnice.
Pe măsură ce dintre demonstranţi cădeau tot mai multe victime, în jurul orei 19 m-am decis să mă retrag spre casă, deşi Piaţa Universităţii şi cea din jurul Intercontinentalului erau pline de oameni. Fusesem neîndoielnic impresionat de numărul mare de răniţi ce-mi trecuseră prin faţa ochilor în drumul lor spre spitalul Colţea. Am plecat deci spre Piaţa Unirii, la metrou, răvăşit şi revoltat de reprimarea sângeroasă a unei mişcări legitime. Mi-am zis că, orice s-ar întâmpla cu acţiunea insurecţională, indiferent dacă va fi zdrobită sau nu, Ceauşescu nu mai putea guverna România după masacrele comise, după valul de revoltă stârnit în sufletul sutelor de mii de oameni. Până în Piaţa Unirii, în câteva puncte, am văzut grupuri izolate de miliţieni în stare de pasivitate, spre ei îndreptându-se priviri pline de ostilitate ale trecătorilor. Pe acelaşi traseu, am legat conversaţie cu diverse persoane necunoscute, cu toţii nemulţumiţi de bestialitatea cu care se răspundea cererilor poporului de abandonare a puterii de către Ceauşescu.
Ajuns acasă, după ce am împărtăşit asemenea informaţii şi impresii unor vecini de apartament, le-am prezis că a doua zi Ceauşescu va cădea. Nu mai putea dicta într-o ţară în care morţi şi răniţi erau culeşi de pe străzi, ca victime ale represiunii lui sângeroase. M-am dus apoi în camera mea şi, prin intermediul Europei Libere şi BBC, am urmărit toată noaptea lupta eroică a tinerilor insurgenţi din Capitală împotriva aparatului represiv ceauşist. Spre ziuă, în contact cu informaţiile despre numărul mare de morţi şi răniţi, dar şi cu faptul că masa insurgenţilor fusese rarefiată şi dizlocată, respinsă din zona Universităţii spre zone periferice, un sentiment de tristeţe m-a cuprins, dar şi de ură clocotitoare împotriva tiraniei. Nutream însă speranţa că lupta nu era încheiată.

 

(din volumul Revoluţia română văzută din stradă,
ediţia revăzută, Curtea veche 2007)

(foto: Jurnalul.ro)

oglindanet
oglindanet

Latest posts by oglindanet (see all)

Post a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *